Intâlniri esentiale : Cu scriitorul Nicolae Băciut
-Dincolo de datele din CV-ul Dvs., care e cu adevărat impresionat si chiar intimidant pentru o persoană care vine în contact cu Dvs., as dori să stiu în primul rând, care ar fi elementele care ar trebui adăugate si care scoase din biografia scriitorului, redactorului, publicistului si poetului Nicolae Băciut, pentru a vă oglindi perfect personalitatea. Acesta ar fi un bun preambul pentru o convorbire cu o personalitate. Consider că s-a trecut peste toate aceste formule de început si intru direct în substanta interviului.
Faptul că ati lucrat la Echinox încă din timpul facultătii, în calitate de redactor, a fost benefic pentru cresterea Dvs. ca sciitor. Ulterior ati lucrat în redactia prestigioasei reviste “Vatra”, până ati ajuns la conducrea ei, urmând traditia Scolii redactionale a lui Romulus Guga. Practic el v-a provocat să realizati primele interviuri. Nu vă întreb despre influenta lui asupra spiritului Dvs., ci despre cum era el ca om, în relatie cu tinerii scriitori si redactori pe care-i îndruma.
-Înainte de toate, se cuvin câteva precizări, în numele adevărului pe care-l asteaptă toată lumea de la scriitor, căruia nu i se îngăduie să mintă.
Asadar, Vatra veche nu e Vatra, dimpotrivă, face ceea ce nu face o revistă care a devenit privată pe bani publici. Vatra continuă să apară, dar câtă vreme Vatra veche e percepută ca o continuare a acesteia, e semnul incontestabil că Vatra nu si-a pierdut doar din strălucire, ci si din vizibilitate, apărând într-un tiraj confidential si doar o dată la două luni, ceea ce vorbeste de la sine despre problemele Vetrei. Nu e însă treaba mea, desi ar trebui să fie, că o publicatie altădată reprezentativă pentru viata culturală din zonă si-a restrâns orizontul de cuprindere, fiind, practic, confiscată de interese care desolidarizează actiunea literară. Ea nu e ceea ce si-ar fi dorit cei care au initiat-o si din care nu mai e în redactie nimeni. E o echipă nouă, ruptă de traditia si programul revistei Vatra pe care eu o stiam si din a cărei redactie am făcut parte două decenii.
Urmele Vetrei sunt la Vatra veche, care îl are pe Mihai Sin, unul dintre fondatorii revistei, seria 1971, ca director de onoare, iar pe mine un înfocat continuator al idealurilor gazetăresti ale lui Romulus Guga.
Venirea mea la Vatra, în 1983, i se datorează lui Romulus Guga, el mi-a pecetluit destinul, el a simtit în mine omul de care revista avea nevoie, prin ceea ce aduceam din spiritul echinoxist în care m-am format în anii de facultate.
Romulus Guga e perceput ca un descălecător de cultură română la Târgu-Mures, iar adesea se mai afirmă că scriitorii mureseni de azi, cei care înseamnă ceva, au iesit de sub mantaua lui Romulus Guga.
Am trăit în utimul an de viată al lui Romulus Guga în preajma sa, încă înainte de a fi angajat la revistă. În ultimele luni, am fost aproape singuri în redactie, în vara lui 1983, ceilalti erau plecati în concediu, iar atunci, încă înainte de angajare, am început deja să fac tehnoredactarea revistei, să am o contributie la una dintre rubricile celebre ale revistei, “Vatra dialog”, să pot propune materiale.
Guga era bolnav, dar nu se dădea învins. Avea o sigurantă extraordinară de sine, reprezenta o autoritate respectată si la “partid”, era respectat pentru tot ceea ce făcea ca scriitor, conducător de revistă.
Îi plăcea să povestească, să facă demonstratii de artă a comunicării, la toate nivelele. Era un actor, intra ades în rolul său, provocând dialoguri la Comitetul Judetean de Partid, la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, prin care, simteam, îmi dădea lectii de arta oratoriei si a persuasiunii.
Reusise să facă din Vatra una dintre cele mai apreciate publicatii de cultură din tară.
Întâlnirea noastră s-a petrecut la un moment în care (avea 44 ani) dorea să facă o infuzie de tinerete în revistă, pentru că cei care erau deja vechi vetristi începeau să pună în prim plan opera lor, lăsând Vatra în plan secund. Oricum, Romulus Guga punea mare pret pe tineri, Cenaclul “Vatra” fiind cadrul atâtor sustineri si promovări literare. Romulus Guga a creat o ambiantă literară, culturală distinsă, destinsă, chiar dacă tensiunile redactionale erau greu de estompat. Însăsi lupta pentru ocuparea postului de redactor-sef, după moartea lui Guga, a fost în măsură să scoată în evidentă o repozitionare redactională. Dan Culcer îsi dorea cu ardoare să fie redactor-sef, nici nu se răcise bine Romulus Guga si îi ocupase scaunul, asteptând numirea, în timp ce Mihai Sin se simtea la fel de îndreptătit să preia conducerea revistei.
Când doi se bat, câstigă al treilea, Cornel Moraru, care fusese secretarul de partid al organizatiei de bază PCR Vatra. Partidul a avut această optiune, fără să reusesc vreodată să am o explicatie a acestei decizii, aparent o alegere a liniei de mijloc, de echilibru.
Guga avea un cult al valorii. El nu sustinea tineretea ca pe o calitate suficientă pentru antrenament literar, era foarte exigent, cu toată diplomatia sa, sustinută de iscusinta cu care respingea impostura, diletantismul.
Guga mi-a dat încredere în fortele mele, asa cum a făcut-o cu multi tineri scriitori, mureseni si nu numai.
La 44 ani, Guga avea o operă, avea un statut, se canonizase, se clasicizase...
Respecta si impunea respect. Era plăcut să-l asculti, era inepuizabil, viata lui fusese extrordinar de tumultuoasă. Trăise cât pentru două vieti si scrisese suficient de mult ca să îsi ocupe un loc în primele rânduri ale literaturii române contemporane. E inexplicabilă opacitatea cu care e tratat de unii istorici literari, mai ales că în timpul vietii au făcut suficiente gesturi de apreciere a scrisului lui Guga.
Sigur, apropierea lui Guga de D:R. Popescu, Dinu Săraru (pe atunci director la Teatrul Mic, din Bucuresti, unde Guga începuse să fie jucat!), de Marin Sorescu, de... scriitori etichetati ca fiind de “stânga”, a marcat posteritatea operei lui Guga, “viata postmortem”, cum sună un titlu de roman al său.
Dacă nu l-as fi întâlnit pe Romulus Guga, cu care realizam în 1981 un interviu, apărut în Echinox, destinul meu literar ar fi fost cu totul altul!
-Revista “Echinox” este o revistă a cărei prezentă în cultura românească este una de exceptie. Sunt sigură că v-a marcat evolutia ulterioară. Dacă n-ati fi avut sansa de a fi redactor al ei încă de pe băncile facultătii, credeti că destinul Dvs. literar ar fi fost acelasi? Dar fără sansa întâlnirii acelor personalităti care v-au format? Se poate dezvolta un scriitor fără niciun ajutor, numai pe cont propriu? Ce înseamnă “sansa” pentru un scriitor? Si care ar fi reperele pentru a sti că se află pe drumul cel bun?
- Indiscutabil, eu am fost urmărit de sansă! Ce sansă să fi de-abia de câteva luni student si să fi integrat într-o redactie spre care se privea cu admiratie, cu respect, cu teamă!... Ce sansă extraordinară să ai dascăli precum Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, la catedră, iar la pupitrul redactional pe Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi, iar colegi de redactie pe Emil Hurezeanu, Ion Muresan...
Cu riscul de a mă repeta, afirm că am adesea sentimentul că am urmat Facultatea “Echinox” mai mult decât Facultatea de Filologie. Desi lucrurile s-au împletit armonios, reusind să iau din fiecare parte ceea ce-i trebuia tânărului dornic de afirmare, de manifestare, descoperind nu doar academismul clujean, ci si o boemie întretinută de celebrele “Arizona”, “Croco”...
Simpla acceptare în redactia Echinox presupunea si recunoastere si investire, responsabilizare. Am beneficiat de un protectorat ilustru, care a dus la un angajament pe termen lung, deschis de “lectiile” pe care le primeam la “scoala” Echinox. Acolo mi-am descoperit pasiunea pentru a face reviste, acolo am prins gustul artei literare, acolo am descoperit sensurile prieteniei literare.
Nici nu vreau să mă gândesc ce trasee as fi urmat, dacă nu exista sansa Echinox, sansa Vatra, sansa Televiziunea Română, sansa Directia pentru Cultură... A fost un sir de sanse, iar acestea sunt doar câteva dintre ele, care mi-au marcat destinul literar. Nici nu-mi mai pasă ce urmează în această lume în care dispretul fată de valoare si fată de cultură a devenit politică de Stat! Ni se poate întâmpla orice, inclusiv Directia de Cultură să fie transformată în Inspectorat de Patrimoniu după ce, încet, încet, cultura a fost scoasă din Ministerul Culturii! De către cei ajunsi acolo pe scări politice, cu complexe culturale, fosti asistenti universitari, compozitori, istorici, arheologi... – mai putini oameni de cultură, după plecarea academicianului Răzvan Theodorescu.
Sigur, poti să-ti iei viata literară pe cont propriu, “din fragedă pruncie”, poti să vrei să descoperi singur Americi.... Dar de ce să pierzi vremea, de ce să nu profiti de sansa de a fi contemporan cu anumiti oameni, pe care îi simti aproape, de la care ai ce învăta în linie directă, fără intermediari. Ai nevoie de repere, ca să nu rătăcesti. Iar clipa cea repede ce ni s-a dat poate trece chiar foarte repede, si nu ne mai rămâne timp să ne dumirim ce ni se întâmplă, iar când reusim acest lucru, poate că e prea târziu.
Dumnezeu a fost si bun cu mine, mi-a dat într-o parte, în contul celorpe care mi le-a luat pe de altă parte. Nu e usor să rămâi orfan de mamă la 14 ani!
Dar sansa nu vine singură. Nu bate la usă să te roage s-o lasi să intre. Trebuie să mergi în întâmpinarea ei, ori eu cred că acest lucru l-am făcut.
-Puteti să-mi schitati un eventual portret al unui mentor spiritual pe care l-ati avut?
- Nu, n-as putea să fac, nici nu îndrăznesc să încerc. Eu nu am avut un mentor, eu am avut repere, iar reperele nu au fost doar oameni, au fost si cărti. Oricum, pe lângă cei invocati până acum, trebuie să-l amintesc pe părintele N. Steinhardt de la Rohia. El mi-a fost mentor discret, prin cărtile sale, prin soaptele sale de duhovnic, care erau si binecuvântare pentru mine. Dar eu m-am sprijinit adesea si pe cei mai tineri de cât mine, m-am hrănit din tineretea lor, din visele lor.
-Ce alti colegi aveati în redactie si cum era atmosfera de la revistă?
- Sigur, figura proeminentă si pitorescă o reprezenta Emil Hurezeanu, parte si a grupării “Scoala ludică”, un fel de apendice al spiritului echinoxist.
În redactie, din aceeasi generatie cu mine, era Silvia Balea, Mircea Bentea, dar si altii, de la alte sectii si facultăti: Andrei Zanca, Cristina Felea, cărora li s-au alăturat în timp Ion Muresan, Marta Petreu, Constantin Săplăcan, Helmuth Britz, Ion Milea, Iulian Boldea... Lista e destul de lungă...Cel cu care trăgeam la “galere” a fost însă Dorin Serghie, de la Filosofie, un prozator caustic, rebel, cu care am dus si greul administrativ al revistei si pe cel tipografic. Ucenicia din tipografia clujeană, unde “trăgeam” Echinoxul, mi-a prins bine toată viata.
Cred că noi am fost ultimul val de echinoxisti autentici, pentru că, la putină vreme după terminarea facultătii, a fost decapitată si conducerea revistei, ori Echinox fără Ion Pop, Marian Papahagi si Ion Vartic, nu mai putea fi Echinox, ci doar un fel de Echinox cu năut.
Atmosfera echinoxistă era un amestec de sobrietate, impusă de o anume “rigiditate” a lui Ion Pop, de ludic, impus de Ion Vartic, si de verva jovială, rafinată, a lui Marian Papahagi.
Iar noi, fiecare în parte, ne altoiam pe acest trunchi, devenind o echipă, pentru că Echinoxul era o echipă, cu individualităti însă bine marcate. Echinoxul nu a fost niciodată un cor, desi a avut o voce puternică, singularizată, în peisajul presei culturale.
-Consider un privilegiu pentru un tânăr de a fi angajat la o revistă literară, pentru că-i oferă posibilitatea de a participa activ si efectiv la acea atmosferă efervescentă existentă într-o redactie. Cu ce s-a schimbat munca redactională de atunci fată de cea de acum? Mai există acelasi entuziasm, tinerii redactori mai au aceleasi repere deontologice? Ce-l face pe un tânăr absolvent al Facultătii de Filologie ori Ziaristică să aleagă profesia de redactor, de curând inclusă în Nomenclatorul de profesii?
-Nu, profesia de redactor are vechime, ea a dus si înainte si după decembrie 1989, autoritate, prestantă, putere, unora le-a adus si avere, cum au fost destui care au târât gazetăria în noroi, în compromisuri, în mercenariat.
Profesia de scriitor n-a existat în numenclatorul de funtii înainte de 1989. Acum există, dar ce folos? Ati auzit pe cineva să angajeze scriitori? Scrisul e o chestiune privată, neremunerată.
Gazetăria de ieri nu mai seamănă prea mult cu cea de azi. E o altă lume, una cu transformări radicale sub ochii nostri. Poti să fii redactor la o publicatie si nici să nu treci prin redactie, decât, eventual, să-ti negocizi leafa cu patronul!
Dar nu vreau să mă refer la gazetăria cea de toate zilele, ci la cea culturală, care ne interesează în primul rând.
Pentru noi, vetristii, viata redactională însemna întâlniri zilnice, discutii de multe ori prelungite dincolo de redactie în localuri, la “Grand” ori la “Predeal”, adesea până spre miezul noptii, cu chelneri care nu ne dădeau afară, chiar dacă ora închiderii la un moment dat era 22,00.
Redactiile multor reviste culturale de acum sunt fictiuni, ele nu există decât cel mult fizic, redactorii se întâlnesc întâmplător, în grabă, revistele nu le sunt decât o altă slujbă, leafa din care trăiesc o iau din altă parte...
Vatra, la Târgu-Mures, parcă nici nu mai există pentru viata culturală. Parte din redactorii ei nici nu i-am văzut în public, la întâlniri literare, la acsiuni de promovare a cărtii, a lecturii. Mă si întreb dacă nu sunt cumva si ei niste fictiuni si nu există în realitate?
Reviste literare apar si dispar, ori se tipăresc la voia întâmplării, în functie de (re)sursele financiare. Împătimiti ai presei culturale de ieri au înfiintat reviste pe care le tipăresc numai ei stiu din ce bani si cu ce eforturi. Cei mai multi însă sunt veterani, prea putini sunt tinerii care se înhamă la corvoada editării unei publicatii literare.
Variantele electonice aproape că suprimă elenurile de a tipări reviste. Apoi, sunt atâtea formule în care autorii săsi facă cunoscute productiile literare încât nu prea mai manifestă interes pentru acestea. Când e atât de simplu să ai blogul tău si să “bloguiesti” în el orice?!
Eu am luat pe cont propriu editare revistei Vatra veche, cu un entuziasm adolescentin de altădată. Constatarea mea, la nici doi ani de la aparitia revistei, e că, totusi, prestanta unei publicatii culturale mai are încă tentatiile ei, că mai sunt încă destui împătimiti care vor să publice în reviste culturale, că provincia revistelor culturale a reusit să iasă din provincialisme, deschizându-se spre orizonturile largi ale lumii, gratie facilitătilor Internetului, reusind atragerea de colaborări prestigioase, în paralel cu sustinerea si promovarea valorilor locale.
Nu stiu ce l-ar putea atrage pe un tânăr absolvent de ziaristică spre o anume redactie?! Oricum, absolventii unor astfel de facultăti nu prea ajung la reviste de cultură. Ei sunt (de)formati ca să facă gazetărie cotidiană, de uzură, de senzational ieftin, omorându-si si dramul de resurse creative, marginindu-se la tipare jurnalistice stereotipe si la un limbaj sărac, adesea maidanez!
-Vă imaginati viata fără reviste literare?
- Nu, eu nu-mi pot imagina cum ar putea arăta viata literară fără revistele ei, ceea ce nu înseamnă că o astfel de perspectivă nu e posibilă. Desi, Internetul nu va lăsa entuziasmele să moară, iar revistele literare să dispară. Ele vor fi altceva, dar vor exista cât va exista literatură pe lumea asta formule în care scriitori să-si scoată “marfa” în public...
-Cum arăta în imaginatia Dvs. de copil născut si crescut în Chintelnic, un scriitor adevărat? V-ati închipuit vreodată în vremea aceea, că el este aparent, un om ca toti oamenii sau l-ati înconjurat de legende? Ce are special un scriitor, fată de ceilalti oameni?
- În copilărie, pentru că scriitorii din manualele noastre erau nu mai erau în viată, îmi imaginam că doar după ce moare cel care scrie ajunge în manuale. Si, într-un fel, nici moartea nu ajunge! A fost o minune prima întâlnire cu scriitori în carne si oase, la Bistrita, într-o lună a cărtii la... sate.
Pentru mine, copilul, toti scriitorii erau adevărati, altfel nu ajungeau în manuale. Dar, în plus, mi-i imaginam ridicati deasupra tuturor, niste apostoli ai cuvântului, niste oameni complet diferiti de ceilalti, cu puteri peste cele îngăduite muritorilor de rând. Aproape credeam că ei sunt niste sfinti.
Nu mi-a trebuit însă mult ca să descopăr că dincolo de scrisul lor, de cărtile lor, scriitorii sunt oameni ca toti oamenii, au problemele lor, multe comune cu cele ale oamenilor fără carte, că si ei trebuie să trăiască, împărtăsindu-se din toate lipsurile celorlalti, că n-au parte de privilegii, de avantaje, că nu-i scuteste nimeni de nimic – nici primăria de taxe, nici furnizorii de energie electrică, de apă, de gaz, de telefonie de plata facturilor. Că dacă intră într-un magazin si ei trebuie să plătească ceea ce cumpără. În plus, fată de cei multi, scriitorul mai are si “defectul” de a fi un seismograf emotional care receptează pentru sine suferintele celorlalti, le percepe în toată acuitatea lor ca si cum i s-a întâmpla lui.
Mai mult, am descoperit că lumea literară nu doar că nu e un spatiu paradisiac, ba chiar că e un veritabil infern. Că firescul e exceptie, cum ar zice, iată, un critic mai ieri de notorietate si autoritate, iar azi aproape uitat: Mircea Iorgulescu.
-Mie personal, de pildă, mi-ar fi plăcut să lucrez într-o tipografie, să particip efectiv la nasterea cărtilor, indiferent de munca pe care as fi făcut-o acolo. Doar să stau în preajma masinilor de tipărit, să văd pe viu cum se naste o carte. Într-un fel am lucrat cu obiectul finit, în mijlocul cărtilor, ca bibliotecară, prilej cu care mi-au trecut prin mână, mai toti scriitorii români si străini. Nu-mi imaginez viata fără cărti iar din punctul acesta de vedere mă simt privilegiată. Credeti că sunteti un privilegiat, un om care a făcut ceea ce a dorit mai mult în viată?
- Da, mă cred un privilegiat! Mi-am urmat chemarea, am refuzat oferte care poate că mi-ar fi adus o viată îmbelsugată, multumindu-mă cu privilegiul de a rămâne crdincios cărtii. Înainte si după nasterea ei.
Biblioteca m-a tinut în viată, casa mea e acum si bibliotecă si muzeu de artă – mii de cărti, zeci de picturi, icoane îmi veghează linistea si nelinistile.
Am tipărit, ca editor, peste 1500 de cărti. Cum Dumnezeu să nu mă consider un privilegiat?! Atâtea cărămizi pentru templul culturii românesti. Mai mari sau mai mici, aceste cărămizi întăresc zidul care înfruntă impostura, maidanizarea, manelizarea vietii, pauperizarea spirituală.
Unii cred că se poate trăi fără cărti. Viata ne-a demonstrat chiar că se poate. Dar oare merită?
Cel mai mult mi-am dorit, din liceu, să scriu cărti. Să tipăresc cărti. Am reusit să fac mult mai mult decât mi-am visat, decât mi-am dorit. Cum să nu mă consider un privilegiat?!
-Ati scris lucrări fundamentale pentru cultura românească. Sunteti un om cu constiinta datoriei împlinite? Dacă n-ati fi făcut jurnalism, ce v-ar fi plăcut să faceti în viată?
- Am scris cărti. Unde se vor aseza ele în raftul culturii românesti, nu stiu. Sper să nu ajungă să le îngroape praful, să-si găsească mereu cititori.
Cred că am reusit să-mi achit datoriile, chiar dacă nu mi-am propus cheltuieli pe care să nu le pot plăti.
Am plătit cu viata mea pentru cărtile mele si ale altora. Din punctul acesta de vedere am sentimentul datoriei împlinite.
Nu-mi imaginez viata mea altfel decât asa cum am trăit-o. Decât o alta, m-ai bine să nu mă fi născut. Această viată mi-am trăit-o până acum în slujba scrisului – publicatii, cărti... Scriind, deci creând, ai o fărâmă din forta divină – creezi lumi, te apropii într-un fel de Dumnezeu, îl imiti, după puterile tale scriitoricesti. Ca jurnalist, depui mărturie pentru lumea pe care ai însotit-o pe o portine de traseu, atât cât ti-e îngăduit, ca muritor.
-O întrebare personală: în tot demersul Dvs. literar, care presupune obligatiuni, jertfe, dăruire totală, seriozitate maximă, timp pentru documentare, deplasări în diferite locuri pentru a stabili contacte cu scriitorii, ati fost înteles de cei apropiati si de cei din jur?
- De cele mai multe ori da. Sprijinit, sustinut. Ei mi-au dat încredere, putere, curaj să merg mai departe, să trec obstacolele care n-au fost putine.
Viata de scriitor presupune si acceptarea unor, n-as vrea să le spun sacrificii, renuntări, mai degrabă, pentru tine, pentru altii. Pentru că scrisul, dacă ti-l asumi cu responsabilitate, confiscă. O confiscare pe care ti-o asumi si pe care nu o percepi ca atare, câtă vreme cei din preajma ta te fac să nu realizezi că i-ai privat de ceva ce li se cuvenea!
-Sunteti un om curajos, Nicolae Băciut? Ce înseamnă curajul literar? E mai mult decât cel civic?
-Nu sunt un om lipsit de curaj. Nu în măsura în care ar fi trebuit să fiu curajos în multe îmrejurări, în care o mică lasitate, o mică trădare e mai valoroasă decât voinicia?!
Nu merită să fii curajos când dusmanul tău nu intră în luptă cu arme la vedere, când el n-are onoarea luptei adevărate. Curajul are pret doar dacă îl raportezi la noblete. E prostie si nu curaj să te lupti cu monstri pe care viata ti-i scoate în cale. E oare lasitate să-i ocolesti, lipsă de curaj, întelepciune, adaptare?! Curajul literar?! Am spus că e un act de curaj să continui să scrii, când vezi cât teren pierde lectura!? Lasitate e să abandonezi scrisul, dezarmat de adversarii cărtii, scrisului.
Nu e semn de curaj, ci o biată îndrăzneală să încerci să te impui prin ceea ce scrii, să-ti faci cunoscut scrisul, luptându-te cu toate potrivniciile oricăror tranzitii.
E îndrăzneală să încerci partituri literare noi, să experimentezi, cum îndrăzneală e să resuscitezi formule literare care pot părea unora epuizate, expirate. Iar tu să le dai strălucire.
Curajul scriitorului, în regimul comunist avea alte conotatii. N-au fost însă prea multi curajosi care să se înscrie în acestea.
-Se stie că un scriitor, dacă nu-si dăruieste si ultima brumă de timp operei sale, nu ajunge la performantă. Când ati mai avut vreme pentru celelalte obligatii civile?
- Doamna Cezarina, eu nu mi-am prea dormit viata aceasta. Si acum, când vă scriu, e sâmbătă dimineata, la ora 5,00. Câti scriitori sunt la masa de lucru la ora aceasta? La 9,00, la Gurghiu, mă voi întâlni cu un autor si cărtile sale, la 11,00, mă voi revedea cu cei cau care ieri am participat, la Reghin, la un simpozion despre personalităti ale vietii culturale reghinene. Vom vizita singura biserică de lemn din Reghin, o biserică cu hramul “Sf. Nicolae”, ridicată de Petru Maior.
După amiază voi tăifăsui cu Melania Cuc, la Archiud, unde s-a retars peste vară să picteze si să scrie, si-i voi duce cartea sa, “Jurnalul de la Păltinis”, pe care i-am tipărit-o.
Spre seară, mă voi întoarce la masa de lucru. Încep să tehnoredactez si să corectez Vatra veche 7. Cam asa arată zilele mele. Lungi, diverse, substantiale, rareori în irosiri de timp. Când fac ceva, nu mă lălăiesc, nu mă fac că lucrez pentru că altii se fac că mă plătesc. Eu chiar lucrez, cu drag si cu spor, fiindcă îmi place ceea ce fac, nu mă plictisesc, iar asta îmi dă energie, mă scuteste de uzură, inclusiv fizică.
-Ati cunoscut o sumă de scriitori de maximă importantă. Peste o sută au fost inclusi în “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, apărută în 2005, la Editura Reîntregirea si reeditată, iar acum, editată online. Această exprientă v-a îmbogătit? Ati fost dezamăgit de vreuna din aceste personalităti?
-A fost o experientă fundamentală. Mă laud că am avut inspiratia să mi-o asum. Regret că n-am plecat din start cu ideea unei astfel de istorii. Alta ar fi fost strategia si mult mai multi scriitorii cu care as fi dorit să dialoghez. Dar cum te puteai gândi, înainte de 1989, că o astfel de istorie ar putea fi tipărită? Dialogul literar nu a fost pentru mine sarcină de serviciu, niciodată, nici când eram la Echinox, nici când am fost la Vatra. Cu mici exceptii, eu am ales pe cei cu care am dialogat. Cu Mihai Beniuc, Ioan Alexandru, am dialogat pentru vatra, la cererea lui Guga. Mă mai trimisese si la Constantin Noica, dar nu mi-a fost accesibil. Erau testele pe care mi le-a făcut, înainte de a mă angaja la Vatra. De vreme ce m-a angajat, în toamna lui 1983, înseamnă că a fost un test pe care l-am trecut. Am fost dezamăgit de Adrian Păunescu, dar mi-a trecut. Era pe creasta valului, era în vogă Cenaclul Flacăra, iar viata ne-a întâlnit, eu încă student, ca membri în juriul Festivalului de poezie “Baladele Dunării” de la Galati, unde eu primisem anterior două premii pentru poezie, ale revistei “Luceafărul”, acordate de Cezar Ivănescu. A fost revoltat, nefiind de acord cu transcrierea interviului realizat la Galati si pe care l-am publicat în Vatra. Nota lui din Flacăra, putea să-mi aducă, pe vremea aceea neplăceri. Îi trimisesem interviul pentru corectură, a neglijat să-mi retrimită textul corectat, iar Guga l-a publicat fără să mai astepte textul de la Păunescu, mult prea ocupat cu revista si cu cenaclul Flacăra. Detaliile acestea sunt si în “Istoria...” pe care ati invocat-o, o carte frumoasă, în două volume, aproape o mie de pagini. Acum, cu interviurile pe care le-as adaăga, m-as apropia de două mii. Câtă viată, atâta literatură e în această “Istorie...”. Cu unii scriitori am realizat chiar cărti individuale de dialoguri: N. Steinhardt, Ion Vlasiu, Nicu Caranica, Mihai Sin.
-Pe un scriitor îl cunosti din suma cărtilor sale. Considerati că ele vă reprezintă? Au rămas goluri în biografia Dvs. care nu au fost acoperite de experienta unei cărti?
-Cu bune si cu mai putin bune, cărtile mele mă reprezintă. Am cărti începute si nefinisate, am manuscrise pe care le-as aduna si le-as pune între coperti. Eu nu sunt prea optimist în privinta posteritătii. As muri fericit dacă îmi va fi îngăduit să trăiesc încât să-mi fac eu rânduială în manuscrise, să nu las bătăi în seama altora. Desi nu cred că o să-i doară pe urmasii nostri capul de cărtile si biografiile noastre. Nu o să aibă timp suficient pentru ale lor treburi. Priviti în prezent si observati câti scriitori importanti sunt îngropati în uitare, câti scriitori de mai ieri sunt aruncati din rafturi!
Am lucrat la o carte, într-un pelerinaj pe la biserici din Basarabia, Bucovina si Ucraina, “Crucea între seceră si ciocan”. Am amânat-o si acum nu-mi mai găsesc nici timp nici suflu pentru ea. Dar nu rămân dator pentru această experientă, care se alătură altora – pelerinajul la Muntele Athos, în Tara Sfântă, în Palestina, în locuri cu semnificatie religioasă din Asia Mică, din Grecia, datorate Î.P.S. Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, care mi-a rânduit astfel de întâlniri admirabile, cu generozitate si încredere în asteptările mele.
-Negresit, prin natura profesiei de ziarist, ati pus mai multe întrebări decât vi s-au pus Dvs. de către alti colegi de breaslă. Vă îndreptăteste acest lucru să vă considerati un bun cunoscător al psihologiei scriitorului, având în vedere că ati cunoscut atâtea tipologii de autori?
- Nu asta a fost tinta căutărilor mele, întâlnirilor mele cu scriitorii. N-am vrut să le fac radiografii, nici sociologie literară. Nici n-am prea mers în calitate de ziarist să stau de vorbă cu scriitorii. Tânărul scriitor ce eram a început să intre în dialog cu scriitori care reprezentau ceva pentru viata literară. S-a întâmplat, în câteva rânduri, cu Florin Mugur, cu Laurentiu Ulici, să devin din cel care pune întrebări în cel întrebat. Nu-mi prea amintesc ca unor ziaristi să li se fi întâmplat astfel de răsturnări de situatie, atunci când au luat interviuri unor scriitori. Am fost perceput ca un partener de dialog, nu ca un reporter, am provocat dialoguri, nu interogatorii.
-Citindu-vă parte din operă, am sentimentul că vă cunosc dintotdeauna. Ba uneori, mutatis mutandis, am avut strania senzatie că eu am scris unele fraze. Considerati că ati atins în scrierile Dvs. – cel putin în publicistică si critică si istorie litrară – problemele fundamentale, valabile pentru orice scriitor?
- Nu, Doamne fereste, nici nu mi-am propus asa ceva. Am abordat probleme din unghiuri diferite, le-am tratat într-o manieră în care, iată, mă întâlnesc pe aceeasi lungime de undă si cu dv.
Ni se întâmplă însă adesea lucruri ca acesta în care suntem implicati acum, dialogând, să cunosc pe cineva fără să-l fi întâlnit vreodată.
Ceea ce mi se întâmplă în cazul de fată este de-a dreptul straniu, uluitor.
M-am trezit, dintr-o dată, puricat de dv., cu aplecare, cu minutiozitate, cu pertinentă, surprinzându-mă, lăsându-mă fără replică.
Mi-ati devenit apropiată pentru că am simtit că ati intrat în rezonantă cu scrisul meu, că i-ati simtit energiile, devenind nu doar judecător ci si ambasador al cărtilor mele. Dacă ar fi să mă iau doar după numărul postărilor în diverse locuri create pe “liniile” de comunicare ale internetului, de reactiile celor care au citit ce ati scris despre cărtile mele, unii dintre ei descoperindu-mă cred gratie modului în care dv. Ati considerat oportun să mă împingeti pe scena cititorilor.
-Vă considerati un original în scriere? V-ati ferit de “cărările bătătorite”? Ce părere aveti de asertiunea: “Si dictionarele sunt locuri comune”! Vă descurajează acest lucru sau vă stimulează în găsirea unui limbaj original care, totusi, să vă definească?
-Am încercat să fiu eu însumi. În bună măsură cred că am reusit desi spunem si noi adesea “nimic nou sub soare”. Uneori rămân imprimate în mintea ta lucruri care te-au impresionat puternic ca apoi, peste timp, acest mod de înregistrare, să producă vibratii proprii, dar care sunt în strânsă conexiune cu ceea ce au spus altii. Nu sunt întru totul ale tale, nu sunt strict originale.
Orice scriitor responsabil încearcă să evite locurile bătătorite, cine se complace în a fi epigonul cuiva, oricât de mare ar fi acest cineva!?
Când scriu, mă raportez la mine însumi, traduc în cuvinte proprile mele trăiri, emotii, fantasme.
-Dacă ar fi să vă faceti un autoportret, cu ce trăsătură de caracter ati începe, si pe care ati omite-o, din motive lesne de înteles?
- Sunt un om exigent cu el însusi. Autoportretul pe care l-as semna n-ar omite nimic, dar nici n-ar face ierarhii ale trăsăturilor mele de caracter. Nu as pune vreo trăsătură de caracter la început si niciuna nu ar fi încheietor de pluton. E democratie în acest sens.
Dacă ar fi să dau curs cu seriozitate întrebării dv., un astfel de “autoportret” ar fi tema unei cercetări laborioase, stiintifice, care ar trebui să evalueze ceea ce sunt eu în raport cu mine însumi, cu munca mea, cu semenii mei.
Să evaluez cât sunt de sincer, de cinstit, de altruist, de egoist, dacă am spirit de initiativă, dacă am simt al răspunderii, sârguincios, rutinat, complexat, lenes, optimist, timid, îngâmfat, arogant, modest, lacom, smerit, capricios, încăpătânat, tolerant, sensibil, înfumurat, încrezut, receptiv, exigent, cât sunt de pragmatic, mercantil, capabil să mă integrez, să mă armonizez în mediile în care mă misc – iată doar câtiva dintre parametri pe care ar trebui să-i iau în calcul ca să vă răspund la întrebarea dv.
Si-apoi, poate că ar fi necesară si o perspectivă diacronică, o analiză a evolutiei trăsăturile de caracter, pentru că acestea nu sunt un dat, se dobândesc prin educatie, sunt conditionate de mediul de manifestare etc.
Ar fi mult prea mult pentru ceea ce presupune un interviu.
-Sunteti un om dificil în relatie cu scritorii, cu redactorii, cu prietenii?
-Exigent înainte de toate. Firesc în toate cele. Partener mai apoi, frate cu colegii, cu scriitorii. Devotat cu prietenii.
-Cât de greu se ajunge, Nicolae Băciut, la sufletul Dvs.?
-Foarte usor. Nu accept însă pe cei care vor să intre cu cizmele si alea pline de noroi. Eu îmi pun mereu sufletul pe tavă, vreau să dau mai mult decât primesc, sunt chiar voluntar în sensul acesta.
Numărul de telefon pentru a ajunge în sufletul meu e public si eu nu închid niciodată telefonul si nici nu las să i se descarce bateria.
Nu am nimic de ascuns. Unii stiu despre tine si ce n-ai făcut, cum să ascunzi ce ai făcut?
-Corespondenta Dvs. literară constituie un adevărat Tezaur si ar putea constitui obiectul unui Epistolar. Sunt documente unicat pe care, oameni precum Nicolae Steinhardt, v-au făcut privilegiul de a vă considera vrednic de asemenea dar. V-ati gândit vreodată să publicati o eventuală Istorie a literaturii române în scrisori?
-Sincer, nu m-am gândit, fiindcă nu as avea din ce o face. Îmi rămâne mie bucuria unor scrisori de la oameni dragi, care au însemnat pentru mine sensul de a fi.
De multă vreme lumea nu mai scrie scrisori. Până si eu am uitat când am scris ultima scrisoare « de mână ». În schimb, am publicat o carte, “Email & email”, care cuprinde corespondenta mea cu un tânăr autor, critic, eseist, cu care am lucrat la cartea de debut. E o carte despre procesul de nastere al unei cărti, un fel de lectie pentru cei care tratează cu superficialitate mecanismele editoriale.
Dar corespondenta electronică e altceva, ea e privată de întreg ritualul corespondentei clasice, inclusiv cel temporal. Câtă vreme putem coresponda în timp real, suntem mai superficiali, mai neglijenti... schematici...
Genul epistolar a devenit deja altceva, iar epistolarele electronice pot face istorie, dar nu mai fac prea multă... literatură.
-V-ati implicat si în teatru. Ce a însemnat teatrul pentru Dvs., o pasiune, un câmp de desfăsurare a simtămintelor, o întâlnire cu marii dramaturgi, cu marii actori, sau pur si simplu o specie a literaturii de care ati vrut să vă ocupati?
-Am “jucat” teatru din fragedă pruncie. Am fost Printul Calaf, din Printesa Turandot, de Carlo Gozzi, prin anii saizeci, în scoala primară. Nici nu stiu dacă visam să fiu actor, dar îmi plăcea să recit, învătam poezii pe de rost. În 1966, la Centenarul nasterii lui Cosbuc, am “jucat” într-o dramatizare după “O scrisoare de la Muselim Selo”. În liceu si după, o vreme, la Bistrita, am jucat în trupa de teatru a Casei de Cultură a Tineretului, în trupă cu un alt poet, Virgil Ratiu. În anul întâi de facultate, cu o trupă a Casei de Cultură a Studentilor din Cluj, condusă de Gelu Cârlig, am luat locul I la Festivalul Artei si Creatiei Studentesti de la Timisoara, cu un montaj liric.
Cu Ion Cristoiu, la un Festival National de Teatru am realizat publicatia “Gong”…
Mai bine de un deceniu am predat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mures, sectia teatrologie…
Teza mea de doctorat la care lucrez este despre Caragiale, Ibsen si Cehov.
Nici nu-mi vine să cred, acum, când fac acest inventar, cât de aproape am fost de teatru mereu, fără a-mi fi dorit să fiu nici actor, nici regizor. Mi-a dat târcoale textul dramatic, am avut si un vis ciudat, în care am scris o piesă de teatru, replică cu replică. A fost cumplit, când m-am trezit. Nu m-am ales decât cu niste resturi de vis, n-am mai putut aduna ceva coerent.
-Dar poezia, reprezintă pentru Dvs., ceva mai mult decât celelalte genuri si specii literare pe care le-ati abordat? Mai mult decât publicistica, bunăoară?
- Eu respir poezie. Acesta e modul meu de a fi. Trăiesc, locuiesc poetic humea aceasta, cu ar spune Hölderlin. Din când în când, mai si scriu poezie. As vrea să fiu perceput mai întâi ca poet si pe urmă celelalte!
Publicistica e un exercitiu cotidian, care salvează nevoia de implicare, pe care poezia un o poate satisface.
-Sunteti o personalitate culturală bine consolidată, nu numai prin activitatea de la “Vatra”, dar prin tot ce ati scris. Considerati că se mai poate adăuga ceva personalitătii Dvs. sau ati epuizat întreaga gamă de mijloace de expresie pentru a vă defini?
- Am mari restante. În primul rând multe manuscrise pe care nu am mai avut timp să le revăd si pe care le-am pus deoparte pentru vremi mai bune. Mai bune pentru mine si nu în legătură cu nimic dinafară, ci totul dinlăuntrul meu.
În urmă cu mai bine de două decenii am predat un volum de proză scurtă Editurii Albatros. Au venit evenimentele din decembrie 1989 si s-a pierdut urma manuscrisului. Vreau să-l reiau, vreau să finalizez mai multe proze pe care le-am schitat de-a lungul anilor... As vrea să mai am timp să-mi termin măcar piesele de teatru pe care le am în ciornă.
Astept un timp în care să-mi reiau niste lecturi, încerc să tin pasul cu cărtile care apar, tin să nu las Vatra veche să se piardă...
Iar toate acestea, nu de dragul de a „îngrăsa” nu stiu ce „personalitate”, ci pentru că aceasta este viata mea si eu vreau să trăiesc în timpul vietii mele, cum ar spune un mucalit, respectându-mi conditia de om care s-a bucurat de sansa de a gusta din miezul cuvintelor.
-Care ar fi locul Dvs. în O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, desi aceasta nu urmăreste vreo ierarhizare valorică ori de altă factură? Considerati că vi se cuvine un loc, ori aveti încredere în posteritate care va stabili locul fiecăruia?
- Între ceilalti, în ordine alfabetică. Restul e dezordine. O societate care a bulversat ierarhiile si respectul pentru valoare un putea să un-si pună amprenta si pe viata literară. Cititi istoriile care s-au scris în ultima vreme, aproape niste comedí ale literaturii.
Valorile se cern, se asează în timp, dacă va mai avea cineva puterea să facă vreodată ordine în historia literaturii române. Măcar a celei contemporane, pentru că reconsiderările unor alte perioade sunt dezarmante prin dispretul manifestat fată de autorii canonic, tratati din vârful limbii/ pixului, cu autoritarism stalinist, cu dispret suveran de insi care un au dovedit că ar reprezenta pentru cultura română mai mult decât categoria papitoi, fanfaroni…
Mie un mi se cuvine nimic, pentru că un există cineva care să împartă “indulgente” literare. Trăim în plin dadaism moral, cu găsti literare sordide, cu “băieti destepti”, care fac comert literar ilicit, fără plata impozitului pe onoare.
Doamna Cezarina, noi suntem niste visători. Praf si pulbere se va alege din noi când vom fi oale si ulcele!
Cine credeti că ne va mai purta nouă de grijă?!
-Cultura v-a dat soliditate, profunzime în idei si în exprimare si o anumită întelepciune. Credeti că ati folosit-o în sensul cel mai înalt? Cu alte cuvinte, câte pietre credeti că ati depus la edificiul culturii românesti?
- Eu am lucrat cu nisip si am încercat să adaug cât mai mult ciment. Or mai fi rămas si pietricele în nisipul acela. Ori “Pietre pentru templul meu”.
Distinsă doamnă, fireste, mă gândesc si la posteritate, dar mi-ar fi de-ajuns ca măcar în timpul vietii mele să mă stiu că zidar, că pot clădi ceva în sufletele oamenilor.
Tot ceea ce am făcut, m-am străduit să fac cu responsabilitate. Un mi-am bătut joc nici de minca mea, nici de timpul celor care si-au rupt din zi si din noapte să mă asculte, să mă citească, să fie alături de mine ca să ne mântuim mărturisindu-ne.
-Nichita Stănescu spunea: “As minti dacă as spune că nu regret nimic, dar iarăsi as minti dacă as spune că regret ceva.” Sunteti multumit cu ceea ce ati făcut/ scris până acum? Regretati că nu ati scris ceva?
-Regretele un folosesc la nimic. Eu încerc să un las loc de regrete si să dau ce e mai bun din mine. Sigur, niciodată nu o să fiu multumit cu cât si ce am scris.. Mai era loc pentru mai mult, pentru mai bine, dar un regret ce n-am scris, nu vreau să am regrete pentru ce am scris!
-De fapt, cine sunteti Dvs. Nicolae Băciut, dincolo de omul de cultură?
-Un om între oameni. Cu calităti si defecte, cu împliniri si neîmpliniri, cu tabieturi neconforme cu legile simandicosilor. Îmi place să trăiesc simplu, să fiu privit cu sinceritate, să am parte de o viată linistită, între toate nelinistile veacului, să-mi pot vedea de scris/citit, să nu-mi pierd prietenii, să nu aduc prejudicii sau jigniri, cu bună stiintă, cuiva…
Vă rog modificati finalul:
Un om care speră să ajungă… bunic!
-Să dea Dumnzeu, cât mai curând. Vă multumesc iubite domnule Nicolae Băciut.
3 Iulie 2010 / Târgu Mures
|
Cezarina Adamescu 7/3/2010 |
Contact: |
|
|
