Viata, ca iluzie si clipa, ca destin
„Un secol de semn si semnificatie este îndeajuns. Suficient nouă si suficient siesi. Timp de peste o sută de ani, am tot căutat si aici, în simbol, adevărul. Nu l-am găsit! Sau nu am găsit tot ce ne-am poftit noi! Cum s ar zice, nu am câstigat mare lucru! Dar de pierdut? În primul rând, povestea! Iar măretia omului stă tocmai în puterea de a povesti si a se lăsa povestit.” - scriam, în urmă cu câtiva ani, pe coperta exterioară a romanului „Mătăniile Alexandrei”,Ed. Newest, Tg. Jiu, 2008, revoltat de spusa lui Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) si a postmodernismului : „vremea marilor naratiuni a trecut”. Adevăr? Fals? Sau, acum, sub ochii nostri, si una si alta, un fel de amestec contextual, praf în ochi, când vrei să mai scurtezi poporului („prostimii!”) vederea? De?! La astfel de întrebări, ermetismul e păgubos si, raportat la cititorul cu puterea în mână, poate deveni el însusi (emetismul, că celălalt, dacă e, e!), sabia de deasupra capului sau, mai nou, cătusele institutiilor cu ,,ochi pentru fiecare” (dintre noi) si „o ureche pentru toti”. Si, totusi, în virtutea ideii că „tot ne-am apucat de bătut câmpii”, vom continua cu speranta creionării gândului ce nu dă multora, de ceva timp încoace, liniste, dar mai ales, pace! Din acest motiv, revenind la poveste, o să spunem că si ea, povestea mea, a ta, în genere a noastră, a tuturor, [că, doar oameni suntem (români, maghiari, tigani, evrei, tătari, albi sau negri, nu are importantă!)], depinde (mai în glumă, mai în serios), de una, de alta, dar mai ales de perspectivă. ...Si, apoi, de interpretare, că doar de-aia suntem în post-post modernism [din acest motiv trebuie să si postim, (noi, prostimea, tot timpul), în partea asta de lume, mai ceva decât în Săptămâna Mare! Nu?], si de re-re-interpretarea pentru că tot nu e doar o chestiune de modă, ci un fel de a trăi. În consecintă, mai întâi trebuie să recunosc faptul că Nietzsche a avut dreptate. Genialitatea (nici pe departe vreun scaun statal!) si structura gândirii continentale i-a permis concluzia. Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher (November 21, 1768 – February 12, 1834), un conational (din Silesia-Prusia), ,,îi deschisese ochii” predicând (Schleiermacher studiază mai întâi teologia), despre aflarea adevărului, chiar si a adevărului suprem. Autorul mentionat anterior, indică, în acest sens, mai întâi, textele biblice, si, după aceea, inscriptiile din antichitate. Drept metodă de cercetare, Schleiermacher recomandă hermeneutica, structurată tot de către el, într-o carte cu acelasi nume, metodă ce se extinde si capătă, pe alocuri, în timp, caracter de stiintă. Lui Schleiermacher îi urmează, pe linia hermeneuticii si comprehensivitătii (universal umane), Wilhelm Dilthey (n. 19 noiembrie 1833 — d. 1 octombrie 1911) istoric, sociolog, filosof, Hans-Georg Gadamer (n. 11 februarie 1900 – d. 13 martie 2002), filozof german cunoscut pentru opera sa monumentală (magnum opus) din 1960, Adevăr si metodă (Wahrheit und Methode). si, mai târziu Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden - d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau). Toti, tot nemti! Ultimul, adică Heidegger, cu o contributie covârsitoare asupra reconsiderării Fenomenologiei si a repuneri Fintei în discutie (după aproape 2000 de ani). Tot mergând pe firul gândirii umanitătii (si nu al unei istorii întâmplător sau după inters împărtită), convinsi de faptul că măretia omului stă tocmai în puterea de a povesti si a se lăsa povestit, dezamăgirea ne copleseste. Totul, timp de peste 100 de ani, devine semn si semnificatie. Abia la începutul secolului XIX, în 1921 când Ludwig Josef Johann Wittgenstein (n. 26 aprilie 1889, Viena - d. 29 aprilie 1951, Cambridge/Anglia), publică celebra lucrare Tractatus Logico-Philosophicus, ne mai vine inima la loc. Si asta doar pentru faptul că autorul proclamă o nouă perspectivă asupra a tot. „Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”. În consecintă, gândim noi, fapta presupune (pe lângă multe altele) si actiune, iar actiunea, imediat prezentului consumat, devine poveste. Cu alte cuvinte, (speculativ vorbind – trăgându-ne focul pe turtă), lumea noastră este povestea noastră. Povestea comunicată! Dar, pentru că tot a venit vorba de comunicare, merită amintit si numai faptul că si ea, comunicarea, împarte, etapizează si tematizează timpurile. Prima perioadă, cea a existentei, sustinea că în această lume a schimbărilor, a inconsistentei, există ceva real, ceva consistent si persistent, succesorul de fapt si de drept al sacrului, absolutul, temeiul, principiul. Cea de-a doua tematizare, cea a cunoasterii, reduce realul la ceea ce este cunoscut, conform formulei: a fi înseamnă a fi cunoscut. Sensul celei de-a treia tematizări, a comunicării, reduce realul la ce poate fi comunicat sau semnificat, sau la limbaj. Cu alte cuvinte, la Cuvânt, la purtătorul de noi în lume. Si asta de când lumea. ,,La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si cuvântul era Dumnezeu” - versetul 1.1 din SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN, spune tot. Doar noi trecem pe lângă El, de-aiurea, cu capul între umeri! ...Si beti, si chiori, si surzi! Revenind la poveste, sau altfel zis, la noi si lumea noastră spusă, încercăm să pătrundem acolo, în ea, să ne luăm de undeva, să ne deslusim, să ne întelegem, punându-ne drept cârmă, sensul vietii. Sensul si perspectiva, pe un fundament ce ar trebui să fie omul. La general vorbind, toată flecăreala de mai înainte se poate reduce la un singur cuvânt: ontologie sau, mai pe întelesul tuturor, povestea firească a omului, si, într-o oarecare măsură, a umanitătii sale. Aceasta ar trebui să fie marea noastră poveste! În caz particular, când povestea mea, a ta, a noastră, a tuturor, dacă vrem ca iar să generalizăm, e fabricată în laboratoarele nu stiu căror guverne, servicii mondiale, sau, de te miri ce fel de minti (mai mult sau mai putin întunecate!), devine un fel de non-poveste, în care omul, din personaj, ce-i drept, decăzut din primordii si Dumnezeire, devine un fel de s...a calului în vârful dealului si pres de sters la intrarea în „Banbu” sau „Golden Blitz” [ prima, cârciumă, zice-se, de lux (în limbajul de mahala, de fite), de pe Dorobanti, în România, ultima, tot din România, demolată doar pentru a răsări alta pe măsura gusturilor (cărora nu le-a fost prescris postul) din post-post-modernism]. Drept argument la spusa mea de mai înainte, as aminti, în treacăt, doar cele rostite de către David Rochefeler, presedinte de onoare al Consiliului pentru Relatii Externe, presedinte al Comisiei Trilaterale si membru Bilderberg, în septembrie 1994: „Suntem în zorii transformării globale, nu mai avem nevoie decât de o criză majoră, adecvată, si natiunile vor accepta noua ordine mondială”; si vorbele de „duh” de prin anii `50, trâmbitate, în fata Senatului, de către Paul Warburg, un alt membru al Consiliului pentru Relatii Externe: „Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu. Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau consimtământ.” . Si criza, uite, c-a sosit! Ce nu vine când vrea cine trebuie să vrea?! N-o mai fi mult si vine si guvernul! Dacă nu o fi pe aci si nu-l vedem noi!
Mda! Totul e cu putintă câtă vreme si vânzărorii de iluzii, (în termenii actuali, creatorii de gusturi), îsi fac treaba. De la ei citire, taxa pe prostie (la rang de principiu), materia primă, în fabricile de făcut bani! Iar cei ce trebuie să stie această chestiune, stiu! Scoli „înalte”, de stat sau particulare, universităti cu renume, s-au transformat, peste noapte, în prăvălii întelectuale. Licente, pe valută, si diplome, la kilogram! ...Si apoi, la cules de dude te miri pe unde, în lume, că, pe la noi, a dispărut până si cresterea viermilor de mătase! Prostia, suferinta umană! Viata, ca iluzie si clipa, ca destin. Dar asta e un alt fel de poveste!
|
