Tendinta desprinderii
Cine si-a trăit singurătatea ca stare permanentă, stie prea bine că interiorizarea, în cele din urmă, devine ca o izbăvire.
Lumea devine mai închisă în problemele ei, iar tu te simti exact ca o cetate care merge, se ciocneste de oameni, de lucruri, de anotimpuri si nimic pare să nu-te mai atingă.
Si, deodată, în această încruntare a interiorului apare o rază de lumină.
Este o stare neobisnuită, când ai senzatia că e suficient să întinzi mâinile înainte, asa cum se înoată stilul fluture. Le întinzi înainte si usor, usor ca o luntre, ca o frunză, prinzi să-ti iei zborul, ridicându-te de la pământ.
Tu nu faci nici un gest, tu nu te trădezi prin nici o miscare. Ai o singură dorintă : să întinzi mâinile înainte si parcă aerul singur te ridică în sus, parcă corpul singur devene imponderabil si tu zbori.
Nu importă unde te afli, tara , continent – în mijlocul pietii, în stradă, în încăpere. Dorinta să zbori vine pe neprins de veste, ea te atinge cu o amintire si esti gata să te misti în spatiu.
Adesea te intrebi : de unde vine această stare, care e mobilul ei?
Răspunsul îl găsesti numai într-o schimbare calitativă care se petrece în sufletul nostru.
Este un fel de purificare interioară în care treptat, treptat ard lucrurile mărunte, neimportante, apoi ard cele mari si în cele din urmă rămâne cristalizată o singură idee, întrebarea cheie de existentă a omului: Ce caut eu pe acest pământ?
Omul este nemuritor. Nu prin materie, prin spirit. Această energie concentrată părăseste botul de lut, întocmai pe calea venirii sale.
Nu în zadar, încă anticii spuneau, că de fapt, stelele de pe cer sunt sufletele oamenilor care au murit, care ard si care într-o zi se întorc pe pământ. Era un mit inconstient această fabulă antică.
Era un mit a intuitiei, căci dorinta de zbor este ascunsă în fiecare dintre noi.
Pur si simplu nu fiecare e gata să se confrunte cu singurătatea, să încerce această ocnă grea a discutiei sinelui cu sine. A căutării de sine.
Un contemporan spunea: „Numai prostii sunt fericiti”, restul lumii este în căutarea fericirii, iar căutarea fericirii este de fapt starea cea mai apropiată de încercarea de a te rupe de la pământ.
Poate oare omul, corp fizic, să fie imponderabil, atunci când cu totii stim că forta căderii libere este egală 9,8 kg m/s˛ si pentru a te rupe de la pământ ai nevoie de o propulsare egală cu această fortă.
Da, omul poate să zboare. Corpul lui fizic poate rămâne jos, pe pământ, dar constiinta, spiritul ascuns în acest om se poate rupe si traversa linistit spatiul si timpul.
Câteodată ne amimtim de copilărie. Ne suiam în vârful dealului, un deal care parcă special era făcut pentru a cuprinde împrejurimea.
Eram naivi si credeam că dacă vomi încerca să mesterim niste aripi din placaj sau din carton, ne luam avânt si ne rupem de la pământ. Nu doream prea mult, vroiam doar un singur cerc pe de-asupra satului, ca apoi să aterizam linistiti în locul de unde m-am pornit.
Am incercat sa zburam in vremurile de adolescenta, sau mai tarziu . fără aripi, fără motoare, doar cu pornirea interioară, doar prin purificarea constiintei de sine.
O să vă fie greu, o să vă pară că nu mai aveti solutii. Închideti ochii, întindeti mâinile înainte si o să vedeti cum o să vă învăluie dorinta de zbor, nedorinta de a ateriza niciodată.
Este o lectie grea dar, repetată la nesfârsit, iar în cele din urmă poate deveni un zbor adevărat, un zbor spre nemurirea fiecăruia...
|
Observator 8/9/2010 |
Contact: |
|
|
