Liviu-Florian Jianu: Imnuri împotriva duplicitătii
„Prin „Imnurile fătărniciei” (Craiova, Editura Contrafort, 2010), Liviu-Florian Jianu probează o vocatie poetică aparte, manifestată ca interiorizare a lumii pe coordonatele unui lirism meditativ. Temele sale predilecte sunt orientate pe două directii: evenimente ale vietii cotidiene (moartea tatălui, un Mos Crăciun pentru fiica sa Marina, „8 martie”, aniversări si anotimpuri) sau evenimente gnoseologice, existentiale ori moral-religioase (răspunsul si întrebarea, darul, moartea unui poet, timpul si sufletul, singurătatea, drumul).
Tensiunea lirică se concretizează în tablouri de idei si sentimente, de trăiri, nelinisti si interogatii. Spiritul creator figurează existenta poetică precum o cătărare oximoronică: „În fiecare zi, un pas etern/ M-apropie, mă duce spre infern./(...)/Urcăm, urcăm spre hăuri, poftitori/Visându-ne o clipă, dezertori” („Cătărătorii”). Escaladarea are loc în tăcere, se derulează în sfortare si sub amenintarea unui bolovan, precum cel al lui Sisif: „Azi vine o tăcere ce n-o vom tine minte/E mai de pret o pâine decât niste cuvinte./Împingem bolovanul, ca Sisif, spre zone noi/Va fi să ne strivească de va veni-napoi” („Azi vine o tăcere”). Viata omului stă sub semnul pericolului. Nu riscul bolovanului, al primejdiei fizice este cel ce reprezintă cea mai mare amenintare. Marea încercare o constituie fătărnicia. Ea mimează credinta, bunătatea, onestitatea si curajul. Demersul cathartic de curătare prin evocarea ipocriziei se fundamentează pe o constiintă a vinovătiei. Luciditatea celui care îsi asumă fătărnicia în numele tuturor este de domeniul evidentei. Spiritul este apăsat de duplicitate. Cu toate acestea nu vrea să se elibereze de ea decât în urma unui efort de a-i elibera si pe congeneri. El îsi doreste să rămână între semeni si să se izbăvească odată cu ei. Lumea nu poate deveni mai bună printr-o singură persoană, ci prin diseminarea bunătătii. Rostul fiecăruia este să dăruiască, să se ofere, să se arate disponibil: „De nu dai de la tine-un bun/Nu poti fi bun./Si bunătate de-i avea,/Si nu vei da mereu din ea,/Te vei usca” („Rost”).
Darul din dar este regula oricărei civilizatii coerente si coezive, a unei lumi bazată pe valori: „Am dat un dar unei femei bătrâne,/Care cânta în strană de demult./(...)/Si parcă în viata ei nu a primit/Un dar mai scump” („Darul”). Marele dar, cel mai putin costisitor si cel mai valoros, este însă vorba bună, cuvântul blând, mângâietor, blajin, asezat. El este la îndemâna tuturor si delimitează calea împăcării cu lumea si cu sine: „De n-ai nimic de dat, în rai,/Nimic, sub soare, si sub lună,/Un singur lucru să mai dai:/O vorbă bună!/De totul e desert si van/E si gunoi, e si cunună,/Mai e pe lume un alean:/O vorbă bună” („O vorbă bună”).
O altă valoare pe care se sprijină trăirea lirică o găsim în recunostintă, recunostinta fată de mamă, fată de părinti: „În livada cu meri, ceruite-n tăceri,/poame rosii, duceau dorul ierbii în ramuri,/odihnea sub un nuc umbra zilei de ieri,/chipul mamei săpa o icoană în geamuri./(...)Ca un fulg de dorinti îi visam pe părinti.” („Floare de recunostintă”, „În livada cu meri”).
Axa acestui univers o reprezintă tatăl: „Când a murit tata/A fost o zi ca oricare alta./Dar soarele a apus dimineata” („30 martie 1987); „Îmi caut tatăl meu de grâu printre cuvinte,/Si tatăl ară prin poeme, aplecat” („Pâinea cea de fiecare poezie”).
Un eu liric nostalgic si preocupat de destinul lumii inscriptionează poeziile cu un îndârjit mod de a lucra asupra sa. În timp ce scrie, poetul se modelează pe sine. Faptul că poeziile sunt în cea mai mare parte datate denotă un acut sentiment al timpului. Fiecare apare ca o inscriptie, ca un semn, ca o bornă pentru o emotie, pentru o trăire, pentru o suferintă. Parcă s-ar dori ca în fiecare vers să se depoziteze un element dintr-o retrospectivă existentială. Eul liric trăieste prin poezie o a doua viată: una de eliberare de fătărnicie, de duplicitate si de ipocrizie. Este vorba de o viată de valori. Este vorba de un spirit liric ce pe cont propriu ispăseste păcatele sale si păcatele lumii în speranta că si el si lumea vor deveni mai buni, mai sinceri, mai blânzi.
Prin faptul că se face pe sine mai bun si mai cinstit, omul rezolvă prima si cea mai importantă problemă pe care lumea o are cu el. Prin a lucra asupra sa în domeniul valorilor dezirabile, eul liric elimină marea aporie a alteritătii: aceea conform căreia fiecare dintre noi crede că cel mai usor este să se schimbe altul, celălalt, alteritatea, iar nu să se schimbe el.
Lirica aceasta este una a unui spirit ce se îngrijeste mai întâi de schimbarea de sine în bine ca prim pas pe un drum al valorilor ce, odată deschis, ar putea fi urmat si de altii. Este de ajuns că un om se face pe sine mai bun pentru ca lumea să aibă o sperantă întemeiată. A te face pe tine mai bun este o algebră pe care Liviu-Florian Jianu o întemeiază ca pe un mod de a merge mai departe. Calea acestei ecuatii rezolvate se profilează a fi valorile morale, estetice, existentiale. În poezia „Algebra unui elev al viitorului” se configurează o viziune a binelui: „Crestea, atâta stiintă, în fiecare zi-/Firesc, crestea pe lume sământa unui bine/Din care vor bea sânge alti oameni, alti copii-/Si toate câte-or creste, se vor scădea din mine...”. Asumarea acestei căi nu este un sacrificiu, ci acceptarea singurătătii ca premisă a unui bine comun în perspectiva unui viitor mai confortabil si fericit pentru urmasi: „Cu fiecare zi, te-ngrop în mine,/Tu, îndepărtata mea singurătate,/Si ocolindu-te, la amândoi fac bine,/Târziu când toate fi-vor judecate” („Cântec de ziua noastră”).
În cadrul acestei lumi ce se întoarce spre sine, căutând valori, se delimitează câteva modalităti de adresare si de răspuns. Materia lirică este modulată în tonuri elegiace: litanie, spovedanie, rugăciune si cântec de leagăn.
Volumul conturează o viziune elegiacă unei lumi a onestitătii, a onoarei, a cuvântului dat. „Imnurile fătărniciei” este cartea unui poet reflexiv, acaparat de sansa valorii în lumea de azi si chinuit de îndoiala că exemplul de cinste poate fi cel mai bun argument. Experienta lirică face vizibil un fond de calităti umane si o sumă de trăiri în legătură cu acestea. Miscarea poetică o reprezintă, sintetic, luarea de cuvânt a unui om care cu bună-credintă trăieste pe cont propriu destinul duplicitar al lumii. ”
|
Stefan Vlădutescu 7/6/2010 |
Contact: |
|
|
