Lirica preotului-poet Theodor Damian
Grupul poetilor români de la New York, gravitând în jurul Cenaclului literar „Mihai Eminescu” si al revistei „Lumină lină/Gracious light”, este demult integrat spiritului nou al poeziei moderne, încărcată de sensuri si formule stilistice incitatoare. Unii dintre ei practicau încă din tară acest gen poetic novator si, odată sositi în metropola americană, s-au regăsit usor în acest climat, contribuind din plin, alături de confratii ajunsi mai demult aici, la crearea unei atmosfere de emulatie lirică, în care fiecare autor se simte în elementul său, în cadrul îmbietor al manifestării propriei vocatii artistice.
Un loc specific în această reală efervescentă creatoare îl ocupă poetul Theodor Damian, botosănean prin origine, preot-paroh, profesor si doctor în teologie, fondatorul acestei scoli deschise a talentelor literare prin întemeierea cenaclului si a revistei mentionate, ca si prin initierea diferitelor manifestări si dezbateri în care se întâlnesc pasionatii nobilei îndeletniciri a scrisului.
Încă din „Liturghia Cuvântului/The Liturgy of the Word”, volum bilingv apărut în 1989 (Klamath Falls, Oregon), autorul îsi relevă originalitatea si personalitatea poetică, creîndu-si un stil propriu, consolidat pe parcursul evolutiei sale în plan spiritual si artistic. Poezia acestuia este impregnată de o serie de idei si concepte corespunzătoare practicii sale de slujitor al religiei crestin-ortodoxe, întretesute într-un context filozofic mai larg, de exprimare liberă, necanonică, menită a-l purta pe cititor prin meandrele existentei de fiecare zi, a-i stimula imaginatia, capacitatea de judecată si întelegere. Prin acest procedeu, poetul se deosebeste de modelul cosacrat al unor remarcabili antecesori ca Blaga, Voiculescu, Arghezi, Crainic, Radu Gyr s. a., conturând poeme de o factură aparte, grave si accesibile, ritmice si captivante, purtând „marca Damian”.
Elocvent în acest sens este volumul cu titlul expresiv „Rugăciuni în infern”, divizat în patru cicluri. În cadrul lor, poetul pendulează dezinvolt între planul sacru si cel laic, ajungând uneori, în mod voit, la un amuzant joc al contrastelor, ca în „Ne trebuie”: „Ne trebuie un sarpe la toti/un sarpe de aramă, de sticlă,/ de carton/Ne trebuie să ne punem bătul pe chip/ si chipul pe băt/să ne putem uita la el/să scăpăm de idolul/ acesta rebel”. În acelasi mod curge si poezia „Sfială”, amintind de stilul sorescian, cu surprinzătoare alunecări în simple conventii poetice. „Îngerul poartă” îmbină cele două planuri conceptuale, cu elegantă imagistică si incantatie de poem traditional: „Altarul templului îsi deschide catapeteasma/Sub ochii sfintilor s-au format stalactite de ceară/Cele două împărătii se adună la un loc/Lumânările se aprind singure la slujba de seară”. Ca o notă predominantă a demersului său liric, autorul ne oferă „Poezia” – o posibilă cheie a mai bunei sale întelegeri si definiri: „Poezia ta e rotundă/ca soarele/si la fel de fierbinte/parfumul ei persistent/încărcat/cu cele sfinte/ de la facerea lumii/vindecă/si înnebuneste lăstunii/În pestera ei/nu poti intra decât însihăstrit/după o asteptare de-o viată/si-o rugăciune/de-un infinit”.În acelasi registru se înscrie poezia „Când Cuvântul”, dezvăluind faptul că enigma liricii lui Theodor Damian constă în puterea miraculoasă de re-nastere a cuvântului înzestrat cu har, în multiplele sale fatete si conotatii:”Când Cuvântul a strigat la nimic/aruncându-se în marea tăcere/a iesit de acolo răstignit/dar pregătit de Înviere”...
Pe aceleasi principii este constituit si volumul retrospectiv-selectiv „Nemitarnice” (Ed. Dionis, Botosani 2005), străbătut de aceeasi reflexivitate ideatică, exprimată în tipare poetice specifice. Modernismul autorului se dovedeste si aici, în mod potentat, unul programatic si pragmatic, aducând mărturia unui poet cultivat, rafinat, autentic. Mesajul său este unul de sperantă si încurajare crestină, într-o lume prinsă în chingile nelinistii si disperării: „Du-te înainte frate/ Du-te înainte soră! Iată începe slujba de seară/ Corabia-i gata să intre-n furtună/ Si nu-i nimeni la proră” („Du-te înainte”). Într-o concisă confesiune, poetul se autodefineste simplu si sugestiv, exprimându-si în fapt, profesiunea de credintă si de optiune artistică : „Acesta este cel mai frumos poem/ al meu/ pentru că l-am gândit/ când eram curcubeu/ pentru că m-a durut/ când a venit timpul si l-am făcut/ pentru că era din lut”. Poemul tine de aceeasi paradigmă stilistică – una tentantă, agreabilă, ca o pecete a adevăratei poezii...
O savoare deosebită în acest volum o degajă „Rex Daciae”, scrisă „în dulcele stil clasic” nichitastănescian: „Transilvanie, cosmică cetate/ Unde ti-au dispărut mănăstirile? Ce-au avut străinii cu tine/ De ti-au profanat locul unde-ar fi trebuit să se închine (...) Transilvanie, cosmică cetate/ Cântecul martirilor, în clopotul catedralei/ Pe vecie va bate”. Splendid!...
Criticul literar M.N.Rusu, sustinătorul de mai ieri al tinerelor talente în „Luceafărul” , „Amfiteatru”, „Viata studentească”, precum si în cartea sa „Utopica”, sublinia că „Nemitarnice” (cuprinzând poeme selectate de acelasi critic) are menirea „să arate atât legătura lor genuină (...), cât si o anumită treaptă de evolutie ascendentă ori latura organică mai putin evidentă si evidentiată până acum, anume capacitatea superioară de intuitie si predictie a liricii lui Damian, inclusiv tragismul unei poietici a ludismului grav”. Este aprecierea unui critic avizat, bun cunoscător, din interior, al creatiei confratilor săi din merituosul grup de la New York...
|
Ion Segărceanu 8/15/2010 |
Contact: |
|
|
