Paso a paso, poco a poco prin Spania cu Gabriela Călutiu Sonnenberg
N-am putut, oricât as fi vrut, să sintetizez titlul, chiar dacă asta trece peste legile jurnalisticii. Pur si simplu, cei trei m-au plimbat prin Spania, ajutați si de imaginile prezentate pe ecranul din sala de la Electrocentrale, gazdă primitoare fiind însusi directorul, ing. Metehoiu, un iubitor de spirit. Aici s-a desfăsurat sedința Clubului Iubitorilor de Cultură, într-un mediu cultural cum rareori mi-a fost dat să văd, să simt si să gust, cu mintea si inima.
Acad. Gheorghe Păun lasă limba clopoțelului să anunțe începutul incursiunii prin Spania. Ce frumoasă e Spania! Andaluzia, Ronda, Cordoba, Malaga, Granada. Poco a poco (puțin câte puțin), aflăm despre tradițiile, obiceiurile si istoriile lor, despre sufletul andaluz, despre corida însângerată, fie de taur, fie de toreador, nu o dată pradă a animalului feroce.
Paso a paso (pas cu pas), cartea doamnei Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Andaluzia, dezvăluie gradual toponimia locurilor, forma lucrurilor care ni se perindă prin fața ochilor. Si mare mi-a fost surprinderea citind cuvintele sensibilei Gabriela (pe care, mult timp în urmă, am cunoscut-o grație Internetului): Mulțumesc prietenei mele de suflet, scriitoarea Elena Buică, fără de care nu m-as fi apucat de scris. Cine este Elena Buică? O profesoară româncă, trăitoare în Canada, cu un condei de aur, autoare a mai multor romane. Si, mai mult decât atât, am aflat că este verisoara mea prin alianță. Eu, la rândul meu, îi mulțumesc lui Buni, pentru cadoul de suflet pe care mi l-a oferit, la începutul lunii iulie, vizitându-si țara.
Cine este Gabriela Căluțiu Sonnenberg ? Este o româncă trăitoare în Spania, căsătorită cu un german. Cunoaste câteva limbi, este doctor în stiințe economice, dar si cu un talent deosebit în mânuirea metaforei. Suflet ager, zglobiu, cu mult simț al umorului, plăcută, cu frumusețe fizică care se împleteste cu cea sufletească. M-am întrebat, pe parcursul celor două ore ale sedinței: este vreodată tristă Gabriela? Poate doar atunci când îsi aduce aminte de porțile sculptate ale Maramuresului, de lacrima caldă a Anei lui Manole, de Sarmizegetusa lui Decebal, de jalea ce încă o mai duce Muresul/ Si-o duc tustrele Crisuri, la care se adaugă lacrimile pentru soarta artei aici, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.
Scriitoarea Elena Buică ne-a trimis din Toronto următoarele rânduri: Scrierile Gabrielei Căluțiu Sonnenberg te atrag spre profunzimi, parcă se joacă, o joacă migăloasă, o încâlceală de înțelesuri. Lectura scrierilor ei ne împodobeste sufletul, ne luminează mintea.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg scrie despre Andaluzia după ce, pentru a doua oară, o vizitează. Ne arată frumusețile Spaniei, ale Andaluziei Magice, locurile unde s-a inventat corida, unde fluturau steaguri în culorile tradiționale, alb si verde, steaua cu opt colțuri reprezentând cele opt provincii: Almeria, Cadiz, Cordoba, Granada, Huelva, Jaen, Malaga si Sevilla. Toate ni le prezintă superb autoarea, cu tradițiile, obiceiurile si sărbătorile, ce adună la un loc mii de oameni.
El canto hondo (cântecul adânc), pe care eu l-as numi un strigăt al durerii, este muzica flamenco, care nu este doar artă, dar si o formă de viață, un amestec al culturilor celor două minorități persecutate cândva: țiganii andaluzi si musulmanii. Flamenco ocupă un rol important în viața andaluzilor, se cântă spontan, fiind nevoie doar de o voce si un ritm bătut din palme sau călcâie. ... este un strigăt eliberator, o sfidare adresată cerului, acompaniată de o muzică aproape de Dumnezeu, cum bine spune Gabriela Căluțiu Sonnenberg.
Si iată că profesorul Cristian Matei, alături de Marian Boghici, semnează o carte, un manual tehnic al muzicii flamenco, muzică despre care, cu respect si competență scrie si Gabriela în cartea sa, în capitolul Flamenco/ El duende. Arta andaluză, al cărei spectacol nu o dată îl poți gusta în piața din centrul orasului Malaga, interpretată de un cântăreț ambulant, legănându-ne cu serenade romantice, acompaniat la chitară, după care un altul, înfipt parcă în pavajul străzii, începe să cânte singur, acompaniat de o bătaie convulsivă de călcâie. Sufletul, pustiit de dor, interpreta un text trist. Ochii lui închisi îl izolau în lumea sa interioară. Acesta este el canto hondo (cântecul adânc) despre care, cu profesionalism, ne vorbesc în cartea domniilor lor cei doi autori, conf. dr. Marian Boghici si Cristi Matei. Cartea este dedicată maestrului Juan Lorenzo, stilului flamenco, specific poporului spaniol, stil născut din durere si suferință.
După ce un elev al domnului profesor Cristi Matei interpretează la chitară muzică flamenco, profesorul însusi, scolit în Italia, oferă publicului câteva minute încântătoare de chitară flamenco. Viva el flamenco!
Artista florilor ikebana, Paula Fulga, a oferit scriitoarei Gabriela Căluțiu Sonnenberg un aranjament floral de o frumusețe rară, cum numai un artist de valoarea domniei sale îl putea crea. Nu lipsit de interes a fost momentul prezentării de către acad. Gh. Păun a unei rochii în miniatură, modelul pe care îl îmbracă senioritele spaniole, interprete ale muzicii flamenco.
Întâlnirea iubitorilor de cultură a fost de un înalt nivel intelectual si, înainte ca clinchetul clopoțelului păunian să sune finalul acțiunii, doresc a rememora un fapt ce mă face să cred că a generaliza nu ne apropie mereu de adevăr. M-am obisnuit să văd la acțiuni culturale, fie ele la Câmpulung, Pitesti sau Curtea de Arges, oficialități care iau loc la masa de cinste, numită prezidiu, spun două vorbe, nu stiu cât de valoroase si apoi dispar, lăsând plebeii să dezbată în continuare. De multe ori nici nu se scuză, că au altă problemă, ca si cum cultura ar fi a cincea roată a atelajului. Dispar precum o stea, dar trebuie să stie că unele stele sunt căzătoare.
Ce bine ar fi să se stie că, atunci când romanii îsi alegeau un imperator, un cetățean sta mereu în spatele lui, rostind mereu propoziția: Să-ți aduci aminte că esti muritor! Cine are urechi, să audă, domnilor trecători prin funcții, iar eu, fără să mă sfiesc, vă mai amintesc un proverb: Toți oamenii sunt trecători, dar nu toți trecătorii sunt oameni.
Iertați-mi digresiunea. Dar trebuia să amintesc acest fapt si să spun că inginerul Metehoiu, directorul a peste 700 de angajați de la Electrocentrale, a stat de la primul clinchet al clopoțelului până la ultimul. Vorbim aici de clopoțelul onoratului, dar si invidiatului academician argesean, mai întâi cicănestean, George Păun, care onorează cu prezența sa superintelectuală bulevardul basarabilor, străjuit de florile linistitoare si tămăduitoare ale posadelor Curții de la Arges.
|
Ion C Hiru 8/13/2010 |
Contact: |
|
|
