De la iubirea aproapelui, ...
Atunci când viata o ia razna, de-aiurea, atunci când începutul pare deja un sfârsit, ca să-mi revin, îmi aduc în minte imaginea stupului, locul în care ordinea este, cel putin, la prima vedere, perfectă.
Integrate în natură, în lumea lor, albinele muncesc (au unde, au un rost!), se înmultesc (au dreptul, au si cum, au si cu ce, în plus, ele stiu că poporul lor trebuie să fie popor), se apără, luptă, într-o organizare perfectă, dacă se simt amenintate, (nu ca sindicatele noastre, care latră mai tot timpul, la comandă si de ochii lumii, în marele joc, de prostit multimea), cu sigurantă se si bucură sau chiar sunt fericite atunci când parfumul si coloritul florilor din preajma casei (că de Spania sau alte locuri, nu cred că sunt interesate), creionează parcă si cerul si pământul. Evident, mai si mor (dar nu ca noi, precum câinii), când trebuie să moară, că de-aia a fost lăsată moartea, ca firesc în facerea si re-facerea lor (a albinelor si a noastră a tuturor), într-un univers, doar cât negru sub unghie, stiut. Stupul, rânduială cu structură divină! Si asta pentru că, acolo, matca, regina, (adică cel care conduce si stie si face bine ce trebuie să facă!). Extrapolând, stupina, atmosferă de invidiat! Comunicare întru devenire, ca să folosim un termen al lui C Noica (Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănesti, judetul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltinis, judetul Sibiu). Mă uit în juru-mi, în lumea mea, a românului vesnic la răscruci de gânduri[(le) lui si ale te miri cui], mă rusinez (de propriul meu statut, evident cioplit si de cei ce mă conduc) si mă simt părăsit într-un fel de altar, cupolă a vremurilor, în spatele căruia, din vina mea (a lasului besmetic, pământeanul de pe vremea lui Irod si pururea acelasi), stă Dumnezeu răstignit. Of! - încerc o consolare - îmi merit soarta, când, cu voia mea, ehe, din primordii, am fost de acord să îsi facă satana mendrele, aci.!
Cocosat, fără dinti si cenusiu (culoarea noastră natională), când văd că nu mai stiu încotro, trec să mă spovedesc sau, măcar, pentru un sfat, pe la o mănăstire ascunsă sus, departe (de ochii sistemului), între nori si stânci. Parcă scoasă din timp, ea, mănăstirea, un alt fel de stup, o altă rânduială, cu un pronuntat statut. Nu, sigur nu! – îmi zic, iarăsi, dracii, cât sunt ei de draci, nu pot fi oriunde si oricât vor, pe pâmânt. Totul depinde de mine, de cât mă las orbit.
Avea dreptate generalul USA când spusa în Congres, că dacă sti a pune în dreapta mea (individul ametit de vodcă, whisky, măruntisuri, pentru chestiuni dintr-ăstea, berechet!) mici bunătăti, nu mai văd portavionul (nuclear cu bombe, stivă) din stânga (tot a mea), povară pentru omenire ani,...ehe, zeci.
Revoltat si, totusi, pe cumpăna sufletului, acolo sus, în Casa Domnului, imi aduc aminte sfaturile pe care le-a primit Moise, după ce a fost scos din robie: ,,(...) Să nu ucizi. Să nu te desfrânezi. (,,să nu preacurvesti”, în sensul de a nu săvârsi adulter). Să nu furi. Să nu mărturisesti strâmb împotriva aproapelui tău. (...) Să nu te răzbuni cu mâna ta si să nu porti pică pe fiii poporului tău, ci să-l iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti”, si mă întreb: am respectat eu, tu, aproapele nostru sau cei care ne conduc cele poruncite? Astăzi? Ieri? Aud?...
Mici sovăieli. Cică o fi,... că o păti... Mai ales la cei de sus (nu cei din ceruri, ci în scaunele puterii). Cică poruncile biblice (după mine, probabil, si articolele unei prime constitutii din lume), nu ar fi chiar divine, că sunt fără fond, sau că n-ar mai fi de actualitate... As! Păi cum, când ,,să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu mărturisesti strâmb împotriva aproapelui tău” sau ,,să nu te răzbuni cu mâna ta si să nu porti pică pe fiii poporului tău, ci să-l iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti” sunt, de fapt, imperative atemporale si aspatiale? Valabile pentru oricare popor sau individ, oriunde ar fi si oricând, cu stare de normalitate sau întreg la cap. Dar cum, pe aci, în spatiul nostru carpatin, spatiu căruia abia i-a dat frunza, totul e invers, se prea poate. Si, pentru a convinge, să o luăm pe rând:
1. A fura (cine împarte parte îsi face, [sintagmă natională] că tot sunt la putere!), e literă lege, în a fi (în dictionarul de la Bambu, probabil în curs de redactare de fitosii siliconati de pe Dorobanti, că în altă parte... nu există). Nici măcar la politie, unde numele lor pluteste în aer, scrise cu litere de o schioapă. Dar, câtă vreme nimeni nu vede, n-aude, las` că merge! Nu de alta, dar tot suntem în tara lui frunză verde (frunză scumpă) si târli-târli! Sau, altfel spus, suntem în locul unde vesnic tara arde si baba (blondă) se piaptănă.
2. A da cu parul (tot de sus, din Palatului din Piata Victoriei, Cotroceni, uneori si din vestita Casă a...) în cap poporului (tot pentru avere!, dacă nu curge, ca pe vremea ălora dinainte, când au vândut orice, tot să mai pice), nu e asa, la îndemâna oricui. Musai să fii în cărtile jucate după ce poporul a ales (de data asta, să îsi frângă gâtul). Si mai spune filosoful că el, poporul, ( la noi, ani de zile boborizat) niciodată nu greseste! Aiurea! Pe vremea gânditorului, nu era ,,telembizorul”!
3. Cât despre mărturisire, când e vorba să faci averi si iar averi (aici, în tărisoara lui, repet, frunză verde, frunză scumpă si târli-târli cu lăutarii natiunii), la Monaco, Maiami sau cine mai stie pe ce insulă, de peste mări si tări), „meseriasii”, oameni cu limbarnită scolită în ale politologiei, sociologiei etc., (ce-i drept, de mahala), sunt în stare să jure si pe mormântul părintilor si pe Biblia de acum si pe cea încă nescrisă. Jură că nu ei, ci ceilalti au lăsat visteria fără un sfant, cum s-ar zice, tara, în curul gol (fie-mi iertat cuvântul!) si poporul mort de foame!
4. Domnilor, toate ca toate, dacă cele spuse anterior mai pot fi acceptate, (nu fără ca eu, autor, să fiu catalogat drept un tâmpit rău intentionat), porunca biblică: ,,să nu te răzbuni cu mâna ta si să nu porti pică pe fiii poporului tău, ci să-l iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti”, căruia ar trebui să i se supună, mai întâi, conducătorii statului, si, evident, oricare din noi, este, cu sigurantă, clasificată (de întâistătătorii natiunii române), drept utopică. Împărtind fraza, fără a părăsi contextul de exprimare, cu alte cuvinte, mai pe româneste, despicând firul în patru, sincer, si eu mă îndoiesc (în sensul cel mai nobil al lui Descattes), si, pentru mine, expresia ,,iubeste-ti pe aproapele tău ca pe tine însuti”, echivalentul, probabil, al unuia din imperativele divine si laic, în acelasi timp, absolut necesar convietuirii noaste, mi se pare greu de realizat, la nivelul trăirilor cotidiene. Fiinte biologice, cu instinct de conservare, fără a cădea în narcisism (evident cel patologic), iubim în mai mică parte, fie din dorinta de a fi iubiti, fie din teama de a nu fi iubiti. Drumul ascetic ne stă, totusi, la îndemână.
Expresia ,,iubeste-ti pe aproapele tău ca pe tine însuti” mi s-a părut a fi la fel ,,de tare”, „de puternica”, la nivelul continutului, ca si Imperativul absolut al lui Kant: ,,actionează asfel încât să folosesti umanitatea atât în persoana ta, cât si a altuia, în acelasi timp ca scop si niciodată numai ca mijloc.” Altfel spus, într-un limbaj adecvat ideilor noastre, fără a ne îndepărta de mesajul autorului: fă (din datorie) acel bine, astfel încât binele tău să fie un bine universal si capeti nu fericirea ci demintatea de a fi fericit! Morală absolută!
Revenind, probabil, aceleasi cuvinte ,,iubeste-ti pe aproapele tău ca pe tine însuti” au inspirat Contractul social, (si filosofia socială, în genere), autor J-Jacques Rousseau (Jean-Jacques Rousseau n. la 28 iunie, 1712, la Geneva, d. 28 iulie, 1778, la Ermenonville; în 1794, Conventia Revolutionară Franceză transferă rămăsitele pământesti ale ilustrului filosof în Panteonul francez. Principalele sale cărti ,,Discursul”, “Al doilea Discurs” , “La Nouvelle Heloîse”, “Emil”, “Contractul social” si “Scrisori către d’Alembert” sunt interzise încă de la aparitie, însă ele influentează, ceva mai târziu, prin continut, întreaga gândire continentală). Asupra lui, a Contractului social, vom reveni în viitor.
Până aici, cu indulgentă, am putea spune: „toate bune si la locul lor!” Ce ne facem însă cu prima parte a frazei : ,,să nu te răzbuni cu mâna ta si să nu porti pică pe fiii poporului tău”
Dacă suntem sinceri cu noi, oameni de rând, eu, tu sau oricare din semenul nostru (român, maghiar, turc, tătar, tigan, evreu sau german), fără vrajba vârâtă, subtil, în inimile noastre si apoi între noi, de către politrucul gata a face orice, numai pentru a fi, într-un astfel de caz, mot la rahatul vremurilor, repet eu, tu, sau oricare din semenul nostru (semen din poporul român), ne-am vedea de treabă. Între noi, nici vorbă de pică sau de răzbunare.
Aici în tărisoara asta e loc pentru toti! Acolo unde vointa de putere (nu însă aia despre care vorbea Nietzsche (Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar), ci vointa ca putere pentru a fura, jefui, umili, învrăjbi etc., deci acolo unde vointa de putere e oarbă si poporul nu există decât ca mijloc de împlinire a dorintelor stăpânirii, răzbunarea celor ce conduc neamul, împotriva fiilor acestuia, e la ea acasă. ,,Să piară poporul care nu a fost în stare a-mi împlini poftele!” a mai zis-o, pe la 1440, unul, cică domn al românilor, dar uite, că nu mai stiu cum îl cheamă.
În altă ordine de idei, mi se face părul măciucă si numai dacă îmi aduc aminte de cazul de la Tg. Mures, imediat de după 1989, si iar mă întreb: aveam, oare, eu, român, ceva cu tine, maghiar, (sau invers), ca să mă răzbun, să pun mâna pe bâtă (ca în Epoca de piatră) si să iesim, apoi, împreună (că asa am fost ursiti), cu obrazul pătat în lume? Nici gând! Când însă puterea o vrea, adică atunci când cei care, mai nou, democratic, ne conduc (ne poartă poartă vrajba si ne împart), totul e posibil.
Posibil si în afara lui Dumnezeu.
Iar, de aici, din acest în afară de Dumnezeu, binele devine rău. Oriunde pe fata pământului si, mai ales, în tara aceasta, tara lui frunză verde - târli-târli, unde iubirea aproapelui stă, cel mult, la nivelul pumnului pus în gură si piciorului dat în fund.
Nostalgic, mă întorc cu gândul la stup, la ordine, la viata de invidiat si sper, însă si cu speranta mea, la noi, în spatiul carpatin, e o poveste. Am să v-o spun altădată.
|
