Mlăditele alese ale Sfântului Prooroc Ilie
“Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne esti Dumnezeu si că Tu le întorci inima la Tine!” (ILIE Tesviteanul)
ILIE-vine de la termenul proto-dac “Eliahul”, care înseamnă: IAHVEH este Dumnezeu. Ales de Dumnezeu ca mare Profet, din marea Natie a Pelasgilor, primeste puterea nemuririi si misiunea Celui ce are să vină, ca Înaintemergător al Apocalipsei. Venea de undeva din tinutul Tesbei Galaadului si la vointa lui Dumnezeu s-a retras în pustia muntelui Carmel, fiind hrănit de corbi si de îngeri până la porunca Domnului, când a iesit să-i înfrunte pe stăpânitorii vremelnici, ce au adus nenorocire poporului, slujind lor si idolilor, nesocotind puterea si iubirea lui Dumnezeu.
Confruntarea a pus în scenă două tabere: Dumnezeu si profetul Ilie de partea adevărului si de partea cealaltă regele Ahab al Israelului cu 450 de falsi prooroci si regina Izabela cu alti 400 de prooroci mincinosi, forta răului.
Pentru darul si jertfa vietii sale întru Domnul, Ilie a primit putere si foc din cer cu care a mistuit vrăjmasii Creatorului, după ce mai întâi i-a ucis cu propria sa mână, înjunghiindu-i la pârâul Chisonului, slobozind ploaia pe care tot el a închis-o cerului trei ani si jumătate.
Profetul Ilie n-a suferit moartea fizică, ci s-a “strămutat la cer”. S-a arătat apoi pe muntele Tabor împreună cu Moise, lui Iisus, pentru a da mărturie testamentară că Hristos este Mesia, fiul lui Dumnezeu, Cel promis proorocilor.
“Si după sase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru si pe Iacob si pe Ioan, fratele lui, si i-a dus într-un munte înalt.
Si s-a schimbat la fată, înaintea lor, si a strălucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Si iată Moise si Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”. (Matei, 17, 1-3).
Ilie si Enoh sunt cei doi mărturisitori ai Domnului, care vor apărea înainte de Parusie (a doua venire a Domnului Hristos, de data aceasta ca Împărat si Judecător Suprem) si după 1260 de zile vor fi ucisi de fiara Antihrist, apoi după ce Mântuitorul va ucide Fiara, cei doi profeti vor învia alături de toti alesii si mărturisitorii Domului întru Împărătia vesnică a lui Dumnezeu.
ILIE IMBRESCU, PREOT, POET, DOCTOR, JURNALIST, MARTIR.
“Preotul este dator să se plaseze pe linia Neamului
românesc, care chiar de la începutul existentei sale
trăieste pe linia evangheliei Domnului Iisus Hsristos.”
(Preot Ilie Imbrescu)
Ilie Imbrescu s-a născut în Valea Almăjului, la Dalboset, judetul Caras, la 26 Aprilie 1909, în familie de preot ortodox. După ce termină liceul la Caransebes, urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cernăuti. Devine pentru scurt timp presedintele Centrului Studentesc Cernăuti. Se înscrie apoi la Doctorat la Bucuresti, devenind membru de bază în Comitetul Executiv al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini din România (UNSCR). Ajunge preot la statiunea balneară maritimă Balcic, lângă “inima” reginei Maria, care si-a asezat-o ca piatră de temelie a României Mari vesnice. Personalitatea de prestigiu a tânărului luptător, prezent pe toate baricadele crestin-nationaliste, i-a fost transmisă genetic de vitejia si folclorul tărănesc, dar si de Doinele tumultoase ale Banatului. “M-a păscut si m-a însotit pretutindeni si totdeauna “nebunia” cântecului, pentru că iubesc România oachesă, Tara mireasă si Biserica mamă!” (Revista “Rost”, an III, nr. 27, mai 2005, p. 39).
Întreaga chemare a unui crestin este o permanentă trăire a istoriei sale nationale, a istoriei sale crestine, care e o creatie continuă, o spontaneitate genială, o marcare permanent înregimentată într-un curaj deplin si o credintă temerară. Istoria ce se naste în sânul Natiei, dă mărturie de Elita princiară a aristocratiei spiritului, care decide cursul evenimentelor majore. Astfel, destinul Natiunii depinde de Bunul Dumnezeu, iar soarta poporului depinde de fiii pe care îi naste si stie să si-i crească în traditia străbună crestină.
Un astfel de fiu ales a fost si părintele Imbrescu. Ca membru marcant al UNSCR, a luat initiativa cu prilejul cinstirii Unirii Principatelor, în 24 Ianuarie 1933, alături de marele duhovnic al studentilor, Părintele Nicolae Georghescu-Edinet, să ridice o cruce de marmură la Mormântul Eroului Necunoscut, desi fuseseră refuzati si avertizati de ministrul Apărării românul “curat” N. Samsonovici. “Am fost învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu ca să port si eu crucea Eroului Neamului, dar după cum se stie, am fost opriti la poarta Parcului Carol si bătuti groaznic de politie si armată, din ordinul guvernului de atunci. Eu am fost călcat în picioare si apoi tot de la armă, m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără rană, întrucât m-au favorizat numai niste cauciucuri politienesti.” (Ilie Imbrescu- Biserica si Miscarea Legionară, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1940, p. 43).
Dârzul Teolog Imbrescu, pleacă la Cernăuti, ca reprezentant al Forumului Studentesc bucurestean la manifestările initiate de studentii basarabeni si bucovineni solidari cu cei din Bucuresti pentru sustinerea asezării crucii. În raportul politiei din 30 Ianuarie 1933, se precizează că Imbrescu, “a apelat la o solidarizare a tuturor studentilor si poporului nostru român din Bucovina pentru combaterea religiilor străine de neam si sectantilor năpăstuiti în tară.”(ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 1/1933, f. 39).
Doctorul si poetul armân Ionel Zeană, ni-l descrie pe tânărul Ilie, ca fiind “un bărbat înalt, frumos, cu părul castaniu, cu dantura albă si strălucitoare ca de smalt când surâdea si cu ochii albastri, senini si limpezi, care îi luminau fata ovală si palidă încadrată de o barbă îngrijită, nu pre mare.” (Preot Ilie Imbrescu, Poezii din Închisoare, Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2000, p.5).
Cu o vocatie înăscută de predicator, de poet si de jurnalist tânărul Imbrescu a dat toată căldura si lumina sa sufletului generatiei studentesti-legionare. În Noiembrie 1933, pătrunde în Miscarea Legionară, iar în 1934 s-a căsătorit cu frumoasa Elena Avram, an în care este hirotonit preot de Preasfintitul Gherontie Nicolau al Constantei pentru parohia Echiscea, judetul Caliacra (Cadrilater).
După moartea avocatului Cola Ciumetti, primul sef al organizatiei judetene din Caliacra al partidului “Totul Pentru Tară”, i-a urmat părintele Imbrescu, înaintat de Corneliu Zelea Codreanu la rangul de Comandant legionar. Odată instaurată dictatura regală (oficială), s-a început crâncena prigoană carlistă împotriva Miscării Legionare, vizati în primul rând fiind liderii fruntasi, între ei la loc de cinste situându-se preotul Ilie Imbrescu. Este cercetat în noaptea de Florii, 17 Aprilie 1938, din ordinul expres al lui Armand Călinescu. Două zile mai târziu în Săptămâna Patimilor, a fost arestat si dus sub escortă la Bazargic, trimis apoi la Râmnicu Vâlcea, iar de aici închis în lagărul de la Miercurea Ciuc. Toti preotii arestati în Săptămâna Patimilor au fost internati în Schitul Sadaclia, judetul Tighina. “Am fost asediati tâlhăreste în casele noastre si perchizitionati si arestati, toti fruntasii legionari în noaptea spre Duminica Floriilor în 1938. Am intrat cu adevărat în Săptămâna sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Miercuri, în acea săptămână, ne-am întâlnit o parte dintre noi la legiunea de jandarmi din Râmnicu Vâlcea, iar alte două grupuri erau la mănăstirile Tismana si Dragomirna…”(ANIC, idem, dosar 47, 48/1938, f. 1).
La Schitul Sadachia, ctitorie a mitropolitului Gurie Grosu, transformat de Carol al II-lea în “lagăr de preoti ortodocsi” au fost internati 34 de clerici. Li s-au confiscat cărtile de cult si li s-a închis biserica, la care s-a adăugat scurtarea ratiei de mâncare.
A fost eliberat “conditionat” la 20 Decembrie 1938, neslăbindu-i-se siguranta si cenzurându-i predicile. După căderea Cadrilaterului în 1940, s-a refugiat în Bucuresti slujind la biserica Boteanu. După victoria revolutiei legionare de la 6 Septembrie 1940 si înfiintarea Statului National Legionar, părintele Imbrescu ajunge inspector general al Secretariatului de Stat pentru Culte, mutându-se cu slujirea la biserica Icoanei. În această calitate propune un program de reforme în Biserică: problema numirii preotilor si a episcopilor, uniformizarea cultului, a învătământului teologic la toate nivelele. A publicat cartea “Apostrofa unui teolog. Biserica si Miscarea Legionară”, în care înfiera moravurile decadente din sânul Bisericii străbune, trasând un sir de lupte, atitudini, caractere, dogme si teologhisiri, planul mistic ortodox al vietii legionare, “mesianismul” si “misionarismul”, “chemarea” si “destinele viitoare ale neamurilor”, etc.
După rebeliunea antonesciană (lovitura de stat) din 21-23 Ianuarie 1941, părintele Ilie este anchetat si arestat. Este eliberat la 26 Martie `41, dar intră în colimatorul Bisericii, prin episcopul Gherontie al Tomisului, care sesizase la 11 Martie acel an Sinodul Bisericii, cu privire la cartea părintelui, “Apostrofa…, precum si revista “Însemnări sociologice” a profesorului Traian Brăileanu, an IV, nr. 7, din 1 Decembrie 1941, unde la paginile 17-21 avea articolul intitulat “Descifrarea unui sens” semnat de Preot Ilie Imbrescu, cu mentiunea că, atât în carte, cât si în articol, acest preot atacă întreg Sfântul Sinod, prin apostrofa sa, declareându-l eretic, ateu, căzut din har, antichrist etc.” (Arhiva Arhiepiscopiei Bucuresti, AAB, dosar 22/ 1941, f. 441-442). Este evident că autoritătile chiriarhale au interpretat cu rea intentie lucrările preotului Imbrescu. Iată relevanta adevărului său:
“Tot ce a înfăptuit mai măret si mai valabil acest Neam al nostru, în curgerea mileniilor, a înfăptuit, sustinut si inspirat de credinta si sperantele crestine.
Biserica i-a fost ocrotitoare si sprijinitoare în suferinte si în biruinte.
Cultura noastră natională este lumină bogată dăruită de vatra credintei.Si vitejia poporului nostru, văpaie din jarul tainic al iubirii de Dumnezeu. Si duhul si slova românească din râvna milostivă si nepregetată a mănăstirilor si călugărilor smeriti, a înflorit si rodit.
Atunci, vă întrebăm nedumeriti, cum se explică ciudata atitudine a domniilor voastre, fată de dărnicia duhovnicească, fără seamăn, a Bisericii noastre strămosesti?” (Preot Ilie Imbrescu Apostrofa…,op. cit. p.110)
Ce era de asteptat, s-a întîmplat. I s-a ridicat dreptul de slujire si pendulând între Eparhiile Bucuresti si Constanta, “protejat” si de “grija” si Siguranta lui Antonescu, este arestat la 26 Decembrie 1942 si închis la mănăstirea Tismana, până la 8 Aprilie 1943, când a fost eliberat. După un scurt răgaz, părintele este din nou arestat si închis în lagărul de detinuti politici de la Slobozia în perioada Iulie 1945- August 1946. Cu harul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului îsi reia slujirea la biserica Boteanu. Dar epopeea arestărilor si lupta sa nu se termină. Intră în Miscarea de Rezistentă Anticomunistă în Ianuarie 1948, alături de grupul “Salvarea Neamului” . În 27 Martie 1948, marea parte a grupului în frunte cu părintele Ilie sunt arestati. Sunt judecati, condamnati si împovărati cu ani grei de închisoare. Anchetele prelungite, mizeria, foamea, frigul, bătăile, injuriile, umilinta, tortura, “suplimentul de Zarcă” oferit cu multă generozitate detinutilor “fruntasi”, sau preotilor care săvârseau Sfânta Liturghie, sau acordau pe ascuns asistentă religioasă, neacordarea de asistentă medicală, interzicerea corespondentei, a primirii de pachete de acasă, sau neacceptarea dreptului “la vorbitor”, l-au îmbolnăvit foarte grav pe părintele Imbrescu, curmându-i astfel suferinta la 19 Noiembrie 1949, murind în celula penitenciarului de la Aiud.
Ipostaza lui de adevărat slujitor al lui Dumnezeu, a strălucit si în harul publicistic si poetic. De esentă religioasă, poezia sa izvorăste dintr-o constiintă morală extrem de severă cu sinele său, străbătută fiind de o puternică flacără mistică, cu reflexe metafizice. Părintele Ilie Imbrescu s-a născut ca poet original în închisoare si desi s-a împărtăsit din divinii Radu Gyr, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Virgil Mateias, Ionel Zeană s.a., creatia sa l-a asezat cu onoare în Pridvorul Creatiei Literare Române (cunoscute sau necunoscute).
<< Eram ucis de bombele mâhnirii, /Stau în cavoul temnitii si-ascult/ Cum bate-n timp ecoul Devenirii. Zarafii cruzi, din pândă nu mă lasă/ De multe ori!...la temnită m-au dus…/Si tot mereu mă surghiunesc de-acasă. Din răsărit si până în apus, Tot globu-i arsenal de nebunie.,/Stiam, dar din păcate nu am spus.// Ierarhii lumii `nclină să măsoare/ chemarea vecinicilor profetii, / Cu stocul bombelor ucigătoare. Iisuse, războieste-Te să iei/ Cu Pacea Ta războiul dintre noi/ Si fă-i, iertând, pe oameni…dumnezei! (Războiul păcii, Aiud, 4 Decembrie 1948).
Din Cronica menirii noastre strigă/ Răscoala Neamului făcut milog/ de lantul care nu ne vrea verigă. Tot sângele străbun din noi îmi cere/ în numele Strămosilor să strig/ scularea tuturora din cădere! Trecând peste balauri si aspide/ ne răstignim cu Tine-n Sfântul Post,/ Că prea spurcată moarte ne ucide.
Iisuse, plâng ogoarele sărace/ si toate visurile Tării plâng, / de când în lanturi Neamul nostru zace. (Căintă pentru Neamul meu, Aiud, 6 Martie 1949, Preot Ilie Imbrescu, Poezii din Închisoare, , Op. cit. p. 38).
Stăbătută de har duhovnicesc, poezia Părintelui Ilie este o rugă si o spovedanie; o spovedanie cutremurătoare a unui suflet cinstit, curat si o rugă fierbinte adresată Poetului Iubirii, pentru izbăvirea sa si a Neamului.
<< Eram bogat si-n casa mea stăpân/ Acuma, iată, sunt… biet cersetor! /Cu umbra mea durerea o măsor, /Cu mila voastră moartea o amân. Eram bogat,…dar, iată, mâna rea/ Spre viitor a`ntins trecutul meu,/ Cersindu-i darul si în dar să-I dea. Acelas chip de a iubi mereu/ Că `n om si cine dă si cine ia… Dă de la Dumnezeu lui Dumnezeu. (Pogorământ teologal , idem, p. 46) >>
<< Nu cere nimeni câltilor să poată/ A `ntoarce`n ei savantele puzderii-/ Nici eruditilor să scoată-n serii/ Din golul inimii…Iubirea… toată. Când Existenta naste`n om viată, / Îi face Dar un strop de Vesnicie…/ Să stie că`n a da… a fi învată. Când stie ca un Dumnezeu să fie, / Îl schimbă Însusi Dumnezeu la fată…
/ Vorbindu-i ca lui Moise si Ilie. ( Suis teologal,idem, p. 47).
Părintele Ilie Imbrescu a trăit moraliceste, a luptat crestineste, a murit muceniceste si a înviat dumnezeeste. Slavă si cinstire!
ILIE VLAD STURDZA, PRINT.
Ilie Vlad Sturdza, s-a născut la Berna-Elvetia la 8 Iunie 1916, ca descendent pe linie maternă al lui Dumitru Ghika Comănesti (1838-1923), care era căsătorit cu Zoe Lahovary (1851-1902), iar pe linie paternă vine din marea familie a boierilor, printilor si domnitorilor Sturdzesti, despre care Joseph de Maistre spunea: “La famille Sturdza est a` elle seule toute una Academie.” Stăbunicul său, Vasile Sturdza a fost Caimacan al Moldovei si unul din artizanii Unirii Principatelor. Bunicul printului, Radu Sturdza a fost un diplomat de carieră, căsătorit cu Maria Jora, cu care a avut sase copii, între care Mihail, tatăl lui Ilie, rafinat, diplomat, ministru de externe, om de cultură. Bunica Maria a fost căsătorită cu generalul Leon Mavrocordat.
Printul, desi născut în străinătate s-a legat inimos de casa de la Tescani, între plăcerile pescuitului, ale vânătorii si ale vietii de mosie. Gena princiară l-a crescut într-o atmosferă boierească de înalt patriotism si traditie crestină sacră. Aristocratia si mediul diplomatic i-au permis să aleagă cu usurintă adeziunea la Miscarea Legionară, unde a cunoscut si perioada de extaz si pe cea a agoniei. Printul Ilie Vlad a beneficiat împreună cu părintii, de “gratiile” generalului Antonescu la închisorile de la Jilava si Aiud, după care instruit în batalioanele speciale de la Sărata-Basarabia a fost trimis pe frontul de Răsărit, la “cruciada anticomunistă”.
În Decembrie 1942, s-a căsătorit cu frumoasa Felicia, fiica marelui general Gheorghe Avramescu, care avea să fie omorât împreună cu fiica sa, în 1945 de către sovietici. După înfrângere, durere si suferintă, fuge prin Europa din calea celor ce au adus tăvălugul bolsevic, si se înrolează în Legiunea Străină Franceză. În 1952 s-a căsătorit la Paris cu Lucia Yvonne Băleanu, fiica lui Gheorghe Băleanu si a Mariei-Lucia Cantacuzino-Pascanu, stabilindu-se ulterior la Madrid. Generos ca un voievod, cu aceeasi tinută dreaptă, majestuoasă a ajuns Presedintele Comunitătii Românesti din Spania, desi permanent a rămas cu sufletul în România.
Cunoscând direct ororurile celui de-al doilea război mondial, care s-a clasat pe locul întâi ca cel mai sângeros si cel mai imfam conflict din istoria lumii, unde au excelat pe rând: trădarea, minciuna, înselarea, falsele acorduri, ipocritele făgăduieli, ambitiile hegemonice, fariseismul rasei superioare, expansiunea comunismului, pacturi încălcate si batjocorite, toate se constituite într-o motivatie mojico-politico-ideologică, printul Ilie Vlad Sturdza, ne face o radiografie corectă si completă a acestei agresivităti generale: “Acest război începe la 30 Noiembrie 1938 cu asasinarea lui Corneliu Codreanu de către Carol al Ii-lea si Armand Călinescu. Căpitanul reprezintă prima victimă a acestui război… Codreanu comisese imprudenta prin exces de sinceritate, să anunte, încă din anul 1937, că la 48 de ore după venirea la putere a Miscării Legionare vom semna un act de aliantă cu Axa Roma-Berlin, ca bază de apărare împotriva agresivitătii imperialismului sovietic. Această afirmatie a fost sentinta lui la moarte si anume din două motive.
În primul rând, Rusia Sovietică si Franta semnaseră în 1935, împreună cu Cehoslovacia, un tratat de cooperare militară în cazul unui conflict cu Germania. Acest tratat nu avea nici un sens dacă tările vecine cu Sovietele nu erau de acord cu trecerea trupelor sovietice pe teritoriul lor, căci Rusia nu avea nici cea mai mică granită cu Germania. Or, toate tările vecine-Finlanda, Estonia, Letonia si Polonia-refuzaseră deja să accepte o trecere a armatei sovietice pe teritoriul lor. Numai România lui Titulescu si Carol al II-lea nu se declarase împotriva acestei eventualităti. Venirea la putere-sau fie si numai o influentă crescândă a Miscării Legionare pe scena politică-ar fi putut să aducă România să ia aceeasi atitudine ca si ceilalti vecini ai Rusiei Sovietice.
În al doilea rând, venirea la putere a Miscării Legionare, sau a unui parlament si a unui guvern cu hotărâtă influentă legionară, nu era deloc o posibilitate care putea fi exclusă. Multimile care în toată tara se manifestaseră în favoarea Miscării, cu ocazia trecerii sicrielor lui Mota si Marin, din nordul Bucovinei până la Bucuresti, recentele succese electorale, alianta cu national-tărănistii-toate acestea erau dovezi ale influentei si popularitătii crescânde a Legiunii…
În fata acestei atitudini hotărâte a Miscării, prietenii politicii franco-sovietice, atât la Bucuresti, cât mai ales la Paris, si-au dat seama că pactul lor putea fi zădărnicit printr-o victorie electorală a Miscării Legionare. Or, pentru a evita o astfel de posibilitate nu exista decât un singur mijloc: distrugerea Miscării. Această distrugere trebuia să înceapă, fără îndoială, cu înlăturare definitivă a sefului ei, Corneliu Codreanu.”(Ilie Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelului Mihail, la Legiunea Străină. Ed. Vremea, Bucuresti, 2002, p. 17).
În timpul guvernării legionare, printul Ilie a fost numit Seful Judetului Iasi, acolo unde trei voievozi din Dinastia Sturdza, domniseră peste Moldova. Drept, activ si foarte capabil, printul a rezolvat din răsputeri toate problemele grele, chiar si cu comunitatea evreiască, cu care s-a înteles dealtfel amiabil, desi grupuri de tineri evrei cu simpatii comuniste îsi puseseră nădejdea în Rusia. După vizitarea celei mai renumite loje masonice din tară, de pe strada Câmpineanu, înainte de iesirea din Lojă, împreună cu cei 20 de legionari si legionare, au cântat imnul Gărzii de Fier : “Sfântă Tinerete Legionară”, provocând o întâmplare unică în istoria lumii si a masoneriei.
Să ne oprim putin asupra atât de controversatului eveniment de la 21-23 Ianuarie 1941, la care Printul Ilie a luat parte activ si pe care l-a cunoscut deplin în toată amploarea lui.
Frictiunile dintre Miscare si Antonescu începuseră încă din Noiembrie 1940, în timpul vizitei la Berlin, când Generalul si-a aranjat să stea de mai multe ori de vorbă cu Hitler si Ribbentrop fără prezenta ministrului de externe Mihail Sturdza, care era si necesară si indispensabilă. Antonescu era constient că desi verbal era Seful Statului, Tara era faptic, în mâinile legionarilor: Comandantul Miscării Horia Sima, care era teoretic al doilea om în Stat, era de fapt cel mai puternic om al tării, veneau apoi cei mai importanti ministri, cel de interne, printul Alexandru Ghica, externele conduse de printul Mihail Sturdza, Plasele, Judetele, Prefecturile, de cei mai capabili profesionisti legionari, mare parte din comandantii militari care simpatizau cu Legiunea si apoi grosul tării care era alături de Miscare. Lui Antonescu nu-i mai rămăsese decât liderii “nationalisti” ai partidelor, care i-au dat girul lui Carol al II-lea pentru dictatură si acum se reorientaseră, sprijinindu-l tacit, o parte din scursoarea camarilei carliste, amfitrioana si multipla trădătoare Veturia Goga, slugarnicul neputintei Mihai Antonescu, calomnia,mândria sa feroce si sprijinul armatei germane.
Calomnia este este o tactică cu rezultate foarte folositoare pentru cei ce o practică. Ei sunt atât de subjugati urii si invidiei, încât le va fi imposibil să recunoască vreodată spunând: “ am mintit, acuzatiile pe care le-am făcut nu corespund adevărului”. Cei ce nu o practică sunt întotdeauna pe o pozitie de inferioritate si pentru a-l combate pe calomniator este de multe ori pus în imposibilitate atît prin lipsa de mijloace (mass media, banii pentru judecată, chiar sănătatea), cât si prin precedentul creat de calomnie, întrucât oamenii sunt mai binevoitori la aflarea celor rele decât a celor bune. “Încoltirea noastră (a Legiunii) de către Antonescu prin calomniile pe care le răspândea, inclusiv prin cele pe care le povestea guvernantilor nemti (ca de pildă că din cauza anarhiei pe care o creasem în tară, el nu-si putea lua răspunderea de a intra în război împotriva Rusiei Sovietice!), i-a permis să realizeze Putsch-ul din 21 Ianuarie 1941, cu toate suferintele succesive pentru atâtea mii de legionari: exil, front pe linia întâi, ani de puscărie, moarte…După un timp, aflăm că s-au primit ordine ca în toate judetele să li se deschidă legionarilor procese pentru “rebeliune’’, desi Generalul îsi luase angajamentul ferm că asa ceva nu se va întâmpla. Este vorba, prin urmare, de o imensă înscenare. Până si la Iasi, unde nu se întâmplase nimic si exista o perfectă colaborare între Legiune si Armată, Tibunalul Militar fixase data procesului si legionarii care vor fi chemati, printre care în primul rând eu…
Între 20 si 23 Ianuarie nu a existat o “rebeliune” a Legiunii, ci o lovitură de Stat a lui Antonescu, un Putsch, cum spun nemtii, împotriva propiului său guvern, împotriva organizatiei care-l sprijinise în toată ascensiunea si politica lui.” (idem, p. 57).
Destul de revelatoare este concluzia diplomatului- print cu privire la enorma greseală pe care au făcut-o nemtii în războiul cu sovieticii: “În loc să facă război numai stăpânilor sovietici, au făcut război împotriva întregului popor rus, care, dacă politicienii de la Berlin ar fi fost inteligenti, ar fi primit armatele germane ca pe niste eliberatori, ceea ce după spusele multori martori, era, la începutul războiului, iluzia tărănimii rusesti. Dar a intervenit stupidul dispret pentru slavi pe care îl aveau anumiti dirigenti national-socialisti…Dacă germanii ar fi intrat în inima Rusiei ca eliberatori, ar fi dat pământul înapoi tăranilor, ar fi ajutat la o modestă dezvoltare economică locală, ei ar fi câstigat războiul în câteva luni si ar fi avut de partea lor câteva milioane de rusi modesti, zdrobiti de regimul comunist.” (idem, p.82).
În egală măsură privind eliberarea poporului rus, trebuia si eliberarea tărilor subjugate bolsevismului ateu, care cu sigurantă ar fi înclinat balanta în favoarea Germaniei si a aliatilor ei.
Cinstea, onoarea, aristocratia, curajul, credinta si demnitatea printului Ilie Vlad Sturdza îl situează în aureola celor mai mari boieri români.
ILIE LĂCĂTUSU, PREOT.
Ilie Lăcătusu a văzut lumina zilei în comuna Crăpăturile, judetul Vâlcea la 6 Decembrie 1909, în familia cântăretului bisericesc Marin si Maria, care au avut 7 copii. Atmosfera părintească si binecuvântarea bisericii i-au îndrumat pasii spre Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, ce l-a absolvit cu Premiul I de virtute, “pentru aptitudini sufletesti care îl disting între colegii lui”.Între anii 1930-1934, studiază cursurile Facultătii de Teologie Ortodoxă din Bucuresti, unde se remarcă în deosebi pentru limbile franceză, germană, latină, greacă si ebraică. Tânărul Ilie s-a detasat de restul colegilor săi prin spiritul de comunitate desăvârsit, prin politete, corectitudine, elegantă în tinută, atitudine morală, spiritualitate profundă.
În anul 1931, s-a căsătorit cu învătătoarea Ecaterina Popescu, iar după terminarea facultătii în 1934 a fost hirotonit pe seama parohiei Osica de Jos, Olt, dovedindu-se vas ales al Duhului Sfânt.
Ochiul “omniprezent” al Armatei Rosii “eliberatoare” l-a dibuit pe duhovnicul părinte si în noaptea de 16 Iulie 1952, l-a smuls din cuibul familiei si al enoriasilor, fiind trimis la Canal în colonia de muncă M.A.I. Galesu. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind în sânul bisericii ca stâlp al slujirii întru adevăr si dreptate.
La 1 Iulie 1959, este din nou arestat si trimis în Deltă, în lotul preotilor olteni, până la data de 06. 05. 1964 când a fost eliberat. Din Decembrie acel an slujeste cu osârdie în judetele Teleorman si Giurgiu. Toată viata sa a fost un dar oferit permanent Mântuitorului cu devotament, cu smerenie, din tot cugetul, din tot sufletul, cu toată inima.
Blând, cutezător, drept, a ales cu drag calea Crucii, înteleptind cu cuvântul său dulce si cu inima sa milosârdă, faptele bune între semenii săi.
S-a “urcat” la Domnul la 22 Iulie 1983, lăsând rugămintea ca prezbitera Ecaterina, dacă se va săvârsi la 15 ani după el să fie înmormântată în acelasi cavou al familiei.
În ziua de 29 Septembrie 1998, având loc prohodirea si înmormântarea preotesei Lăcătusu si procedându-se la scoaterea părintelui din cripta în care fusese depus cu 15 ani în urmă l-au găsit “întreg, neatins de nici o stricăciune, frumos mirositor, usor, având un zâmbet întipărit pe chip, aidoma celui care i-a luminat- ca o bucurie cerească- toată viata”,împlinindu-se astfel profetia părintelui. Vasile Manea Preoti ortodocsi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 152)..
Bunul Dumnezeu l-a răsplătit pentru darul vietii si slujirii sale, alegându-l în ceata sfintilor Săi, cu sufletul, iar trupul pecetluid minunile cu Moastele sale sfinte, pe pământul tării dragi.
Iată ce ne mărturiseste părintele Ioan de la Mănăstire Rarău, despre Sfântul Ilie Lăcătusu:
-“Aflând de la cineva de la Bucuresti de părintele Ilie Lăcătusu, care zicea că părintele vorbeste si face minuni, de curiozitate am mers si eu…Si intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închisi, complet nemiscat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri…M-am pus în genunchi si capul l-am aplecat pe sicriu si am făcut o rugăciune. Si binenteles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, pe Maica Domnului si după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Si când am ridicat capul si m-am uitat la el, era cu ochii deschisi mari…Am plecat din nou capul si am făcut o rugăciune si când am ridicat din nou capul, ochii i-a miscat în directia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul-dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Si fata Părintelui Lăcătusu zice: “Părinte, tata vrea să-ti vorbească, întreabă ceva”…
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, si am intrat iar la părintele Ilie Lăcătusu. Am pus iarăsi capul pe sicriu si m-am rugat; înainte însă iarăsi am pus mâinile mele pe mâinile lui-tepene complet, reci ca gheata, cum sunt mortii, si după ce m-am rugat putin, am pus mâinile mele pe mâinile lui si am văzut că mâinile lui se miscau în sus si în jos, se miscau cu mâinile mele, si erau calde. Am văzut un mort, da` nu-i mort, un mort viu.
-Vă rugati lui ca unui sfânt? Faceti rugăciuni către părintele Ilie?
-Nu stiu cât de mult mă rog eu, dar stiu că este un sfânt, un mare sfânt, asa cum este si Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinti mari, mari de tot.” (Revista Atitudini, nr. 3/2008, p. 28-32).
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 7/16/2010 |
Contact: |
|
|
