De la comunicare, la marea bălmăjeală
P. Ricśur (Paul Ricśur, n. 27 februarie 1913, Valence- d. 20 mai, 2005, Châtenay-Malabry, important filozof francez, fost profesor la mai multe universităti din Franta [Strasbourg, Sorbona, Nanterre] si din America de Nord [Montreal, Yale, Chicago], situându-se în descendenta fenomenologiei lui Edmund Husserl si a filosofiei lui Karl Jaspers), precizează că omul conferă sens lucrurilor, realitătilor, dar în acelasi timp îsi conferă siesi sens, prin comunicare.
Acest lucru l-a făcut de la începuturi, prin conversatia fată în fată, prin mitologii, filosofii, utopii, literatură, artă, mai nou, prin presă, fie ea scrisă, audio sau audio-video etc.
Trebuie amintit, din capul locului (lapidar, ce-i drept), că, în timpul unei comunicări, se transmit nu numai informatii, mesaje, ci si simboluri, semne, semnificatii, cu alte cuvinte, se transmit si se receptionează “întelesuri”, cunoastere.
Din acest motiv, comunicarea de orice fel presupune un angajament care, de fapt, este o relatie ce implică un comportament. De asemenea, trebuie să precizăm că, în procesul comunicării, doar informatiile întelese dau sens existential. Pierderea lui (a sensului), adică constatarea că viata e absurdă, că preocupările noastre zilnice nu ne dau un ,,rost”, reprezintă înstrăinare umană. Altfel spus, lipsa sensului existential ne face să ne simtim si să trăim, de la o zi, la alta, si din ce în ce mai mult, sentimentul si starea de insolitare.
Nu putem evita, în demersul nostru, nici faptul că, de pildă, marele rationalist al lumii, Kant (Immanuel Kant, n. 22 aprilie, 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg, filozof, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania), leagă comunicarea de adevăr.
,,De la «calea ideilor», la «calea cuvintelor» este, pe scurt, formularea perspectivei kantiene la nivelul teoriilor contemporane ale limbajului si comunicării”, ne spune I. Pârvu (Ilie Pârvu, n. 6 iunie 1941, Strejesti, Olt, profesor de filozofie la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucuresti, membru corespondent al Academiei Române).
Fundamental pentru analiza comunicării, insistă în prelegerile sale, gânditorul român, este programul de reconstructie a filosofiei, formulat de Kant în Critica ratiunii pure, si apoi, în a treia Critică, Critica puterii de judecată. În Sectiunea 21 a “Analiticii Frumosului”, din această Critică, Immanuel Kant precizează: “Cunostintele si judecătile noastre împreună cu convingerile care le însotesc, trebuie să poată fi universal comunicabile, căci, altfel, nu ar exista concordantă între ele si obiect; ele ar fi, în totalitate, un simplu joc subiectiv al reprezentărilor, exact asa cum pretinde scepticismul.
Dar dacă cunostintele trebuie să fie comunicabile, atunci si starea de spirit, adică acordul puterilor noastre de cunoastere, în vederea unei cunoasteri în genere, si anume proportia necesară pentru a face dintr-o reprezentare (prin care ne este dat un obiect), o cunostintă, trebuie să fie universal comunicabilă.
Căci, fără această stare de spirit, ca o conditie subiectivă a cunoasterii, cunostinta, ca efect al ei, nu s-ar putea naste: comunicabilitatea universală a cunoasterii noastre este presupusă în cazul oricărei logici si al oricărui principiu de cunoastere care nu este sceptic” (Imm. Kant, Critica facultătii de judecare, Editura Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1981, p. 131.).
Mai simplu spus, dar în conformitate cu judecătile anterior emise, ceea ce nu este adevărat nu poate fi comunicat, devine, de la sine, fals, minciună.
Pe de altă parte, A. Codoban (Aurel Codoban, n. 1948, Negreni, Cluj, doctor în filosofie [1984], profesor la Facultatea de Drept a Universitătii Crestine „Dimitrie Cantemir” din Cluj-Napoca si la Universitatea „Babes-Bolyai, specialist în domeniul semiologiei, hermeneuticii si filosofiei religiilor.), emite ideea conform căreia, specific zilelor noastre este ,,Tematizarea comunicării’’ care ar reduce realul la ce poate fi comunicat sau semnificat, sau la limbaj. Nu există decât “ceea ce este exprimat, comunicat, semnificat”.
Si pentru că spatiul nu ne permite (comunicarea, acest segment nou în cadrul cunoasterii contemporane se află, după Th. S. Kuhn [Thomas Samuel Kuhn, n. 18 iulie, 1922, Cincinnati - d. 17 iunie, 1996, Cambridge, Massachusetts, filozof al stiintei, si epistemolog de exceptie), într-o stare preparadigmatică si, în acelasi timp, paradoxală, adică, pe de o parte, “beneficiază de o recunoastere si un suport din partea instantelor sociale si politice, iar pe de altă parte, ea nu si-a dobândit un fundament epistemologic solid”), mai amintim doar că majoritatea cercetătorilor mentionează ca principale reguli ale comunicării, maximele conversationale ale lui H. P. Grice (Herbert Paul Grice, n. 13 martie, 1913, Birmingham, England – d.August 28, 1988, Berkeley, California), în care se concretizează celebrul său PRINCIPIU AL COOPERĂRII sau al comunicării:
- maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai putină informatie decât o cere scopul comunicării;
- maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false si pentru care nu are dovezi;
- maximele de relatie, care cer locutorului să facă în asa fel, încât contributia sa să fie pertinentă;
- maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversatie, într-o manieră ordonată, si să evite ambiguitătile, prolixitatea si obscuritatea.
Autorii olandezi Frans van Eemeren si Rob Grootendorst aplică variantele prescurtate ale Principiului comunicării, în felul următor: “Fii clar, cinstit, eficace si pertinent” (F. van Eemeren, Rob Grootendorst, La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé, Paris, 1996, p. 60.)
Pentru claritatea demersului nostru, trebuie, totusi, amintit faptul că, în actul comunicational, trebuie să functioneze, obligatoriu, triada comunicare – întelegere (cu baza lumească a sa) – actiune, altfel, starea de fapt este compromisă.
La nivel social, comunicarea, în societatea modernă, depinde, extrem de mult, de forma politică a statului si, în acest context, întelegerea depinde, fundamental, de normele interactiunii.
Mai precis, în societatea modernă, formulată prin prisma elementelor specifice ,,capitalismului târziu” (ăsta care ne bântuie si pe noi), comunicarea si întelegerea între parteneri se realizează în acordul privind justetea normelor (norme care intermediază comunicarea). Mă tot întreb dacă la noi o fi? Norme, bineînteles, că, în rest, este ,,tot ce vor muschii unora”!
Întelegerea si recunoasterea se ating în limbajul curent, iar sensul, din perspectiva lui J. Habermas (Jürgen Habermas, n. 18 iunie, 1929, în Düsseldorf, filozof si sociolog german, cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale în filozofia socială), se constituie în mediul intersubiectivitătii, creeată prin comunicarea verbalizată, limba – locul în care se constituie raportul omului cu lumea înconjurătoare. Altfel spus, întelegerea si recunoasterea se concretizează, la nivelul individului, în interiorizarea rolurilor si, la nivelul societătii, în “cadrul institutional”.
Si, pentru faptul că, în scurtul demers stiintific, am tot tras focul pe turta noastră pentru a auzi cine trebuie si pentru a ne face si întelesi (sperăm !), musai să privim (măcar cu un ochi) si să gândim (o facem chiar dacă nu vrem), la comportamentul comunicational al institutiilor din tara noastră (când prezidentiale, când guvernamentale, când... etc.), puse mai de grabă pe sotii (ar spune unul cu umor negru), decât pe treabă. Treabă ? Întrebare (de douăzeci de ani sau, cel putin contextual), la noi, retorică. [Pentru a convinge (tot cu umor negru, bineînteles !) amintesc spusa evreului (pus si el pe sotii, dar în alt sens) : ,,dacă muncesti si tot muncesti, de câstigat când mai câstigi ?” (Tradusă, [un fel de a spune], din ebraică, în limba română, zicala cu pricina, pentru mai marii neamului (lor), ar suna astfel: ,,dacă muncesti si tot muncesti, de furat când mai furi ?”)].
Lăsând la o parte gluma (fie-mi iertat cuvântul!), preocupate când de una, când de alta, scaunele sus puse (că ele comunică – vorba lui Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie -13 noiembrie- pe stil vechi, 1909, Slatina - d. 28 martie, 1994, Paris; cunoscut în afara României sub numele de Eugčne Ionesco, scriitor de limbă franceză, originar din România, protagonist al teatrului absurdului, membru al Academiei Franceze - fotoliul nr. 6), spun (repet, scaunele), când una, când alta, sau una zic si alta fac.
Iar ca treaba să fie oablă (si brambureala la ea acasă), mai tot timpul, nu stie (sau nu vrea a sti), drepta ce face stânga (si invers pentru a nu fi vreo fisură în sistem, fie ea si întâmplătoare).
Nu de alta, dar cică ar fi mai bine asa! Si asta, câtă vreme, la noi, marea bălmăjală, la rang de politică statală.
E, vedeti, oameni buni, abia acum înteleg vorba de duh a ,,înteleptului”, dată ca nuca în gard, la ceas aniversar : În vremurile de astăzi, carte multă nu se cere, să fii prost, să ai putere (politică), si esti om mare, în termenii unor media (de trei lulele!), personalitate. E, as! Dar câtă vreme aici, e tara lui, ,,ASTA E!” Mai sti?
Si atunci, bineînteles că tendintele noastre, de la începutul demersului, pot fi si ele simple bălmăjeli, că tot nu interesează pe nimeni stiintificul. Nici măcar pe universitarii ,,lui` peste”, constiintele prezentului (vorba vine!).
De ce să fii clar, cinstit, eficace si pertinent, câtă vreme merge si asa, (tot suntem obisnuiti de pe vremuri. ,,Cine munceste ori e prost, ori nu gândeste!”, vă aduceti aminte, nu?).
Nu trebuie uitat însă că „limitele limbajului nostru sunt limitele gândirii noastre” si, probabil, de-acolo, din limitele noastre, ni se trage chestiunea cu ,,vine valul si-ti ia calul, ia si scroafa din cotet…”!
Dar asta e altă poveste!
Of, fir-ar să fie! Fratilor, în acest caz, (ca să revin), de la comunicare, la marea bălmăjeală (românească si nu numai), nu mai e nici măcar un pas!
Iar România, tara lui ,,ASTA E”, (cocosată de te miri ce vremuri, neamuri etc.) asta e!
Si nu e bine.
|
