Pamflet : Părerea care nu mi-o cere nimeni
Nu mi-a cerut nimeni părerea. Nu m-a întrebat ce cred eu despre cutare sau cutare lucru. Dar, în mod paradoxal, vreau să cred că si părerea mea, în calitate de cetătean, contează. Că as avea si eu ceva de spus, chiar dacă nu mă ascultă nimeni. Asa, ca chestie. De chichi si de doi lei ridiche. Să o spun barem copacilor care stiu mult mai bine să asculte decât multi semeni de-ai nostri.
Sunt unul dintre cei 22.000 de cetăteni ai tării. Si, asa cum contează votul meu, asa vreau să cred că va conta si părerea mea. Măcar arborii vor da din frunze cu îngăduintă. Unii chiar mă vor aplauda. Da, sunt unul dintre cei mici ai acestei mari si frumoase patrii care port vina. Purtătoare de vină pentru soarta ei de astăzi. Purtătoare de vină si de stigmate. Căci numele de român a devenit demult, un stigmat.
Dacă mă întrebi mai repede, nu stiu ce vină port. Nu mi-a spus nimeni, nici măcar propria constiintă, pe care o stiu cam scrupuloasă.
Cu cât am scormonit mai mult în constiintă, cu atât m-am cufundat mai rău în nedumerire. Sunt un om pasnic. Vreau să cred că n-am făcut rău constient, în viată. Dar acum, mă trezesc că mi se atribuie o vină. O vină colectivă. O parte din ea, o părticică, o am si eu. Trebuie să mai caut.
Poate că nu am muncit îndeajuns în viată? Exclus, fiindcă am muncit cca. 32 de ani, în acelasi loc de muncă. Nu mi-am plătit taxele la timp? Poate. Nu din rea vointă.
Nu mi-am îndeplinit prerogativele de cetătean al unei tări libere, care înaintează lent pe calea luminoasă a democratiei? Si asta se poate.
Dar de aici, până la a mă simti vinovată-solidar, pentru situatia catastrofală a economiei românesti, mai e cale lungă.
Poate că am jefuit statul, poate că am dat „tunuri”, vânzând avutiile tării, flota, aviatia, pădurile, câmpiile, clădirile, terenurile agricole? Poate că am lăsat caii si vitele să moară pe câmp? Am prejudiciat sistemul sanitar, cu singura retetă compensată luată în 20 de ani de glorie post decembristă? (O cutie de Aspacardin – pentru fibrilatii atriale). În fine, poate că am deturnat fonduri ori am pricinuit daune unor institutii...am falsificat acte...am vândut droguri, am permis prostitutia, proxenetismul, pedofilia, sodomismul. Cine mai stie?
Poate că am fluierat în biserică si m-a prins parohul. Poate că m-am făcut soră cu dracul ca să trec puntea. Si asta-i posibil.
Poate că din cauza mea se ridică un monstru de metal si sticlă chiar în coasta Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucuresti si acum se crapă zidurile.
E cazul să-mi revizuiesc atitudinea. Să-mi pun tărână pe cap, ca-n Miercurea Cenusii.
Voi fi făcut toate acestea si încă altele de care nu-mi aduc aminte.
Dar nu pricep nici în ruptul capului, cum am putut „toca” toată vistieria tării, într-un timp asa scurt. Poate la Miami Beach, poate la ruletă la Monte Carlo, la Tenerife, în Insulele Canare, alături de primari, deputati si consilieri care si-au dus partenerele de distractii în locuri exotice, în timp ce nevesticile lor se chinuiau prin barurile de noapte ale Bucurestiului?
Până voi afla care e vina mea, părticica mea de vină, mă voi simti tot cu musca pe căciulă.
Asa cum ar trebui să se simtă cu totii care au făcut aceste lucruri, si încă altele, mai gogonate.
Nu e de mirare, asadar, că s-a golit sacul. Că toti s-au înfruptat din cascaval si acum nu mai recunosc nimica. Prinde hotul, scoate-i ochii. Hotul neprins e un negustor cinstit. Chiar hotii prinsi scapă a doua zi, că au ei metodele lor. Si mai ales, au imunitate.
Dar, Doamne, ia-i tu la puricat, cum stii tu, nu cu bătul, asa cum bat oamenii... Si scoate-le pe nas masinile si proprietătile furate.
Se vede chiar si cu ochiul liber cine a făcut abuzuri de functie, de putere, de demnitătile lor (ar trebui schimbată denumirea de demnitar si demnităti pentru că nu corespunde cu adevărul, ea vine de la demn. Si numai demni nu se pot numi cei care ne conduc astăzi).
Nu mă simt solidară cu ei, asa cum nici ei nu sunt solidari cu mine în suferintă, în boală, singurătate, lipsuri si dezamăgire.
Dar când îi văd râzându-si în barbă, mă apucă asa, o nebuneală.
Ba unii râd cu toată gura. Nu se pot abtine. Mare prosti trebuie să ne mai socotească.
Oi si capre cu spirit gregar care-si urmează orbeste ciobanul. Câte una, capie, mai iese din rând, dar nesupunerea o costă scump. Ciobanul e cât se poate de sadic. Nu mai e ca în pilda Păstorului cel Bun care, având o sută de oite si pierzând una, se întoarce din drum si o caută prin mărăcinisuri. Nu se lasă până nu o găseste si o ia pe umeri si o întoarce din nou în staul.
Astăzi, oile capii sfârsesc cu juvătul de gât, ori cu beregata tăiată.
Astăzi.
Dar mâine, vom putea asista la „Revolta dobitoacelor”. Si vai de ciobani, căci nu se vor putea ascunde de furia animalelor de povară. Căci tare, tare li s-a mai împutinat tainul. Le-a ajuns cutitul la os. Si li se cere să dea lapte, blană si carne, din ce în ce mai mult. De unde? Cu ce? Si mai ales, pentru cine?
|
Cezarina Adamescu 7/13/2010 |
Contact: |
|
|
