Interferentze : Scrisoare
Îmi plac scrisorile, să le scriu, să le primesc, sau să citesc romane epistolare. Mai mult chiar, de când nu mai sunt părintii, cărora le scriam săptămânal -fiecăruia în parte- si de când mesajele electronice scurte au înlocuit scrisorile, mi s-a făcut atâta de dor de ele, încât m-am hotărât ca aici să scriu o scrisoare. Sper ca prin aceasta să fac plăcere celor care, ca si mine, duc dorul câtorva rânduri adresate direct. Lor le dedic cele de mai jos.
Dragii mei (cititori),
De curând am trăit câteva zile în care m-a inundat o bucurie aproape fără termen de comparatie. Nu, desigur, nu comparăm fericirile date de natură, ca acelea de a avea copii si nepoti, cu cele pregătite, muncite si asteptate de o viatză de tine însuti. Despre acestea din urmă vreau să va povestesc astăzi.
Stie toată lumea că am visat să studiez muzica. Am ales totusi meseria de chimistă, mai practică din punct de vedere material decât arta. Dar, după o întreagă carieră dedicată stiintzei, am avut norocul (considerând norocul si ca o eventuală consecintză a perseverentzei) să fiu într-un juriu al unui concurs muzical, la Montreal. Nu în juriul profesional, cu celebrităti, ci într-unul mai mic si modest, al publicului. „Radio-Canada” a înfiintzat în 2010 acest juriu, si, aflând despre asta la radio, am dat concurs (scris si oral, în franceză) si, spre surprinderea, dar si fericirea mea, am fost selectată printre cei cinci membri ai acestui juriu, melomani de diverse vârste si meserii. Obligatia noastră era să comentăm pe loc, pe internet, în franceză si concis, părerile noastre despre performantzele tinerilor violnisti ai concursului CMIM- (Concours Musical International de Montreal) care se tzine anual între 24 mai-4 iunie, alternativ la pian, canto si vioară).
Munca era pe calculator, ascultam, scriam si-i citeam si pe ceilalti patru membri ai juriului nostru si mă bucuram nu numai de ocazia de a-i asculta pe tinerii violonisti (24 în sferturile de finală, 12 în semifinală si 6 în finală, din care 3 premiati), dar si de a coincide la păreri cu colegii, pe care nu-i cunosteam încă. I-am întâlnit abia la finale, în Montreal, unde am fost invitati să ne scriem impresiile direct din sală. Ce poate fi mai plăcut decât să fii în mijlocul unor pasionati ai muzicii, ca tine? Interesant era că toti aveam cam aceleasi alegeri pentru violonistii cei mai buni, dar cei din juriul profesionist ne-a făcut surprize. La sfârsit am recunoscut că avuseseră dreptate.
Nu a fost usor însă pentru juriul principal să selectioneze, tinerii erau extrem de talentati si cântau superb! Noi eram responsabili numai cu selectia pentru „premiul publicului”, vota si publicul, prin internet, si noi, din juriu. Am aflat cu ocazia asta cum se votează la acest concurs: fiecare membru al juriului îsi ia notitze si, de la o etapă la alta, dă ordinea pe care el o crede, începând cu locul 1, cel mai bun. În juriul mare erau 7 membrii. Deci, dacă un concurent obtinea locul 1 de la toti cei 7 membri, el însuma 7 puncte, iar dacă altul obtinea locul 7 dat de toti, el totaliza 49 de puncte. În felul acesta, cei mai valorosi aveau cele mai putine puncte. Trecerea de la o etapă la cea următoare era făcută în ordinea descrescătoare a punctelor si acelasi principiu s-a aplicat si la acordarea premiilor.
Sistemul mi s-a părut nu numai obiectiv, singurul element de subiectivitate fiind evaluarea de către membrul juriului, ci si rapid, nefiind necesară dezbaterea între membrii juriului, ci numai compilarea rezultatelor.
Dar acesta nu a fost singurul lucru nou pe care l-am învătzat. Cu ocazia întâlnirii organizate între juriul nostru si Jean-Philippe Tremblay, dirijorul orchestrei care i-a acompaniat pe finalisti, am avut ocazia să am în mână, pentru prima oară, o baghetă de dirijor. E mult mai subtire decât andreaua de lemn pe care o foloseam când mă jucam de-a dirijatul în fatza radioului si are un mic mâner la capăt. L-am întrebat pe dirijor dacă bagheta e a lui sau o primeste. Mi-a spus că are mai multe baghetele, ale lui, pe care le comandă la un specialist la Londra. Foloseste numai baghete de lemn, nu de sticlă, ca să nu pătzească ca dirijorul care s-a accidentat în urma unui gest cam agitat, când bagheta dintr-o mână a pătruns prin palma cealeilalte mâini, sectionându-i un nerv.
Ni s-a organizat si un tur al studiourilor companiei nationale de radio si televiziune „Radio-Canada” si „CBC” din Montreal. Am văzut, printre altele, si studioul pregătit pentru transmiterea meciurilor de fotbal ale cupei FIFA, care urmau să înceapă în câteva zile.
Ar mai fi multe de povestit! Întâi despre toti concurentii, apoi despre cei premiati, Benjamin Beilman (USA, 20 de ani), premiul 1 si premiul publicului, Korbinian Altenberger (Germania, 28 de ani), premiul 2 si care a interpretat magistral, în semifinale, sonata a 3-a de G. Enescu, si Nikita Borisoglebski (Rusia, 25 de ani), premiul 3 si premiul pentru interpretarea unei compozitii canadiene. Sunt toti simpatici si modesti, iar Nikita mi-a spus într-o engleză cu accent rusesec, că părintii lui din Moscova, cărora o vecină le-a tradus din franceză comentariile noastre de pe Internet, i le-au citit prin telefon.
As mai scrie despre minunatii „părinti adoptivi” ai concurentilor, familii benevole care i-au găzduit si care îi îngrijeau venind cu fructe si sucuri în sacose, sau despre bucuria de a lucra în echipă cu oamenii entuziasti, modesti, devotati si talentati de la „Radio-Canada”, sau despre întâlnirea, la receptii, cu diverse celebrităti, sau despre Montreal, unde preocuparea artistică pare mai importantă decât marketingul, sau despre felul în care eu, un „român la Montreal” am fost interwievată la radio, pretzuită, răsfătzată si iubită. Si câte as mai scrie despre această experientză! Deocamdată spatiul nu-mi permite. Dar nu promit că nu voi mai reveni cu o scrisoare de la acelasi expeditor, verolerner@yahoo.ca.
|
Veronica Pavel Lerner 8/17/2010 |
Contact: |
|
|
