Arghezi in fata politicii - note fugare
Aversiunea explicabilă fată de „politica rosie” din România ultimelor decenii ale sec. al XX-lea i-a determinat pe unii comentatori să ierarhizeze exclusivist scriitorii – fie din trecutul apropiat, fie din cel îndepărtat. Adică, existenta sau nonexistenta parti-pris-ului politic a ajuns monedă de schimb valutar. Iar dacă în vreun fel, scriitorul a fost disident, cultul moral, si nu estetic, l-a asezat în esalonul de sus. Orice s-a spus si se va spune – din „necesităti ” conjuncturale, ca să se arate că „la noi e putred mărul”, n-are nici o relevantă valorică !
Deschid doar o paranteză informatională despre „importanta” politicii în viata (si opera ? ) unor scriitori – de la Dante la Voltaire, Goethe, de la Hemingway, la Maiacovschi, de la Eminescu, la Octavian Goga etc.
Am citit cu detasare, dar si cu încordare firească, interventiile participantilor la Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din R.P. România, din 18-23 iunie 1956 .
După ce ele au fost tipărite în „Gazeta literară”, pe perioada desfăsurării activitătii oficiale, au fost reasamblate într-o carte, însumând 546 pagini, format B5. (Ea a apărut la Espla, redactor, Cornel Regman) Despre calitatea celor care s-au exprimat în plen, am formulat mai multe marginalii critice în volumul Ipostaze si metastaze ale discursului oficial, Ed. Sitech, Craiova, 2000, 242 pagini).
Cuvântarea lui Tudor Arghezi este reprodusă la pag. 514-516.
Inspirat ca în atâtea împrejurări publice, Arghezi, reiesit după o recluziune a tăcerii în presa scrisă, impusă de A. Toma si fiul său Sorin, oferă sclipitoare racursiuri lingvistice, reverberatoare în multiple planuri de subtilitate.
Ca să treacă prin furcile caudine ale epocii rosii, desi rare, unele expresii, termeni fac jocul acesteia ca atare. Le retin pe cele de evidentă, găsite în epiderma textului : „ statul socialist” , „după răsturnarea socială din 23 august 1944”, „Anul 1944 a fost sentinta de osândă a unei societăti lichidate. Primul nostru congres confirmă sentinta”, „Răsturnarea din 1944 nu au făcut-o scriitorii, nu au realizat-o condeiele : nu !” , „Opera de răsturnare apartine exclusiv ciocanului si cazmalei” , „ Nu trebuie uitat nimic. Nobletei, la care v-a ridicat izbânda revolutionară…”
Al doilea grupaj se constituie din antiteza trecut / prezent, privind viata scriitorilor, Arghezi pedalând pe imaginea scriitorului care trăia în sărăcie, fiind împins la periferia dezinteresului de către cei bogati. De plano, acestia erau si politicieni versati si versatili.
În contrast, Tudor Arghezi invocă asezarea scriitorilor contemporani siesi în apartamente, trimiterea în statiuni si case de vacantă. Ba, prin Fondul Literar, ori prin cărtile publicate, ei se bucură de „drepturi de autor”. Aici, la acest capitol, prezintă situatia în alb-negru. Era doar în spiritul epocii proletcultiste, manifestată sub faimoasa lozincă „Proletari din toate tările, uniti-vă”!
Al treilea vector, tipic arghezian, în care musteste, dacă nu pamfletul, oricum, ironia acidă, surprinde câteva tare ale breslei scriitoricesti. Identificăm în unele dintre ele subtilitătile care ne bucură si peste timp.
1. Formula de adresare : „Scriitori de vârsta mea rămân în viată, ca să joace, parcă, între un trecut de ieri si prezentul de azi, rolul de stafete. Schiopătând între două timpuri, ei poartă stinsa candelă generatiilor pierite, pentru a fi aprinsă o scânteie nouă de către mostenitori ” (subl.n. – M.B.)
2. Precizarea că scriitorii trebuie socotiti si ei muncitori.
3. Spre deosebire de cei care înfăptuiesc miscări sociale, revolutionare, „individual si sporadic, au militat si unii dintre noi în sensul împlinirilor de mai târziu”.
O subliniere vagă, accentuată, cu precizarea că „scriitorii nostri au fost o lume placidă si pasivă”. De dragul celor mari ai zilei, Arghezi si-a făcut …autocritica ! Ei bine, Maestrul pregătindu-si auditorul, a venit cu un exemplu, aparent hazliu, de tip Caragiale, „sus ai nostri, jos ai nostri” , povestind de nesiguranta desfăsurării frontului în Bucuresti, în vara anului 1944. Ziarele care trebuiau să apară zilnic „asteptau cu două forme de plumb la masina de tipar” Pe pagina întâi apărea proclamatia „Trăiască Stalin !” ,alta cu „Trăiască Hitler !”
Comentând mai pe larg această (in)explicabilă oscilatie, Arghezi , nu stiu dacă în spirit leninist (o fi citit el ceva din opera întinsă a Omului Rosu ?), dar foarte aproape de definitia istoriei, s-a rostit răspicat : „ Intelectualitatea noastră repeta acelasi regretabil zigzag politic de totdeauna între cele două extreme. O convingere si o credintă i-au lipsit ”( subl.n. –M.B.)
Mă-ndoiesc că sublinierea noastră i-ar apartine în exclusivitate Maestrului. Se stie că toate „cuvintele” prezentate, cenzura avea grijă să le îndrepte pe linia…rosie. As înclina să cred că îi apartin lui Arghezi, deoarece volumele de versuri, din 1955 (1907 – Peizaje ) si (Cântare omului ) au o evidentă tensiune – socială, primul, filosofică, al doilea.
4. Finalul interventiei lui Arghezi dezvoltă un fel de apoteoză pentru scriitorul de talent ca si pentru cel de geniu. Se lasă astfel impresia că nu toate cărtile celor din sală si din afara ei se pot bucura de acoperirea sensurilor celor două cuvinte. De aceea, ca în simbolismul minulescian, îndemnul „ este de a se îndrepta spre Insula Sublimă ”. Stilul, oarecum beniucian sub faldurile acestui îndemn, sfârsesc paternal, cu aceeasi ironie de început : „ Vă urez, iubitii mei confrati, noroc – si să ajungeti cu bine !”
Fără doar si poate cătusele dogmatismului nu sunt deloc asa de tiranice ca la alti vorbitori din acele zile de iunie 1956 . Si nu numai. Mint si sunt răzbunători cei care pun iz sau pulbere politică înadins pe cele două volume scrise de Arghezi, în 1955 si 1956. Ele veneau după un „dezghet”, început cu Prisaca, din 1954.
Cât priveste interesul pentru mai marii zilei, Arghezi avea cât de cât un trecut deja înregistrat ( Vezi vol. Hore si Malaxa – 1939, ciclul Letopiseti – vizând „agresiunea rusească sau intrarea trupelor germane în tară, ca aliate, odată cu sosirea toamnei anului 1940”, pamfletul Baroane, 1943. Detalii în Amintiri deghizate, de Ov.S. Crohmălniceanu 1994).
Mă întreb în anul 2010, când s-au împlinit 125 de ani de la nasterea lui Arghezi, ce primează în palmaresul valoric al scriitorului : a) înclinarea lui (Turn de Pisa) spre vânturile politicii …rosii, sau b) operele pe care le-a publicat în perioada de după Congres ?
Retin titlurile : Stihuri pestrite, Din drum … - 1957, Cartea mea frumoasă – 1958, Versuri alese – 1958, Lume veche, lume nouă – 1958, Tablete de cronicar – 1960, Frunze – 1961, Cu bastonul prin Bucuresti – 1961.
Se începe, din 1962, editarea integrală a operei sale, proiectată în 61 de volume.
Alte titluri : Poeme noi – 1963, Cadente – 1964, Răzlete – 1965, Silabe – 1965, Ritmuri – 1966, Noaptea – 1967.
Notez câteva evenimente din biografia poetului : 1) este ales membru al Academiei si este decorat cu Ordinul Muncii, clasa I (1955). Este laureat al Premiului de Stat (1957). Este sărbătorit ca poet national (1960) I se acordă Premiul Herder de către Universitatea din Viena, în 1965. Tot atunci, este sărbătorit ca Poet National.
Revenind la cuvântarea lui Arghezi din 1956, este loial, din partea-mi, să atrag atentia că el nu s-a hazardat să „analizeze” tematica supusă dezbaterilor, nici să facă vreo trimitere la cuvântările anterioare siesi. Ori nu l-au interesat, deci i-au fost indiferente, ori lectiile primite până atunci i-au imprimat întelepciunea omului constient de valoarea lui.
Marele Arghezi a confirmat ca si Dante sau Goethe că stăpânii politici ai vremurilor nu pot tulbura geniile creatoare. Pomul bun se cunoaste după roadă !
|
Marian Barbu 8/15/2010 |
Contact: |
|
|
