Sublinieri : Notatii
Niciodată, parcă, nu regret procesul acesta de………cum îi zice ?…..maturizare ? …..Si cu cât mă tine mai pe lângă casa, mă obligă să-i zic pe româneste : îmbătrânire !
Nu atât pentru că-mi place din ce în ce mai rar să mă uit în oglindă, desi dacă as fi suficient de onestă as recunoaste că invidiez - solid, nu glumă - cuconeturile elegant coafate (asa se scrie ?) perfect machiate ascunzând cu măestria stilistului ravagiile vârstei, dar se pare că nu sunt pentru că as reactiona cumva în favoarea-mi (dar asta e altă poveste) ce voiam să spun este că mi-ar plăcea să mă « arunc » în SUV si s-o iau razna, ca mai acum câtiva ani, acoperind kilometri, indiferentă la punctele cardinale, avid ingurgitând imagini, de a căror varietate nu ne putem plânge pe continentul acesta si de a căror surpriză mi-am « aninat » privirile uitând de tot si toate….
Că « dau o fugă » din-când-in-când la Huntsville sau Blue Mountains e de la sine înteles si, să nu uit, Niagara, dar evident, nu ajunge !
E o inertie zilnic oprirea aceasta,-hai să nu-i zicem chiar oprire, o rarefiată miscare în afara rutinei, ar fi parcă mai corect- o comodă interpretare a necesarului de care nu ne putem depărta chiar dacă am vrea, o indiscutabilă sansă de a ne strecura în afara complicatiilor emotive, în care, sigur, se amestecă dorintele si evadările spirituale la care visăm ; « daydreams » tentează dar si sperie în egală masură.
O plimbare imaginativă pare, asa dar, a fi ultima posibilitate a redresării « respiratiei » zilnice.
Avem noi- nu neapărat, românii- oamenii, ciudata pretentie de a întelege si deci, de a interpreta ceea ce nelinisteste, o scormoneală continuă nu ne dă pace, « rotirea » privirilor în jur n-ajunge, orizontul imediat e totdeauna prea îngust, călătorind în spatii, fie si temporale sau poate tocmai, ne strecoară iluzia saltului dincolo de « ograda » proprie, »ruperea lantilor » - împrejmuirea aia superficială cu care ne delimităm în sptiul interzis – ne place sau nu, ne invată păsirea de care probabil avem nevoie, de vreme ce nu putem trăi fără ea.
Ce singuri suntem !
Nu-i asa ?
Si atunci dăm drumul « robinetului » nostalgic în loc să facem gesturi definiitorii, lamentul e o găselnită a comoditătii, nu cere cine-stie-ce efort, lene existentială către care « fugim » imediat ce dăm de greu, fie că e greul acela al grijilor dezlăntuite, fie că e cel - mult mai afurisit, de altfel – al frământărilor spirituale, să-i zicem pretentios ori, pur si simplu, chinuri sufletesti si, indiferent cât de comun sună, ceea ce spun, e real.
Drumurile pot fi profilactice, mă gândesc, sansă, fie si ocazională, în a obtine « eliberarea », ca să zic asa.
SUV-ul e grozav de confortabil cu toate « gadget »urile astea electronice, muzică, slavă Domnului, mă rog, tot tacâmul comoditătii făr de care am cam uitata să fim si, gata, lumea imediată dispare ;
Ce e drept, plouă de vreo 2-3 ore si mi-ar plăcea să ne oprim cumva, dar ne-având unde, mergem. Soseaua e aproximativ goală si dacă mă uit numai înainte totul pare normal ; după ce faci cam toată Canada de la est la vest si de la vest la est admirând varietatea imaginilor sub un soare linistitor, o ploaie acolo nu-i mare scofală chiar dacă bate parbrizul în draci, dar dacă mă uit în urmă, spaimele se strecoară inevitabil, nori incredibil de grei ne fugăresc cu încăpătânare si fenomenul ciudat al « noptii » fortate în plină zi nu-i deloc usor de acceptat.
Sigur, Thunder Bay e pe aproape, cel puin asa zice harta s,i ca să spun drept abia astept să văd Superior Lake la care mă tot gândesc de pe vremea când Fenimore Cooper îmi încingea imaginatia cu mohicanii lui.
Canada e un « continent » plin de surprize, fenomenele meteo sunt chiar la fel de variate ca peisajul însusi ; dealurile abia perceptibile din Ontario devin întinderea oceanică a preeriei, nevoită ceva « mai la vale » să sucumbe în fata muntilor Stâncosi, asa cum ploaia asta devenită « sperietoare » se stinge pe neasteptate, greul norilor se rarefiază în pâlcuri vânturate fără putere si ………e soare !
Cam palid, ce e drept, amurgul îi dă un aer obosit, dar prezenta lui stârneste curiozitatea eliberată, evident, din chingile ploii : e un peisaj neobisnuit, unduit usor pământul se răsfată la umbra pădurii, marcă umană pare a fi numai drumul, când repezit la vale, când « gâfâitor » la deal, o liniste nefirească parca, o anticipatie instinctuală în a cărei tensiune mă relaxez temându-mă, îmi spune că ceea ce stiu sunt numai vorbe ; o curbă strânsă si pădurea dispare, soseaua se repede într-o deschidere cu cerul coborât aproape, un salt în gol, as zice, dacă un ochi de apă nu ni s-ar aseza în cale : e Lacul !
Parsivenie turistică, îmi închipui, pentru că drumul se calmează subit, un fel de potecă la « malul mării », pe care nici n-o bagi in seamă, o simplă sansă de a admira splendoarea apelor răsfătate de lumina stinsă a soarelui coborât să le-atingă, o undă rosietic se lăbărtează chiar sub ochii fascinati, se dilueaza într-un rasfăt cromatic pe care apa îl preia dedublnd, amplificand, parca……
Apusul pe lacul Superior rămâne pe retină….
A rămas !
Revenirea la « oile » zilnice capătă astfel mai multe sanse de firesc, nu ?
|
Maria Cecilia Nicu 8/17/2010 |
Contact: |
|
|
