Mlăditele alese ale Sfântului Ioan Botezătorul
IOAN NEGRUTIU, PREOT
“Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat si puterea de a altoi spiritul zidului. Or, tie, Ioane, ti-a dat Dumnezeu acest dar din plin : să pui viată în ziduri.” (Patriarhul Teoctist Arăpasu)
Ioan Negrutiu s-a născut la 9 Iulie 1915 în satul Cihei-Borsa-Bihor. A absolvit Seminarul Teologic la Galati în 1934 si Facultatea de Teologie la Universitatea din Bucuresti (1940-1942). A slujit ca preot la catedrala din Beius, din 1942 si profesor la Liceul din Beius, până în 1948, când a fost arestat. După închisoare a fost directorul Seminarului Teologic Special din Curtea de Arges (1971- 1976). A fost redactor sef la revista Mitropolia Banatului (1979-1981), iar din 1981 a devenit duhovnic al Mănăstirii Timiseni-Timisoara. (Protosinghel Ioanichie Bălan- Convorbiri duhovnicesti, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1990, p. 217).
Părintele Ioan Negrutiu a fost arestat în 1948 si condamnat de Tribunalul din Cluj la 10 ani temnită grea pentru “uneltire împotriva ordinii sociale” A fost închis la Aiud, Canal-Peninsula, Jilava si Gherla. Eliberat prima oară în 1958, dar cu domiciliu obligatoriu. Tribunalul Militar Bucuresti l-a rejudecat în 1958, condemnându-l la muncă silnică pe viată. A fost eliberat în 1964. (Vasile Manea, Preoti ortodocsi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea Alba Iulia, 2004, p. 178).
Părintele Ioan a fost condamnat la închisoare, ca de altfel toti ceilalti preoti sau mireni, doar pentru faptul că au ales să-L slujească si să-L mărturisească pe Hristos.
Redăm un cuvânt al părintelui Ioan, despre celulele “devenite altare”
“Se mutaseră în aceste lagăre si temnite mii si zeci si sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea tara. Toate institutiile de bază ale societătii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultătile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul si călugării, scolile si întreprinderile, muncitorii si tăranii nedispusi să-si vândă sufletele satanei s.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu stie numărul si numele victimelor aduse ca niste oi spre junghiere, după cum spune proorocul, si trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii si a umilintelor de tot felul.
Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalitătii si degradarea totală a fiintei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinta în Dumnezeu, întărită prin rugăciune si psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunosteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoti, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenia fată de cei mai slabi, prin smerenie si îndelungă răbdare, prin meditatii religioase, prin memorări de poezii potrivite situatiei, cele mai multe creatii ale poetilor consacrati, veterani ai închisorilor:Radu Gyr, Nichifor Crainic si altii; prin învătarea de limbi străine, prin îmbogătirea cunostintelor, folosind scrisul cu acul: pe perti, pe pingele, pe centuri, ca si prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.
Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustratilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferintă, a catharsis-ului crestin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceti si mucenici crestini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărătiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temnitelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.” (idem, p. 241).
ION NISTOR, ISTORIC
“Proclamarea Unirii, constituie unul din cele mai mari, mai remarcabile si mai fericite evenimente din întreg trecutul neamului nostru. Ferice de fratii basarabeni care, din prisosul însufletirii si dragostei lor de neam si tară, au izbutit să împletească din nou legăturile frătesti între Basarabia si România”. (Ion Nistor)
Ion Nistor s-a născut în 4/17 August 1876, în comuna Vicovul de Sus-Bivolărie. Urmează scoala primară 2 ani în sat si 3 ani la Rădăuti, cu predare în limba germană si liceul german tot în Rădăuti. Are preferinte pentru limba germană si istorie. Absolvă Facultatea de Filosofie a Universitătii Germane din Cernăuti. Este ales presedintele societătii studentesti “Junimea”. Alături de alti tineri universitari, scoate revista “Junimea literară”. Primul număr apare la 1 Ianuarie 1904, cu Iancu Nistor ca redactor sef. Tot în 1904, se căsătoreste cu Virginia Pauliuc, fata preotului din Cârlibaba. La 5 Iulie 1905 i se naste unicul mostenitor, fetita Oltea.În 1908 pleacă la Viena la doctorat, unde-si elaborează tema: “Pretentiile Moldovei asupra Pocutiei., 182 de pagini în limba germană. La 22 Mai 1909, în cadru festiv si solemn primeste titlul de Doctor în Filosofie si Litere. Urmează apoi cursurile de bizantinologie si economie politică la Universitatea din Munhen. Întors în tară îsi completează studiile la Iasi si Bucuresti cu celebrii profesori: Xenopol, Bogdan, Onciul si Iorga. În 1911 îsi ia titlul de docent si-si iaugurează primul curs la Universitatea din Viena: “Locul românilor în istoria sud-est europeană”. Ocupă prin concurs catedra nou înfiintată la Universitatea din Cernăuti “Istoria Europei de sud-est., deschizându-si cursul la 12 Octombrie 1912: “Importanta istorică a românilor si începutul organizării lor ca stat”, în germană. A participat toată elita culturală română din Cernăuti în frunte cu mitropolitul Vladimir Repta. Evenimentul s-a transformat într-o manifestare natională română stârnind un larg ecou patriotic.
Elaborând “Istoria Bisericii din Bucovina” arată “legătura intrinsecă între nationalism si credinta ortodoxă a neamului nostru”, dar si mâhnirea asupra politicianismului, căci la “deputătie se îndeasă de regulă oameni lipsiti de cele mai elementare cunostinte politice si cultură românească”. (Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina. Editura “Septentrion”, Rădăuti, 2003, p. IX).
În 1913, a fost ales membru titular al Acadamiei Române. Desfăsoară o intensă activitate nationalistă în vederea marii uniri, între 1914 si 22 Noiembrie 1918. Are repetate întâlniri cu Iancu Flondor si cu alti membri ai Consiliului National Român si ai Guvernului, insistând spre o mai grabnică hotărâre a unirii Bucovinei cu România. S-a stabilit ziua Congresului bucovinenilor în 28 Noiembrie 1918. Iancu Flondor a citit motiunea: “Unirea neconditionată si pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremus, Colacin si Nistru cu regatul României”.
Venind la Bucuresti în fruntea delegatiei aducătoare a Actului Unirii Bucovinei cu România, Iorga îi dedică un articol memorabil: “Unul dintre întregitorii Moldovei”, publicat în “Neamul Românesc”, în care consemnează întreita activitate a Marelui Tribun pentru Unire:
“Întâi el a dat, ca scriitor istoric si ca profesor de gimnaziu, pe urmă si de universitate, românismului din Bucovina o încredere în sine pe care străinii izbutiseră- s-o spunem limpede- a-I slăbi. Le-a spus, le-a dovedit- ca si acelor străini însăsi- că dreptul cel vechi este al nostru, că nouă ni se datoreste tot ce în acea provincie a fost organizare si cultură în trecut si că acestea sunt titluri cărora alte popoare nu le pot opune nimic.
Al doilea, pentru ca această constiintă să producă si o luptă si această luptă să capete adevăratul ei organ, el s-a ridicat împreună cu Puscariu, pentru a curăti atmosfera morală de otrava înăbusitoare a onciulismului, deprins a pacta cu toti dusmanii nostrii nationali, numai să-si atingă scopurile de partid. Si această operă de renovare politică a educat pe cei mai autorizati dintre tineri care si-au pus viata în joc pentru ca să dea întreaga Bucovină neamului lor.
În al treilea rând, Nistor, în deosebire de altii, a îndreptat de la început, hotărât , spre noi, pe bucovineni, prea mult deprinsi a-si căuta mântuirea la Viena. S-a pus în curent cu stiinta si literatura noastră, a scos cu G. Tofan o revistă în legătură cu miscarea nationalistă de aci, apoi când a fost să se formeze pentru catedra universitară, s-a asezat modest, la o vârstă acum matură, pe băncile Universitătii din Bucuresti. Iar, când a început războiul, membrul Academiei Române a trecut granita în Regat, arătând cât de mult crede în misiunea de întregire natională, pe care acesta trebuie s-o îndeplinească.
Pentru aceste reale merite, asa de mari, în ziua de Unire salutăm frăteste pe Iancu Nistor!” (Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991, p. XIX).
În perioada interbelică îsi desfăsoară activitatea universitară la Cernăuti. Devine rectorul Universitătii Cernăuti între 1919-1939. După fuzionarea Partidului Democrat al Unirii, la 21 Ianuarie 1923, cu Partidului National Liberal, Ion Nistor devine marea personalitate care va domina viata politică, socială, si culturală a Bucovinei, ca istoric, deputat, senator, ministru. La începerea războiului este numit profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucuresti. Venirea comunistilor îi anulează titlul de academician si cea de profesor onorific, închizându-l la Sighet între 5/6 Mai 1950 si 8 Iulie 1955. Este scos din propria casă si lăsat pe drumuri. Spiritul nu-l părăseste si scrie “Istoria Bucovinei”si tratatul “Istoria României”, 2600 de pagini. Trece la Domnul la 11 Noiembrie 1962.
Cu regret fac remarca că peste aceasta ilustră personalitate s-a asternut o nemeritată uitare atât din partea celor care se consideră formatori de noi generatii de intelectuali români cât si din partea celor ce ar trebuii sa vegheze la păstrarea nealterată a recunoasterii valorii covârsitoare a elitei culturale românesti în perioada interbelică.
ION ARBORE, GENERAL.
“În fiecare zi, generalul Arbore se ruga cu multă căldură, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodată nu l-am auzit văicărindu-se. Ca dreptul Iov, multumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla. (Atanasie Berzescu)
ION ARBORE s-a născut la 23 Februarie 1892, la Cucuteni-Iasi(arhimilenara cultură pelasgă), în familia preotului Petre si Elena Arbore (descendenti ai marelui Spătar al lui Stefan cel Mare, Luca Arbore).. Tatăl său, primind spre slujire biserica din Sarinasuf, în Tulcea, si-a luat si familia cu el.Ion a urmat cariera militară: Scoala militară de ofiteri de artilerie, geniu si marină (1909-1911); Scoala Superioară de Război (1919- 1920). În 1939, a fost prefect de Putna, în 1941, a fost înaintat general de brigadă, iar în 1944, general de divizie. S-a remarcat la cucerirea Odesei si la Cotul Donului, ca un militar iscusit. Generalul Corneliu Dragalina îl caracteriza astfel: “Fire optimistă, cu încredere în sine si în trupele ce le comanda, pe care le-a îmbărbătat tot timpul în primele linii, generalul Arbore a arătat deosebit dinamism si curaj în ultimul atac asupra Odesei si a fost printre primii care au pătruns în oras. La Cotul Donului era considerat “model de constiintă, zel si devotament”. (Alexandru Dutu/ Florica Dobre/ Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945). Dictionar enciclopedic, Bucuresti, Ed. Enciclop. 1999, p.27). După apogeul carierei militare, puterea atee îi rezervă drumul Calvarulu. Este arestat mai întâi în Aprilie 1946, apoi în Septembrie acelas an, ca fost membru al guvernului Antonescu. A fost condamnat de Curtea de Apel Bucuresti, prin Decizia nr. 27 din 6 Februarie 1948, la 10 ani temnită grea si degradare civică. Regimul comunist respecta astfel cu “sfintenie” ordinele si scenariul impus de armata rosie “eliberatoare”. În închisoare a ajuns în fruntea Elitei ofiteresti înregimentată în fioroasa temnită Aiud. Camaradul său de celulă din anul 1950, Atanasie Berzescu ne mărturiseste : “Se ruga tot timpul în celulă. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduintă si dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din apropierea lui, ca pe niste copii. Credea cu toată căldura în Dumnezeu. A murit la Jilava îngrijind bolnavii. A fost un om de o înaltă tinută morală”.
Pe tot parcursul vietii sale a fost un mare om de caracter. Nu s-a abătut nici o clipă de la linia crestină si nationalistă a neamului. Era fin, ordonat, punctual si manierat.
În 1954, avea să-l întâlnească în Penitenciarul Văcăresti. Virgil Maxim, care ne relatează ultimile clipe ale martirului-general, de praznicul Crăciunului: “L-am cunoscut si pe generalul Arbore, descendent din familia hatmanului Arbore. Acuzat de crimă de război, îsi ispăsea pedeapsa, desi era grav bolnav, hipertensiv. Fusese adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi pus la dispozitia Securitătii, în vederea santajului, pentru obtinerea unor declaratii compromitătoare în schimbul tratamentului medical. Era un bărbat frumos, desi anii de suferintă îl marcaseră puternic, era de o înaltă tinută si demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepotilor ultimele lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, Neam si Tară. Într-o Sâmbătă, foarte obosit s-a întins pe pat. După 10 minute în timp ce vorbea cu noi…capul i-a alunecat pe pernă. Am aprins o lumânare si am plâns cu totii. Dimineata auzind busituri, am iesit în curte mimând că mă duc la cismea si am văzut prin usa întredeschisă, un militean care făcea serviciu de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă si un topor…Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, decapitat în patru, cu creierii pe un colt de masă, stâlciti de lama toporului. Dumnezeu i-a făcut însă altă primire în <> (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ed. A II-a, Ed. Antim, 2002, p. 338).
ION BANEA (1905-1939), MEDIC, AVOCAT, SCRIITOR.
“Văd si simt cum încep să renască din nou inimile românesti. Izbânda acum, eu am sperantă si cred că va fi a noastră.” (Ion Banea)
Ion Banea s-a născut la Vurpăr-Sibiu. A studiat Dreptul si Medicina la Iasi luându-si Doctoratul în medicină. După ce s-a pus bazele Legiunii Arhanghelului Mihail la 24 Iunie 1927( de către Corneliu Zelea Codreanu, Ioan I. Mota, Ilie Gârneată, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici), între primii aderenti s-a numărat si Ion Banea, student. A urcat repede treptele Legiunii, ajungând în 1932 Comandant legionar, sef al Regiunii Ardeal. El l-a numit inspirat pe Corneliu Zelea Codreanu: Căpitanul, justificându-se: “CĂPITANUL este o piatră de hotar; o granită. Sabie întinsă între două lumi. Una veche, pe care o înfruntă cu bărbătie, distrugând-o; alta nouă, pe care o crează, îi dă viată, o cheamă la lumină. Figura lui în cuprinsul miscării nationale, de la război încoace (după 1918), apare ca o linie de foc, în jurul căreia se rotesc toate evenimentele mari. El a fost Conducătorul si animatorul.” (Ion Banea, Căpitanul, Editia a II-a, Ed. “Totul pentru Tară”, Sibiu, 1937, p. 143).
Autoritatea sa integră, asezată pe un fundament puternic crestin- nationalist, nu l-a îngenuncheat în luptele cu politicianismul veros al epocii si nici nu l-a frânt când a trecut de pe culmile gloriei daco-românismului în catacombele ateiste ale detentiei comuniste. Conditiile grele si crunte l-au apropiat si mai mult de Dumnezeu, înăltându-se deasupra tuturor neîmplinirilor de moment, dar construindu-si pas cu pas drumul spre jertfă, calea spre mântuire.
Alături de camarazii săi, a fost “beneficiarul” conspiratiei carliste, cu concursul unor politicieni mediocri, lipsiti de scrupule morale si avizi de putere, ce au inaugurat un regim despotic si au practicat terorismul de stat, în dispretul adevărului, al dreptătii, al moralei crestine si chiar al normelor de drept, fără precedent în istoria modernă a României.
O conspiratie în care forte malefice din interior si din exterior si-au dat mâna pentru a strivi chiar din fasă unica rezistentă antiatee si antibolsevică, într-un moment crucial, când românii aveau nevoie mai mult ca oricând de unitate natională, unitate ce putea deveni scut în salvarea Europei de Est, din fata pericolului comunist.
Dictatura regală a abolit democratia-crestină română, însângerând istoria si provocând suferinte inimaginabile si incalculabile, potopite în râuri de lacrimi de foc si de sânge.
A fost asasinat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, alături de alti 12 camarazi, din ordinul expres al lui Carol al II-lea, autorul masacrului Elitei românesti (cca 300 de personalităti), din 21/22 Septembrie 1939. În noaptea de 21/22 Septembrie sunt târâti pe rând în curtea închisorii si asasinati: Clime Gh. Ing., Alecu Cantacuzino-principele, av., Totu Nicolae, av., Tell Alexandru, av., Furdui Gh. Dr. în Teologie, Dobre Bănică, licentiat, Mihai Polihroniade, av., Paul Craja, medic, Sima Simulescu, profesor, Apostolescu Gh, licentiat, Istrate Gh. Licentiat, Banea Ion, avocat, medic si Serafim Aurel, ing.
Horia Sima îl venera pe Banea spunând: “Nu-i putem aduce alt omagiu mai înalt si o altă caracterizare mai potrivită lui Ion Banea decât aceea că toată viata lui a fost un ostasi al Legiunii…Mereu pe front, mereu în linia întâia.” (Horia Sima- Antologie Legionară. Opera Publicistică, vol. IV, Miami Beach, Florida, USA, 1994)
IOAN GAVRILESCU, PREOT.
Pentru a atrage România de partea Puterilor Centrale, Germania a cerut Austro- Ungariei, să îmbunătătească relatiile cu românii ardeleni. Guvernul de la Budapesta nu numai că nu a acceptat cererea Germaniei, dar a pus la cale un plan odios, în care a înscenat o “actiune de spionaj” spre a dovedi Germaniei că ardelenii sunt de fapt “trădători ai patriei” ungare si deci nu merită alt tratament, ba dimpotrivă...
În anul 1915, serviciile de spionaj ale armatei ungare angajează pe evreul Rafael Mendel din Porumbacu de Jos (jud. Sibiu), care s-a prezentat la învătătorul român David Pop din Hărman, sub numele fals de “Stoica”, sergent în armata română, originar din Azuga-Prahova, propunându-i să strângă informatii despre operatiile militare austro-ungare de-a lungul granitei cu România, pe care apoi să le trimită Marelui Stat Major al armatei române. Căzând în cursă, David Pop intră în legătură cu un număr mare de preoti, învătători si alti intelectuali români fără să stie unii de altii, care-i pun la dispozitie o serie de date privind dislocări de trupe, constructii de transee si chiar hărti strategice. Toate informatiile au ajuns prin “grija” falsului sergent si a detectivului-spion S. Tholmeyer la Tribunalul militar al Corpului I al Armatei ungare din Cluj. Toti cei implicati în această actiune au fost arestati în zilele de 22-24 Octombrie 1915 si acuzati de “trădare de patrie” si spionaj în favoarea României.
Nouă dintre ei au fost spânzurati, cei mai multi a primit pedepse mari de închisoare, destui au murit la scurt timp după eliberare, ca urmare a suferintelor si torturilor indurate, iar o altă parte au rămas cu urmări destul de grave. (Dr. Sebastian Stanca, Contributia preotimii române la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925, p. 45-49/ Pr. Grigore N. Popescu, Preotimea română si întregirea neamului. Vol. II. Temnite si lagăre, Bucuresti, 1940, p. 43-47) Edificator este si cazul părintelui Ioan Gavrilescu din Tântari-Brasov, care în timpul retragerii cu armata romană a fost arestat împreună cu alti 115 refugiati si închisi la Făgăras, Tg. Mures si Cluj. “În temnită am fost tratati ca tâlharii cei mai ordinar, cu înjurături si vorbele cele mai murdare si epitete “delicate” ca porc, mojic, opincă puturoasă, hot si trădător de patrie; mai sălbatic s-a purtat procurorul Cseh.” (ibid. p. 50). Desi eliberat în 24 Decembrie 1917, ca urmare a tratamentului indurat a încetat din viată în 1921, lăsând în urmă 7 copii orfani.
IOAN IOVAN, PREOT
“Lacrimile atâtor părinti, sotii si copii care si-au pierdut pe ai lor fără preot, prin spitale, închisori, la canal si în alte institutii, ne îndeamnă să vă întrebăm de ce nu aveti grija acestora? De ce ati lăsat la canal si în alte părti să fie dusi crestinii – ca vitele – la groapă fără preot?” ( Părintele Ioan Iovan)
Ioan Iovan s-a născut la 26 Iunie 1922 în localitatea Husasău de Cris, judetul Bihor în familia preotului Gavril Iovan. Absolvă scoala în satul natal, liceul la Oradea, Facultatea de Teologie din Cluj în 1946 cu teza Sfânta Euharistie. A urmat Doctoratul avându-l ca îndrumător pe Părintele Dumitru Stăniloae. A fost hirotonit preot-duhovnic al Mănăstirii Vladimiresti, de către P.S. Nicolae Popovici, al Oradei.
Încă din primăvara anului 1945, după 6 Martie, guvernul comunist a început epurarea Ierarhiei B.O.R. ,astfel :Patriarhul Nicodim Munteanu, mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, Veniamin Pocitan, arhiereu vicar al Bucurestilor, Veniamin Nistor, episcop de Caransebes, Nifon Criveanu, mitropolitul Olteniei, Atanasie Dincă, loctiitor de episcop al Râmnicului, Lucian Triteanu de la Roman, Grigorie Leu- episcopul Husilor, Cosma Petrovici- episcop al Dunării de Jos, Efrem Enăchescu-mitropolit al Basarabiei, Emilian Antal-loctiitor al Mitropoliei Bucovinei, Visarion Puiu- mitropolit al Transnistriei, Eugeniu Laiu-mitropolit al Bucovinei, Partenie Ciopron- episcop al Armatei, Policarp Morusca, loctiitor de episcop al Maramuresului, Pavel Sarpe-arhiereu vicar al Bucurestilor, Teodor Scorobet, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului si Nicolae Popovici episcopul Oradei.
În locul lor, puterea atee a impus “arhierei devotati noului regim”.
Există două moduri diametral opuse de a interpreta cele întâmplate atunci în viata Bisericii Ortodoxe Române: pe de o parte, se aduc grave acuzatii conducerii Bisericii, datorită compromisurilor făcute de către noii arhierei, trecându-se sub tăcere drama ierarhilor trimisi cu domiciliul fortat în mănăstiri sau pur si simplu otrăviti, ignorându-se de asemenea suferintele celor peste 9000 de preoti ortodocsi închisi în lagărele comuniste, unde 200 din ei au fost ucisi prin regimul declarat de exterminare!
Pe de altă parte, cealaltă opinie dominantă, fie neagă orice complicitate a noilor arhierei cu regimul comunist, fie încearcă să prezinte compromisurile lor ca fiind chiar salvatoare pentru Biserică. Cert este faptul că Biserica a supravietuit atât martirajului Elitei celor închisi, cât si suferintelor îndurate de poporul rămas nearestat, dar prigonit si hăituit continuu.
La Mănăstirea Vladimiresti a luat fiintă un Fenomen de credintă, de trăire si de mărturisire, a dragostei de Dumnezeu si de Neam. Pelerinajul atingea în anii ’50 la marile praznice si peste 50 000 de crestini. Este evident că la un astfel de pelerinaj se impunea o măsură exceptională de a-i împărtăsi pe toti cei prezenti acolo. Astfel Părintele Ioan a adoptat metoda Preotului Ioan de Kronstadt, din URSS, citind doar molitva de dezlegare, iar cei cu păcate mai grele si le spuneau în public cu voce tare. Procedeul Părintelui n-a fost pe placul noii Ierarhii, iar multimea pelerinilor care au născut Fenomenul Vladimiresti, n-a fost pe placul noului regim.
După repetate încercări ale Sinodului de a-l convinge să-si tempereze râvna de slujitor al lui Hristos, să nu mai predice, să fie transferat la altă mănăstire, ori să nu mai slujească, a venit “Decizia arhierească”. “Decizia de plecare”, recunoscută de P.S. Valerian al Oradei, nu era de la Duhul Sfânt, ci din “ratiuni de stat”, sau “interese superioare bisericesti”, deci străine de Biserică. Trecem peste amănuntele mai putin onorabile ale ierarhilor care au schimbat binecuvântările arhieresti în afurisiri, blesteme si legări de slujbe. Părintele Ioan Iovan a redactat un Memoriu adresat Sf. Sinod al B.O.R., în care le reprosează că si-au vândut constiinta si ceea ce este mai dureros si alarmant a fost discreditarea Mănăstirii Vladimiresti prin hotărârea Sinodului permanent, în urma căreia s-au dat circulare în toată Biserica să se ia măsuri de “extremă urgentă”, pentru ca lumea să fie oprită de a mai veni la Mănăstirea Maicii Domnului de la Vladimiresti.
În comuna Tudor Vladimirescu, spre sfârsitul dictaturii carliste, cu mila lui Dumnezeu s-au adunat numeroase fecioare-unele cu studii universitare înăltând o mănăstire Maicii Domnului. “O grădină de flori tinere si frumoase, fiice ale neamului nostru, fiicele oamenilor nostri, care se vor ruga pentru întreg neamul daco-român… După aproape zece ani de regim ateist datorită mănunchiului de maici în frunte cu stareta Veronica, Teodosia (Latcu) si Mihaela (Iordache), dar mai ales predicilor părintelui Ioan, Mănăstirea Vladimiresti era socotită drept un loc sfânt de închinare si alinare a oropsitilor din R.P.R., dar si o primejdioasă cetate a românismului pentru orânduirea comunistă, fără Dumnezeu…În 1955 cârmuirea statului comunist fără împotrivirea înaltelor fete bisericesti de la Roman, Iasi si Bucuresti, găsi potrivit să pună mănăstirea sub lacăt. Pricina fu găsită imediat: Mănăstirea Vladimiresti a devenit o citadelă legionară, o amenintare împotriva statului socialist…Au urmat arestări, vandalisme, jafuri. În acelasi an, în zilele de 5, 6 si 7 Decembrie 1955, Tribunalul Militar din Galati a judecat “lotul Vladimiresti”.În boxă: Maria Iordache (maica Mihaela) sef de lot, Vasilica Barbu (stareta Veronica), Zorica Latcu (maica Teodosia), preotul Silviu Iovan (părintele Ioan), doi fugari Ghită Păis si inginer Teodosiade, s.a. Sentinta a fost neîndurătoare: cea mai mică pedeapsă primi stareta 15 ani (la recurs 8 ani), restul cu pedepse între 20 si 25 de ani”.(Vasile Blănaru-Flamură, Mercenarii infernului. Ed. Elisavaros, 1999, p. 254-255)
Redăm câteva fragmente din curajosul memoriu:
“Cum putem noi să tăcem când este vorba de Biserică, Mama noastră, pe care după ce singuri v-ati vândut constiinta, încercati să o scoateti si pe ea la mezat?...
Drept aceea vă întrebăm: În numele cărei legi din Biserică si în baza cărei hotărâri sinodale ne-ati înlăturat de la Trupul Bisericii si ne-ati făcut indirect leprosii ortodoxiei noastre? În care sedintă plenară a vreunui Sf. Sinod s-a discutat si s-a hotărât pe bază de documente si anchete că Mănăstirea noastră a iesit din ortodoxie?...
Iată durerea mare si alarmarea noastră pentru care strigăm prin această întâmpinare, nu numai în numele Mănăstirii noastre, ci în numele întregii Biserici si a întregului popor drept credincios din care ne tragem si în care ne avem împrăstiati fratii, părintii, mosii si strămosii…
De ce vindeti interesele lui Dumnezeu si ale Bisericii statului ateu, pentru interesele mentinerii unui salariu si renuntati la traditia de a mărturisi credinta?
Nu vedeti că ati transformat prin aservire si salarii Biserica lui Hristos în biserică de stat, cu episcope si preoti de stat, care pentru argintii statului schimbă frica de Dumnezeu pe frica de oamenii statului?” (Preot Ioan Iovan, A fost frumos la Gherla! Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 15)
Răspunsul Sinodului a fost rapid si categoric: caterisirea si excluderea din monahism, prin sentinta 1/955 a Consistoriului Eparhial monahal al Arhiepiscopiei Bucurestilor. La interogatoriul din 31 Martie 1955, a declarat în fata Lt. Major Nicolau Nicu: “Am considerat că tot statul a dictat forurilor bisericesti această sentintă de caterisire, iar superiorii mei bisericesti au subordonat ratiunile divine ratiunilor de stat, fapt pentru care nu am ascultat”.(idem. p. 17). În timpul anchetei i s-a propus să colaboreze cu regimul comunist, oferindu-i-se în schimb un scaun episcopal. A refuzat. Puterea comunistă n-a întârziat nici ea, mai précis la 23 aprilie 1955, a fost arestat de către procuratura militară teritorială Bucuresti, pentru “agitatie publică”. Procurorul militar a cerut pentru părinte pedeapsa capitală. (Arhiva CNSAS, dosar P. 160/12, p. 184). A fost condamnat la muncă silnică pe viată si confiscarea averii.
Întreaga viată a părintelui a fost marele dar al “dreptei socotinte”, dincolo de curajul său exemplar si de dragostea sa pentru toti. S-a rugat si pentru ierarhii care l-au caterisit si pentru cei care l-au închis si pentru cei care l-au torturat. S-a luptat toată viata pentru Adevăr si Iubire. “Toată viata mea după hirotonire a fost o luptă cu acesti oameni fără de Dumnezeu, cu care si acuma ne luptăm, dar sunt mai vicleni acum, mai perversi. Atunci ateismul si comunismul era pe fată; te fereai de el că îl vedeai. Acum nu. E în haina ta, se bagă si în serviciu cu unii si te lucreză. Din păcate, s-a băgat si în Biserică, lucrează”. (idem. p.84)
În teribilul spatiu concentrationist, părintele s-a consolat rugându-se permanent si săvârsind Sfânta Liturghie. “Bucuria mea în temnită a fost Sfânta Liturghie”. (idem. 23). O altă bucurie imensă a sa a fost Neamul daco-român. “Este meritul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului, care a pus în sufletul meu evlavia pentru cele duhovnicesti si iubirea de neam. La mine sunt contopite. Că de altfel asta-i Ortodoxia. Ea întruchipează contopirea omului si a românului cu credinta fără formalităti”. (idem. p. 85). Cu toate umilintele, bătăile, anchetele prelungite, frigul, foamea si alte privatiuni absurde, bucuros că a suferit pentru Hristos, părintele a exclamat: “A fost frumos la Gherla!” .
IOLANDA POPESCU, MEDIC.
“Fericirea omului nu constă în realizarea dorintelor egoiste, ci în faptul de a se dedica unui CE care înseamnă mai mult decât el însusi, se poate face unealtă desăvârsită a unor idei care să-l ridice mai presus de viata individuală spre Patrie, spre omenire, spre Dumnezeu”. (Iolanda Popescu)
Iolanda s-a născut în Octombrie 1916, în Nordul Bucovinei. A avut parte de o educatie aleasă parcurgând treptele instruirii scolare cu merite deosebite, fiind înzestrată cu o inteligentă scântâietoare si un caracter de o mare frumusete. A absolvit Facultatea de medicină din Iasi, profilul psihiatrie, devenind un medic strălucit, asezat cu onoare în rândul “Doctorilor fără de arginti” A profesat la Cernăuti si Brasov- cetăti binecuvântate cu frumusete. “Era o fiintă firavă, o blondă plăcută cu ochii luminosi, zâmbetul o căldură umană ce te fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare”. (Aspazia Otel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucuresti, 2008, p. 120). Dincolo de fiinta ei, avea o personalitate puternică, fapt pentru care si-a ales un drum anevoios si mereu blamat doar de cei interesati să înece în insulte idealul înalt si generos al tinerilor virtuosi. Constientă că drumul ales, va urma să fie străbătut cu multă jertfă si multă suferintă. “Privirea de obicei luminoasă, avea uneori lunecări de umbre, un fel de tristete blajină. Era tristetea omului profund, cu o întelegere superioară a vietii, capabil să descifreze până departe misterul existentei”. (idem. p. 120). Avea un cult sacru pentru Muntele Sfânt Rarăul. Intuind si presimtind marele pericol care va veni peste tară, la sfârsitul verii anului 1943, Iolanda si-a invitat prietenele pe Rarău: Tatiana Vlad, Viorica Pârnac si Aspazia Otel. “Am trăit pe Rarău o “răpire” miraculoasă, o “scufundare” într-un hău de liniste, de pace, de tăcere. Ca într-o imensă cathedrală, Dumnezeu ni se arăta ca o bucurie imensă, coplesitoare, intensă. Ne scăldam într-un ocean de frumusete si lumină în care sufletul era beat de fericire.
-Ce splendoare ar putea egala un răsărit de soare pe Rarău?” (idem. p. 122).
Stia că Sfânta Tinerete a Generatiei ei are nevoie de o totală iubire si de un absolut eroism pentru a înfrânge sărăcia, ateismul, coruptia, prigoanele, supliciile, mediocritatea, ignoranta, vicisitudinea sau moartea. “Stia că acele jertfe vor fi unitatea de măsură a unor valori adevărate ce se justifică pe deplin. Jertfa era corolarul iubirii si avea două fete. Una arăta cât ne-a costat si a doua cât am dobândit”. (idem. p. 121).
Chipul ei cu trăsături regulate, era luminat permanent de un zâmbet abia perceptibil care nu era totusi bucuria, ci reflexul luminos al unei tristeti potolite, pline de întelepciune. În închisoare ca si în libertate Iolanda era un exemplu permanent de trăire crestină, de blândete, de dăruire, de întelegere pentru dramele semenilor si de iubire întru a le alina durerile, trăind între timp propria suferintă. “Atât pentru mine cât si pentru multi altii cuvântul care ar echivala valoarea ei este Rarăul”(idem. p. 121).
ION GOLEA, POET, LUPTĂTOR.
“Viata mea de până acum a fost o luptă crudă si nedreaptă contra firii mele:
credeam că voi înfrânge mereu pornirea mută, de-a-mi înălta iubirea vâlvătăi spre stele”. (Ion Golea)
Ion Golea s-a născut la 5 Decembrie 1922, în comuna Bachnea- Târnava Mare. De mic copil, Nelu era istet si vorbăret, bucurându-i pe toti cei din jur. Urmează scoala primară în sat, gimnaziul la Târnăveni si liceul la Dumbrăveni. Aici întră în Frătiile de Cruce. Desi avea pasiune spre Litere si Filosofie, Ionel merge la Facultatea de Medicină din Iasi si apoi la cea din Cluj. După invazia bolsevică, învată limba rusă, spre a-i folosi la ciocnirile cu năvălitorii tării. Văzând prăpădul ce-l fac bandele de dezertori rusi, s-a înarmat cu un pistol si o armă mitralieră si călare cutreiera regiunea pentru a descoperi pe răufăcători. Oriunde întâlnea cete de rusi care jefuiau, violau si ucideau, îi soma să se predea, îi dezarma si apoi îi preda postului de jandarmi. Îsi dezvoltase o tactică proprie de a-i surprinde, care n-a dat gres niciodată. Paralel cu aceasta, activa si în Rezistenta anticomunistă, desi a fost hărtuit de autorităti timp de 4 ani, pas cu pas. Gratie curajului său legendar si istetimii lui înăscute, a scăpat teafăr din toate cursele care i s-au pus. Emigrează si este arestat. Evadează si este din nou arestat. Iar evadează si iar emigrează. Din 1948, până în 1951 a stat mai mult prin închisori si lagăre. Ion Golea era un haiduc al vremurilor noi, înrudit spiritual cu Iancu Jianu. “Era o voiosie cristalină, care tâsnea din el ca dintr-un izvor de munte. Părea o imagine vie a eternei primăveri…Era un viteaz de cea mai pură esentă. Ion Golea mergea la luptă ca si cum ar trage o chiuitură la o petrecere”. (Horia Sima, op. cit. p. 63).
Grija de neamul înlăntuit si chinuit si de camarazii închisi era mai mare decât propria libertate. Stia că poporul, după masivele arestări din 1948, avea nevoie de o nouă actiune, de eroi, ca să poată rezista cotropitorului. De aceea s-a întors în tară în toamna lui 1951, alături de fratele lui de suferintă Ion Samoilă.
“Traiane ( îi spunea fratelui său la plecare), gândul ăsta, de a mă întoarce în tară pentru a continua lupta, s-a născut si a crescut în sufletul meu ca o floare. Acuma s-a desfăcut si eu sunt gata de ducă…” ( idem. 64)
Prin mii de manifeste a tinut guvernul în permanentă încordare si neliniste. Apoi a venit anul 1953, luna August, când s-a tinut la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului. Regimul voia să îndulcească imaginea cruzimilor ce le săvârsise, oferind Occidentului un alt aspect: o tară în sărbătoare. Atunci au pregătit cei doi Ioni, un contraatac viguros. A pregătit un manifest în mii de exemplare, arătând că adevăratul tineret se află în închisori si lagăre, precum si modul în care sunt tratati si torturati. Efectul a fost fulgerător. Manifestul apărea acolo unde se aflau concentrati străinii. Un ziarist suedez prezent la Festival, a scris după ce s-a întors acasă:
“-Dacă te urcai în tranvai,la coborâre, căutându-te prin buzunare, dădeai de un manifest.
-În restaurante, la mesele rezervate străinilor, sub farfurie găseai un manifest.
-La hotel, când deschideai camera jos pe dusumea găseai un manifest”.
(Procesul Legionarilor Parasutati. Ed. Miscării Legionare, Bucuresti, 2000, p. 64). Cei doi eroi au fost trădati si prinsi, alături de alti 14 luptători si condamnati în lotul parasutistilor legionari, pentru “spionaj, terorism si activităti subversive împotriva R.P.R. si în favoarea serviciului secret al SUA”.. Treisprezece dintre ei în frunte cu Ion Golea au fost executati, în 31 Octombrie 1953, iar trei, între care si o femeie au primit între 3 si 25 de ani.
IOAN POPESCU-BĂLDESCU, PREOT
“Priveam cătusele de la mâini si lanturile de la picioarele mele si ale celor de lângă mine si mi-am dat seama că nu periculozitatea noastră îi făcuse pe securisti să ne pună în lanturi, ci plăcerea de a ne umili”. (pr. Emil Băldescu)
Ioan Popescu s-a născut în comuna Mihăestii de Sus, judetul Olt, la 17 Iulie 1886. După scoala primară din comuna natală, urmează Seminarul Teologic din Curtea de Arges, 2 ani, iar restul la cel Central din Bucuresti, continuând cu Facultatea de Teologie din Bucuresti. A fost un sustinător fervent al tăranilor în 1907, fapt pentru care a intrat în conflict cu autoritătile statului. La 15 Decembrie 1908, a fost hirotonit preot în satul Seaca-Teleorman. Tăranii care erau foarte săraci munceau pe mosia lui Mauriciu Blank, de vreo 4350 de pogoane. Sensibil la suferintele celor oropsiti, s-a angajat în lupta cu arendasii Mone si Rudolf, smulgându-le mosia în folosul Casei Rurale si obtinând pentru sat un islaz de 1350 de pogoane. A construit o biserică nouă, o casă parochială cu 7 camere, contribuind substantial la ridicarea unei scoli, a unui dispensar medical, a primăriei si a băncii rurale “Victoria”. (Anuarul Arhiepiscop. Bucurestilor-1941, p. 428; Emil Băldescu, Noi, familia de preoti Băldescu, în rev. “Memoria”, nr. 9, p. 19).
Între 1933-1937 a fost senator P.N.L., filiala Jud. Teleorman. Iar între 1932-1944 a fost membru ales al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucuresti, unde si-a intensificat activitatea antisectară. După instalarea comunistilor, părintele intră în vizorul regimului ca “dusman al poporului”, împreună cu toată familia. Iată ce ne mărturiseste fiul său părintele Emil: “Trăznetul avea să cadă în ziua de 15 August 1952, ziua Sfintei Marii-mari. Era spre seară, cred că ora 10 sau 10 si jumătate, când mă despărtisem de dânsul. Abia ajuns acasă a fost arestat si tata. În aceeasi noapte si eu. Noi nu eram o exceptie. Fiindcă în aceeasi noapte au avut loc masive arestări în întreaga tară. Asa, preotul Metodie Popescu, cel care îl secunda pe tata la catedrala Sf. Haralambie din Turnu Măgurele, se afla în acel moment la tratament în Statiunea Olănesti. Si a fost si el arestat tot atunci…Mama rămăsese singură, fără nici un ajutor, căci pensia tatii fusese sistată cu câteva luni în urmă. La fel sotia mea casnică, având de îngrijit doi copii mici. Singura noastră consolare era că totusi noi doi eram unul lângă altul. În rugăciunile mele secrete, adresate Bunului Dumnezeu, asta îl imploram: pe drumul acestui calvar, care abia începea, să nu ne despartă niciodată unul de celălalt. Si Bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga”. ( ibid. p. 20).
După “ucenicia” la Ghencea, a urmat Canalul. Preotilor li s-a rezervat special colonia de pe Coasta Galesu, formată din peste 80 de brigăzi. Fiecare brigadă cuprindea 100 de preoti. Drama preotilor Băldescu s-a acutizat când a fost despărtit tatăl de fiu. Ultima convorbire a celor doi a avut loc pe 23 Septembrie. “Si a venit ziua următoare, Miercuri 24 Septembrei. Brigada tatii lucra în schimbul întâi. A mea schimbul doi. Pe drum la distantă una de alta, coloanele nosatre de osânditi s-au încrucisat. Coloana ce se întorcea de pe santier purta în mijlocul ei un cadavru… Aveam să aflu mai apoi că era tata. Murise împingând la roabă, o roabă grea de metal, pe un rambleu de cale ferată, la mare înăltime”.(ACNSAS, fond Documentar, dosar 73, vol. f. 102).
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 9/4/2010 |
Contact: |
|
|
