Raspunsuri la ancheta : Ce inseamna Canada in viata noastra? -
Raspunsuri la ancheta : Ce inseamna Canada in viata noastra? -
Am sperat venind aici sa pasim pe o poarta deschisa spre LUME.
Sunt zile cind am impresia ca SUNT in pragul portii deschise spre UNIVERS.
Asta pentru ca aici, in tara care m-a adoptat ma simt cetatean al planetei.Este o stare de spirit.
Fiecare zi inseamna cunoastere, pentru ca in fiecare zi descopar ceva nou in masura in care ma implic, in masura in care vreau sa stiu tot mai multe despre acest pamint , despre cele 40 de parcuri nationale, despre oamenii care traiesc aici adusi de valul emigrarii de pe tot globul sau despre inuitii care traiesc de veacuri in nord, despre lacurile nenumarate si despre ocean, dar si despre canadian gooses care brazdeaza cerul nemarginit sau despre grizzlies din Northwest Territories…Si cite ar mai fi!
Asa ca nu am timp sa ma gindesc la frustari si dezamagiri, in masura in care realizarea profesioanala pentru noi intirzie sa apara.
Caci Canada inseamna cunoastere si pentru fiul nostru care incepe sa studieze literatura universala la Universitatea McMaster de la Hamilton.
Si referitor la "cei care s-au ratacit intr-un dezolant anonuimat" asi vrea sa fac o mica observatie.Nu inteleg de ce ar fi anonimatul dezolant.Noi ne-am creat micul nostru univers in care mereu gasim ceva care sa ne faca sa ne simtim bine dupa o saptamina sau dupa o zi cind ne intoarcem de la acel "survivor job" prin care reusim sa avem un standard de viata pe care in Romania nu-l aveam ca intelectuali cu posturi si functii destul de bune.
Si daca nu ne-am resemnat si inca mai speram in realizarea profesioanala dupa putinii ani de Canada, acel univers creat de noi si aflat in "anonimat"ne face viata frumoasa si pe noi fericiti.
Va multumim ca sunteti alaturi de noi!
Teodora, Cambridge
"Pentru famila noastra,Toronto,Ontario,Canada este "the only home",
adica este singurul loc in lume pe care mai putem sa-l numim,acum,"acasa".
Ontario si Canada au fost gazde foarte primitoare si deosebit de
generoase pentru noi, cei veniti de peste mari si tari cu nu ai mult decat
speranta in suflet.Am gasit aici noi deschideri si noi oportunitati pentru
realizarea noastra.
Canada este o natiune cu o mentalitate progresista,optimusta si deschisa,
care saluta si primeste cu bratele deschise pe cei de buna credinta ajunsi
la limanurile sale.
Canada este un taram binecuvantat de Dumnezeu si de oameni si am fost
foarte norocosi cand soarta ne-a aruncat aici."
Mihai Semedrea
CANADA SUTĂ LA SUTĂ
În momentul în care accesez din Timişoara invitaţia revistei noastre, Observatorul din Toronto, de a răspunde chestionarului unei anchete despre ceea ce înseamnă Canada pentru români, primesc de la fiul meu din Toronto un mesaj pozitiv: tocmai a semnat un contract pentru un nou loc de muncă, mai bine remunerat decât precedentul şi, cred, mai aproape de aprecierea acordată unui nativ canadian. Cât a fost de profund pregătită în raţiune şi suflet traversada de anul trecut a fiului meu şi-a soţiei sale, numai ei ştiu. Pot să le intuiesc doar afinităţile elective pentru Lumea Nouă, în care se purifică vechiul nostru continent. Unde spiritul românesc, atât de interesant şi imaginativ îşi poate găsi noi resurse de afirmare, spre un salt înainte al omenirii în general. Toate mesajele copiilor noştri spre noi sunt de nerecunoscut; problemele de aici au fost depăşite. Senitătate, calm şi echilibru sufletesc, regăsirea umorului sunt câştiguri vitale, datorate mirificei Canada.
Chiar şi vizita pe care ne-o vor face în România se anunţă scurtă: măcar două treimi din concediul lor merită să fie petrecut în noua patrie, care s-o recunoaştem, le oferă un adevărat paradis turistic. Doamne ajută! O tânără pereche s-a salvat la timp. O urmărim de aici, din ţară, pas cu pas, cu harta în mână, cu ghiduri şi comentarii de presă. Suntem, aşadar, alături. Două generaţii, una salvată şi alta pierdută. Nu însă total...
LUCIAN BURERIU
O, Canada!
…
Adorm seara cu “Desteapta-te Romane!” in inima, dar ma trezesc dimineata cu “O, Canada!” pe buze.
Trecutul imi umple sufletul de amintiri frumoase, buchete de emotii impletite cu lacrimi ascunte…dar desi ma trezesc in fiecare dimineata spunind “Buna dimineata!”, de cum inchid usa casei in urma mea, imi cuplez toate celulele organismului pe frecventa canadiana.
Canada e portalul spre o lume cu valori decente, care pentru o vreme indelungata a existat doar in visele noastre adolescentine. Pentru mine a fost acea luminita tangibila de la capatul tunelului, singura ramasa nealterata pina acum. E locul unde visele au prins aripi si contur.
Facind abstractie de sentimentele fata de patria-mama, Romania, Canada este “lovable” cum am descoperit in ultimul timp, de cind mi-am oferit luxul sa “stau si sa cuget” cum orice ardelean care se respecta face din cind in cind.
Regret nespus ca inca nu am avut timp sa-i colind tinuturile, dar incerc din rasputeri sa descopar mai mult in fiecare zi.
Canada e taramul care ma face sa ma simt ca o pasare Phoenix, dar mult mai puternica si cu o alta viziune asupra lumii.
Canada e madona care mi-a zambit si imi zambeste din orice unghi as privi, de cite ori m-am oprit sa-mi trag rasuflarea si sa o contemplez in adevarata-i splendoare.
Laura Homa - North York
Ce a insemnat Canada in viata mea si a familiei mele?
In primul rand a constituit un liman al libertatii, al respectului si al demnitatii umane.
In al doilea rand a insemnat marea sansa a afirmarii si realizarii profesionale, mai intai pentru fiica noastra care a absolvit aici o a doua Facultate si un masterat cu "Magna cum Laudae". A fost numita apoi asistent universitar, mentor universitar si acum lector universitar, aplicand si pentru doctorat.
Toate acestea au fost obtinute insa in urma unui echilibru psihic si al unor eforturi deosebite, in care dormea doar 3-4 ore pe noapte si crestea doi copii.
Pentru mine, care nu am putut publica in tara datorita activitatii mele anticomuniste, aici mi s-a oferit posibilitatea de a ma face cunoscut ca jurnalist si publicist, colaborand inca de la sosirea pe aceste meleaguri la cateva publicatii de pestigiu din Canada si din Statele Unite.
Am reusit sa dau tiparului un volum de versuri si unul de proza, avand in pregatire un al treilea volum de schite, povestiri si portrete. Impreuna cu sotia mea, care,a fost alaturi de mine si in perioada dificila din tara si aici, in libertate deplina, dam o mana de ajutor fiicei noastre la cresterea si educarea celor doua vlastare, dintre care una, cea mare, are toate sansele sa se realizeze la randul ei profesional, obtinand la termiarea liceului in acest an o bursa de excelenta si o alta bursa pentru studii la Universitate. O! Canada, iti multumim pentru faptul ca ne-ai primit si ne-ai dat posibilitatea sa gasim aici un climat de pace si liniste in care demnitatea omului este mai presus de orice.
Nu a fost insa usor. Am lasat in urma noastra rude apropiate si prieteni buni, mormintele celor care ne-au indrumat pasii in viata si un noian de amintiri care nu s-au estompat inca.
Desprinderea de lumea si mentalitatea in care am fost educati si crescuti a fost deosebit de grea, dar cei care au inteles ca aici omul si munca sunt apreciati la justa lor valoare au motive de satisfactie deplina.
George Georgescu - Ottawa
CE INSEAMNA CANADA IN VIATA NOASTRA ?
Canada, tara binecuvantata de Bunul Dumnezeu pe merit, cu oameni toleranti, de provenienta asemanatoare cu a noastra, situata intre primele tarii din lume, cu o legislatie pentru si in folosul omului, ne-a devenit o a doua patrie, pe care in sufletele noastre o situam la acelasi nivel cu patria mama. (sau ar trebui, aceasta pentru binele nostru insine)…
Am venit in vizita la fetele noastre, stabilite la Montreal, in urma cu 5 ani, din placere. Am hotarat sa ramanem din acelas motiv si vom pleca de va fi cazul tot din placere !
Suntem multumiti de modul in care traim, intrucat stim ce putem si ne multumim cu ce avem.
Ne mandrim cu faptul ca de acum avem o casa si in Canada, in curtea careia am sadit un cires primit cadou pentru aniversarea de schimbare a prefixului, ce vine peste cateava zile. Ciresul a costat echivalentul a 6 ore, de ale mele, de serviciu. Cam scump. Aici unde pomii fructiferi nu prea abunda si unde au nevoie de ingrijiri speciale.Si cum viata ciresului nu trece de 30 de ani, sper sa-l plantez si pe urmatorul.
Daca am un regret, precum durerea de dinti, este ca noi romanii de aici ne intelegem si suntem « uniti », ca si cei de acasa. Se va gasi sper candva un « dentist » care va vindeca aceasta boala grea.
Din dorinta ca cele spuse sa foloseasca si altcuiva, voi reda cateva episoade canadiene :
La putin timp dupa sosire, vizitand magazinele si vazind ofertele, ne-am zis, pentru a si cumpara in magazine este nevoie de « lei canadieni » ! Pentru aceasta m-am prezentat la una din Asociatiile Romanesti, care avea in program, la loc de cinste urmatoarea oferta « Acordam sprijin noilor veniti ».
Am fost primit chiar de onorabilul presedinte si i-am invocat motivul vizitei mele. Si-a chemat asociatul , care m-a intrebat : « Stii sa pui faianta » ? Am ramas uimit de oferta, intrucat nu aveam adidasi !?... Am spus, daca ma dati pe langa unul care stie, in cateva zile voi sti si eu. Nu a fost prea multumit dar mi-a cerut un numarul de telefon. Le comunic pe aceasta cale, ca am acelasi numar de telefon chiar daca « oferta » facea parte din « regulament »-ul de atunci si poate n-ar mai fi de actualitate !
Primul castig alb pentru o munca depusa la negru a venit la timp destul de scurt. Fiica mea detinea un autoturism vechi intr-o vesnica stare de maladie. Dupa nenumaratele reparatii, mai mult sau mai putin capitale, ajunsa la capatul indulgentei in ascultarea priceputilor mecanici auto si hotarata fiind s-o duca la fiare vechi am promis sa i-o repar eu insumi. Pentru asta aveam nevoie de un garaj auto (in tara minunilor nefiind voie sa repari sau sa schimbi uleiul in « aer liber»). Am gasit un garaj auto al carui patron, un armean foarte simpatic, mi-a acceptat oferta care consta in ai oferi 3 zile de munca gratuit in schimbul folosirii tuturor celor necesare pentru a-mi repara singur masina. Acest patron mi-a ramas si-n ziua de azi un bun amic. Absolut corecti armenii astia. (tot din povestile lui, ca mica paranteza, a intrebat-o pe fiica mea, in conversatia lor fiind vorba despre un alt armean : « Este unul bun sau un armean rau !? » Asta se poate spune despre toate nationalitatile).
Timpul a trecut, am devenit iar elev dupa circa 50 de ani si acum am o calificare canadiana, care imi permite sa traiesc normal. Am facut Academia de Securitate, la 64 de ani si cu mare mandrie am si aici o mica paranteza care va amuza cititorul…. La una din lectiile de autoaparare mi-i s-a spus sa nu ma mai plang la-ndoitul mainilor ca ei au avut un elev si mai in varsta decat mine, care avea 56 de ani…. … fiind si cel mai batran dintre elevii avuti vreodata. Iata ca am reusit si schimbarea recordului unui Academii !
In Romania am invatat si-am venit aici cu o pregatire si o experienta atat de mare care in Romania, in final, s-a numit pensie. Aici a trebuit sa aprofundez limba deja stiuta si sa obtin o diploma canadiana, daca nu as fi vrut sa-mi echivalez pe cele in Romania.
Doresc sa recomand celor ce vor veni, urmatoarele : daca vor sa fie apreciati la justa lor valoare, sa faca pasul, numai daca stiu limbile oficiale de aici bine (sau daca au rabdare sa le-nvete) si daca stapanesc meseria pentru care vin « beton » (sau daca vor sa-si echivaleze diplomele din Romania)! Dar toate astea inseamna : perseverenta, seriozitate si optimism pentru ca nimic nu ti-i se ofera pe tava. Poate ca, pentru unii din noi visul de realizare se va implini in Canada dar trebuie sa stim si noi si restul lumii ca nu am venit sa slujim pe nimeni ci numai visele noastre nerealizate poate in Romania.
Nu a fost sa fie prea usor nici dupa ce am inceput sa lucrez in noua meserie.
Intr-o dimineata am primit un ordin prin telefon, de la consierge, care datorita limbii folosite (zic unii « francezei vechi ») nu l-am inteles. Nu a lasat timp de intrebari si a inchis. Ordinul se executa. Nu se discuta. A doua zi sergentul mi-a spus : trebuia sa duci scaunul intr-o alta camera !!? OK asa voi face. Nu a trecut mult si am fost anuntat ca voi primi un alt loc de munca !?
Vazand ca noul loc nu mai apare, am mers in audienta la director. Culmea ! Chiar daca au trecut cateva luni de la acest eveniment, spre stupefactia mea, mi-a zis « de ce nu ai mutat biroul » ? Am mai gangavit eu cate ceva…. era vorba de un scaun… ! Am inteles, atunci ca nu mai aveam de ce sa insist. Nu-mi ramanea nimic de facut ! La noi exista posibilitatea unei reclamatii dar aici intr-o tara unde lumea este libera sa faca ce vrea….. te duci acasa.
O ultima observatie se refera la « Experienta Canadiana ». Sunt ferm convins ca oriune ai fi nu se poate fara experienta. Dar : odata ajuns la interviul cu consulul, esti acceptat cu un anumit punctaj intr-o anumita meserie. Ajuns insa aici, pentru a capata « experienta» trebuie sa faci anumite munci mult sub nivelul pregatirii tale. Atunci intreb : « Cine pierde si cine castiga ? » mai ales in cazul unui medic sau meserias de inalta calificare, de care tara asta ar avea nevoie aici. Acesti oameni in perioada de experienta practica alta meserie in loc sa fie acceptat sa lucreze in meseria sa pe un post de proba, unde ambele parti ar avea de castigat. Spera cineva ca aceasta « experienta » se paote castiga daca un medic vinde pizza cativa ani !? Aduc aminte Canadei ca nu a platit nici macar un cent in scolarizarea acestor oameni care vin sa ajute la mentinerea nivelului de trai pe care se claseaza astazi Canada. Cunosc tineri care au venit cu limbile oficiale, in speta franceza si engleza, deja stiute. Cu facultati sau colegii. Cu o exprienta de munca. Oameni care au plecat din tara nu pentru ca nu ar fi fost realizati acolo ci vrand sa dovedeasca ca o pot face si-n alta parte. Cu o energie si un optimism in a reusi si care n-au cerut si n-au primit nimic de la Canada-mama ! Nu au cerut « bien-etre social », nu au facut cursuri gratuite sau platite de catre guvern si sunt niste oameni reusiti si mandri de drumul ales.
Nu pot sa trec cu vederea protectia deosebita pe care Canada o acorda batranilor, femeilor si copiilor. Este un lucru minunat pentru care merita toata stima noastra. Ne simtim mult mai protejati decat atunci cand eram mult mai « ascultati ». De vor vrea, cei de acasa si chiar noi cei de aici, avem multe da vazut si aplicat, in tara noastra de origine.
Pot sa afirm cu tarie si fara sa gresesc, ca viata noastra, este buna aici, intre cele doua de nu trei oceane, in tara care ne-a acceptat : CANADA.
Constantin Dusescu-Montreal.
Din Canada mai la vale
Canada ne-a primit “rece”; desi ne gaseam in luna mai era foarte frig. Eram buimaci dupa multe ore de zbor si tranzit prin aeroporturi si coplesiti de noutatea noii noastre situatii. Prietenii se aflau in sala de asteptare, dar pana acolo era cale lunga si ne gaseam inca sub imperiul comparatiei dintre micimea Otopeniului si marimea Pearsonului. Socul cel mare a venit insa dupa ce intalnirile cu prietenii si amabilitatile de la inceput au trecut. Am ramas singuri, un barbat, o femeie si un copil in imensitatea acestui mare oras; fiecare avea intrebarile lui mai acute sau mai placute. Cele mai grave intrebari veneau insa de la copil: unde m-ai adus aici? Vreau acasa… Trebuia sa intri in sistem, la serviciul social, la ministerul sanatatii, la ministerul educatiei, la diferitele companii prestatoare de servicii si fiecare te privea cu un amestec de suspiciune si simpatie din care nu-ti dadeai seama procentul fiecareia. Grava a fost si pierderea statutului social; daca in Romania eram domnul si doamna inginer aici nu mai eram nimic, cel putin pana la proba contrarie; nimeni nu-si sufla nici macar mucii pe noi. In majoritatea timpului eram singuri si ne-am felicitat ca am venit toti impreuna si nu pe rand; cand unul dintre noi avea vreo depresie primea sprijin de la ceilalti. In cele din urma ne-am dus la biserica si acolo am avut alt soc: in loc sa ne acorde un sprijin cereau ei sprijin de la noi (mai tarziu, mult mai tarziu, cand am avut curajul si snaga sa intru din nou in biserica de frica ca n-am ce da la disc, mi-am dat seama ca treaba asta cu cerutul se intampla in fiecare duminica, la fiecare slujba, neincetat, chiar daca nu o spune nimeni in cuvinte). Apartamentul in care stateam era plin de gandaci si inca mirosea a curry de la locatarul anterior si geamurile nu se inchideau bine, asa am reusit noi sa gasim locul nostru la inceput. Mi-aduc aminte de copil cum s-a suit pe un scaun, ochii mari si rotunzi, fara glas, cu degetul indreptat spre regimentul de insecte care a navalit pretutindenea cand am dat frigiderul la o parte; erau peste tot, in aragaz, in frigider, in traversele de fier pe care culisa perdeaua de la bucatarie… Am cheltuit o groaza de bani din aia putini pe care ii aveam pe spray-uri si prafuri impotriva lor si am reusit sa-i starpim pana la urma. Am fost foarte aproape de a ceda psihic, nici acuma nu stiu ce anume m-a tinut tare in hotararea de a reusi; poate prietenii care faceau tot ce puteau, in limita timpului lor disponibil, sa ne mai indulceasca sederea; poate dorinta de a pune ceva pe masa pentru ai mei, carora le eram dator un trai mai bun. Si uite asa, cu ultimii bani am cumparat un calculator si am inceput sa trimit resume-uri. Am trimis nenumarate, la un moment dat, pe la cifra 700 am incetat sa le mai numar; petreceam jumatate din timp la biblioteca unde cautam firme si adrese si jumatate din timp scriind si trimitand resume-uri. Am facut treaba asta neincetat vreme de patru luni, in ultima luna chiar am intrat pe ajutor social ca terminasem banii de acasa, si in cele din urma am reusit sa intru la un servici, in domeniul meu, electronica, si inca electronica de mare clasa, care in Romania nu exista.
Mutarea urmatoare a fost sa aducem unul dintre parinti ca sa aiba grija de copil; in felul acesta putea si sotia sa treaca prin acelasi proces ca sa-si gaseasca de lucru si cu ajutorul lui Dumnezeu a reusit si dansa. In vremea aceasta eu faceam naveta, daca se poate spune asa; locuiam in Etobicoke, lucram in Markham si n-aveam masina ca nu ne permiteam. Faceam drumul acesta, in care schimbam doua autobuze si doua metrouri, in fiecare zi. Ultimul autobuz ma lasa cam la zece minute de mers pe jos de sediul companiei si va pot spune ca au fost zile in timpul iernilor acestea canadiene cand nu credeam ca mai ajung.
Doi ani de zile am mers asa si in cele din urma am scos toti banii de pe o carte de credit si ne-am luat masina, la mana a doua. Am reusit sa ne mutam intr-un apartament mai bun, functionarii de peste tot se uitau mai normal la noi si am inceput sa vedem si noi lucrurile frumoase din jurul nostru.
Cu copilul a stat cate un parinte, chemam cand pe unul cand pe altul, pentru ca nu voiam sa piarda limba; dar chiar si asa am trecut o perioada cand nu a mai vrut sa vorbeasca romaneste. Noi insa i-am vorbit intr-una in limba noastra si dintr-o data, cand a crescut mai mare, a inceput sa o vorbeasca singur. El s-a acomodat cel mai bine dintre noi cu noua viata; fiind o fire foarte deschisa si cu “lipici” la oameni s-a imprietenit foarte repede cu colegii de scoala dar fiindca nu a facut decat gradinita si caminul in Romania (am venit in Canada cand el avea 5 ani) nu stia sa scrie si nici nu avea un vocabular solid de cuvinte romanesti. Bombardat cu engleza, a lasat romana si mai la coada si de aici problema de mai sus.
Anii au trecut si am reusit sa ne mai punem pe picioare. Odata cu trecerea lor au venit si unele realizari: am devenit cetateni canadieni, ne-am cumparat a doua masina, ne-am cumparat casa. Si ne-am gandit ca ar fi frumos sa dam inapoi comunitatii care ne-a format cate ceva; cate putin din traditiile si cultura care ne fac unici in lume pe noi romanii ca popor si care pana la urma ne-au scos pe noi (vorbesc aici de familia noastra) deasupra necazurilor. Asa ca ne-am implicat in crearea si promovarea formatiei de dansuri populare Voinicii din Toronto; a corului Bisericii Ortodoxe Romane Sfantul Gheorghe din Toronto, a festivalului Sarbatoarea Romanilor din Dundas Square, Toronto, a carei editie inaugurala a avut loc anul trecut si care a fost un mare succes dupa parerea mea. In valtoarea acestor preocupari am observat urmatorul fenomen: atata vreme cat nu exista nimic traditional poporul roman se plange ca nu exista; de indata ce exista ceva traditional poporul roman se plange ca nu este suficient de bun. Am ajuns deci sa am o mare apreciere pentru cei care fac ceva, bun sau rau, dar fac, isi sacrifica timpul liber si energia pentru comunitate si nu pentru satisfactia personala si sunt rasplatiti de multe ori cu comentarii gratuite si nelalocul lor. Nu stiu care este calea cea mai buna intre “orice activitate pe care eu o desfasor si care nu produce bani este o pierdere de timp” (caci am auzit si aceasta “cugetare”) si “faci mai mult pentru altii decat faci pentru familia ta” dar mi-as dori sa am suficienta energie si minte sa umplu tot acest spatiu. As vrea sa vad o comunitate romaneasca puternica, cu organizatii solide si care nu e macinata de intrigi marunte, care sa poata sta cu fruntea sus in fata oricarei alte comunitati si sa fie respectata ca atare.
Iar pana atunci ma opresc aici din depanarea povestii mele canadiene si va urez tuturor toate cele bune, frumoase si adevarate.
Doru Deboveanu - Toronto
Un emigrant este persoana care ramine inchisa intr-o limba si traditie, care
a pierdut un teritoriu si mediul de cultura in care a trait si este nevoit
sa adopte o noua cultura si un nou mod de viata.
Mai mult decit atit, in noul mediu trebue sa supravietuiasca si pe cit
posibil sa se afrme ca sa-si consolideze pozitia in noua societate.
Cind eram inca la Paris, inainte de a decite sa vin in Canada, m-am intilnit
intimplator in biblioteca Clin icii nefrologice dela Spitalul Necker unde
lucram in cercetare cu un doctor, coleg si prieten -fiul unui cunoscut
profesor de medicina din Bucuresti- care venise din Los Angeles la Paris ,
la acelasi spital, pentru scurt timp.
Considerind ca are destula experienta l-am intrebat-din naivitate- ce
inseamna a "trai in America"?S-a uitat lung la mine si mi-a raspuns textual
:" i-a un carton mare de culoare alba si deseneaza cu un creion negru un O
mare si atirnati-l de git; asta vei fi cind ajungi in America" si a adaogat,
"acolo va trebui sa dovedesti ca nu esti un O ca sa existi si sa fii
recunoscut"!
Trebue sa recunosc ca a avut perfecta dreptate; asa a fost...
Mi-au trebuit 33 de ani de munca intensa ca sa realizez in parte ceea ce am
vrut si sa ma afirm oarecum, ajungind sa am la sfirsit un titlu- Medic
emeritus- si o pozitie , cea de Membru al Academiei de Medicina din Toronto.
Noul mediu-Canada- mi-a dat aceasta ocazie;munca personala m-a ajutat si din
nou, Canada , mi-a recunoscut si apreciat probabil munca depusa.Nu pot decit
sa-i multumesc.
Dr. Dinu Dimitriu – Toronto
Doua case ?!
Acum citeva luni mi s-a intimplat un lucru ciudat : am ajuns acasă venind de acasă !…
Mi-au trebuit citiva ani ca să simt că vin acasă atunci cind mă intorc in Montreal, dar acum pot să il numesc orasul meu, casa mea. Cred că asta se cheamă că m-am adaptat. Senzatia este insă putin falsă, o copie, un surogat, pentru că adevărata casă, originalul, va rămine intotdeauna România.
Asadar sint un om bogat: am două case…Dar sint oare?
După cum se vede lucrurile nu sint prea clare in mintea mea.Este unul din motivele pentru care mi-a trebuit atita timp ca să scriu rindurile astea.Un alt motiv a fost frica. Frica de a fi inteles gresit, de a fi luat drept cine nu sint.
Vreau să spun de la bun inceput că nu sint unul din aceia care, după ce au trăit o vreme in occident, vin să-i invete pe fraierii rămasi acasă cum e cu democratia, cu economia de piată, ori cu NATO. Nu am uitat nici să vorbesc româneste(cu scrisul văd că e mai greu). Trăiesc intr-o lume care pretuieste diversitatea culturală, religioasă, gastronomică…
De cand trăiesc aici am devenit, cred, mai tolerant, mai deschis si, paradoxal, mai putin materialist.Am incetat să etichetez lucruri, fapte, oameni, nu mai incerc să le fortez să intre in anumite categorii. Nu mai cred in bun si rău, ori alb si negru.Viata e mai complexă de-atita.Cred in gri.Cred in omenesc.Cred in “fuzzy”.
Dacă imi voi da cu părerea despre anumite evenimente din România, va fi de pe această pozitie. Nu detin adevăruri absolute, nu am solutii magice, dar am convingerea că o părere diferită, un punct de vedere dintr-un alt unghi nu pot să strice.Distanta la care mă aflu imi dă o oarecare obiectivitate. Imi pasă dar nu mă atinge cu nimic ceea ce se intimplă in tară.Ceea ce se intimplă aici mă atinge, dar nu imi pasă prea mult. Poate că nu m-am adaptat chiar asa de bine. Poate că mai cred, totusi,că mă voi intoarce intr-o zi.
Sigur e un singur lucru: iubirea de tară e neconditionată. Nu cred că poti să-ti iubesti tara mai putin, doar pentru că ai intilnit o alta mai frumoasă, mai bogată, ori mai tinără. Nici nu se poate ca o alta să fie mai frumoasă. Poate mai curată, mai spălată. Compar tot timpul cele două case, iar la inceput România cistiga tot timpul. Tot ce găseam aici mi se părea aiurea, făra cap, incomparabil mai prost decit ceea ce văzusem pină atunci.Case făcute din carton, tigări proaste, scoli slabe, limbă pocită, femei urite, birocratie, tenisi chinezesti, sucuri de soia, ouă fără colesterol, piine din burete, cafea fără cofeină, bere fără alcool, totul…
După o vreme, insă, am ajuns la concluzia că diferit nu inseamnă neapărat mai prost ; este doar diferit.Că am ajuns la concluzia asta din necesitate este o altă poveste, căci imigrantul nu are prea multe variante.
Una dintre ele este să te rupi cu totul de trecut, să-ti spui că România nu mai există pentru tine, că nu te mai interesează ce se intimplă acolo.Iti uiti părintii si prietenii, te-apuci să vorbesti franceză cu copiii, te simti chiar jignit dacă ti se aminteste că esti român.Am cunoscut citiva oameni de genul ăsta si aveau niste figuri cam triste.Se pare că nu te poti mintii chiar asa de tare.
O alta variantă, preferată in special de cei care au făcut o haltă in Europa inainte de a ajunge aici, este de a circoti. Nu accepti nimic din ceea ce găsesti aici, iti aduci aminte tot timpul cit era de perfect in tara de unde ai venit si atunci comentezi. Intruna. Bineinteles ca această atitudine va fi acceptată de unii, considerată hazlie de altii si combătută cu ardoare de cei mai multi. Localnicii iti amintesc mereu că nu te-a chemat nimeni aici.
Apoi sint cei ca mine care incearcă să rămină obiectivi, să aprecieze ceea ce este de apreciat si să critice ce e de criticat. Este foarte greu, insă, să rămii obiectiv.
Si parcă spuneam că nu sint unul din ăia care categorisesc oamenii?...
Dacă as fi copil si m-ar intreba cineva care din case imi place mai mult, nu as sti ce să răspund. Si-atunci am intrebat un copil adevărat, al meu. Răspunsul a fost : cea din România. Si asta nu pentru că din punct de vedere material a fost mai bine acolo, ci pentru că acolo sint multi oameni pe care ii indrageste: bunicii in primul rind, rudele, prietenii, dar si nenea care vinde suc, ori cel care conduce locomotiva din parc.
Cred că nu trebuie să uităm asta acum, cind România pare secătuită de toate bogătiile ei.
Cea mai de seamă bogătie sint oamenii…
Mariu Micle - Montreal
C A N A D A - D A R S I R O M A N I A
Cuvinte de apreciere si de adanca multumire insotite de un cald suras am adus Canadei aseseori si cu precadere de ziua ei nationala, 1 Iulie. Dar cu tot atasamentul fata de aceasta noua patrie a mea, nu de putine ori din piept rabufneste un suspin. E suspinul dorului care ma invinge, dorul dupa locul nasterii mele. Desi aici mi-e bine, ma fura visul uneori ducandu-ma in viitor cu existenta acolo, intr-un timp nedefinit, apoi tresar suspinand.
Locul in care ne-am nascut are un anume climat, care ramane unic. Intr-un anume fel vorbesti si esti inteles, intr-un anume fel iti vorbeste mediul inconjurator, intr-un anume fel te bucuri, plangi, razi, speri, intr-un anume fel comunici cu tine insuti. In alta parte a lumii este altfel, nu mai e acelasi lucru. Nici oamenii, nici mediul nu iti mai vorbesc la fel. E cu totul altul intelesul comunicarii, fara vibratia acelor trairi, de care atunci nici nu eram constienti. Isi spun cuvantul in mod deosebit anii frumosi ai copilariei si ai exuberantei tineretii. Chiar daca am stat la rand pentru “adidasi”, inima si gandurile noastre aveau aripi.
Sunt multe motivele care ne tin dorinta de a ne duce viata in Canada, dar pe fundul sufletului zace mereu acel suspin dupa ceea ce am lasat, dupa graiul dulce al comunicarii cu tot ce ne inconjura.
Ce ne lipseste mai mult aici, celor mai ales din neamul latin, este acel “dolce far niente”, cum zic fratii nostri italieni. Ne lipsesc taclalele la o berica intr-o gradina de vara, intr-o vizita la o cafeluta facuta vecinei de apartament, prietenilor, rudelor sau cunostintelor. Ne lipseste hazul de necaz, ne lipseste rasul in hohote care dezleaga baierele inimii, ne lipsesc bancurile si glumele uneori atat de spumoase. Uneori doar o intorsatura de vorba care schimba sensul unei fraze asemenea unei poante, te umple de veselie. Lipsa lor ne dau un inconfort care se adauga la dorul uneori arzator pentru cei dragi, din mijlocul carora ne-am rupt.
In Canada am confortul si conditiile unui trai civilizat, care se desfasoara in normalitate si in buna intelegere cu toata lumea. Nu ne dau banii afara din casa, dar ne-am putut permite concedii in mai multe colturi ale lumii, de neimaginat cand eram in Romania. Am gasit un rost in a scrie pentru publicatia “Observatorul”, iar de curand mi-a aparut o carte, “Crampeie de viata”, implinire dincolo de tot ce am visat si imposibil de realizat in Romania. Si inca as mai putea insira multe alte daruri ale Canadei. Si totusi…
Gandul imi fuge adesea la ceea ce aici ne lipseste, la acele bucurii simple ale traiului cotidian, numite peiorativ si uneori pe nedrept “taclale” sau “balcanism”. Scriitorii din perioada interbelica se intalneau la astfel de taclale la cafenele devenite celebre si cunoscute si in Europa. Ion Barbu, Ion Minulesci, Mateiu Carageale si alti scriitori au scris opere valoroase pe aceasta tema. Balcanismul, desi astazi atat de hulit, isi are el parfumul lui de prin Bosfor si Dardanele, parfum pe care aici nu-l mai simtim la adierea apelor Atlanticului si Pacificului.
Pana sa vin in Canada, locuiam intr-un apartament de bloc. Aveam acolo buna intelegere cu multe familii, carorea le pastrez o calda amintire. Dar cea mai mare bucurie mi-o dadeau cele trei prietene ale mele care locuiau cu mine in bloc. Toata ziua era un “du-te vino” intre noi, cu ibricul de cafea, cu cate o gustarica, cu cate o vorba de duh sau o stire amuzanta. Scaparam de curiozitate sa mai aflam noutati si ne amuzam copios spunand bancuri, cele mai multe despre anomaliile comunismului. Cand ma duceam la ele, cafeaua aburinda ma astepta pe masa. In fiecare zi, treaba mea era sa ghicesc in cafea. Ghicitul asta avea mare farmec. Nu era numai asa, un simplu ghicit, ca la ghicitoarele de rand. Erau acolo adevarate povestiri, pline de incantare, dand impresia de noutate si surpriza. Ma foloseam de ceea ce stiam din povestirile lor pe care le serveam apoi invaluit, intr-o aura de mister si neprevazut. Totul era imbracat in fantezie, cu un limbaj colorat si pitoresc, implicandu-ma. Ceea ce vedeam eu in ceasca era numai “de bine si de amor” asa cum le preveneam pe prietenele mele ca stiu eu sa ghicesc. Acestea toate le dadeau ghes sa ma solicite cu insistenta, iar eu raspundeam bucuros, vazandu-le cat de placut se inveselesc ascultandu-ma. Ma amuzam si eu impreuna cu ele, caci ma surprindeam zicand ceea ce cu un minut inainte nu mi-ar fi trecut prin creanga mintii. Pentru acest atat de placut motiv, una-doua taraia soneria, cand la telefon, cand la usa, cautandu-ma prietenele si cunostintele care aveau nevoie de o remontare sufleteasca sau o destindere.
Una din marile bucurii, aici pierduta definitiv, era vizita prietenului doctor oftalmolog Coriolan Bucur, Lanu, cum ii spuneam. Discutiile cu el erau mai intotdeauna pe teme majore, de viata sau de literatura. El apucase vremurile bune din perioada interbelica, cu un climat de literatura si cultura de mare stralucire. Cate evocari, cate teme interesante si variate sau pline de sensuri adanci nu au inflorit atunci in discutiile noastre! Savoarea acestor discutii se prelungea cand faceam vizitele saptamanale prietenilor comuni. Acolo intalneam oameni de cultura. Schimbul de idei ne lumina si ne incalzea viata interioara. Se lumina casa si ni se luminau inimile si mintile la evocarea “Micului Paris” la intalnirile de la “Capsa”, la discutiile din Parlamentul Romaniei interbelice, prin salile Palatului Regal... “Ieri l-am intalnit pe Petre Tutea. Cu aceeasi verva de la Capsa mi-a spus ceva interesant...” si discutiile curgeau cuceritor. Plecam acasa mai bogati in idei si in trairi interioare.
Placerea taifasului, despre care vorbeste si Andrei Plesu cu regret ca o simte tot mai rar, de fapt, este un schimb viu si interesant de idei. Spre regretul nostru, aceasta placere aici este aproape stinsa, rar cand ne mai intalnim noi romanii, dar si atunci, altele sunt problemele discutate.
Desi acolo aveam un climat in care ma simteam bine, cel putin in cercul de buni si dragi prieteni, acolo suspinam dupa modul de viata de aici. Acum il am si il consider deosebit de insemnat pentru viata mea, dar aici telefonul nu mai suna ca sa ma cheme la povesti, nici soneria nu ma cheama ca sa deschid usa musafirilor carora sa le spun pasul, sau vreo scanteie a unui gand, ori tresarirea unui sentiment, ori sa ma amuz ghicind in cafea. Aici beau singura cafea filtru, careia i-a pierit si urma zatului. Totusi, nu sunt in pierdere, comunic scriind, dar asta este altceva.
Desi am aici atatea impliniri, ma trezesc uneori suspinand. Poate ca neobositul suspin face parte din viata noastra si ne pastreaza vie o speranta sau o draga icoana a zilelor care au plecat pentru totdeauna.
Celor care ar dori sa emigreze, nu le-as da sfatul sa o faca daca baierile inimii nu sunt destul de tari ca sa poarte povara acestui nelinistit suspin.
Dar tot eu ma imbarbatez si zic: pentru ca oriunde ne-am afla, de acesata stare se spirit nu scapam, atunci, de ce sa nu vedem viata ca prin cestile mele de cafea de altadata? In zatul imaginar al cescutei, eu inca mai pot ghici “de bine si de amor”.
Multumim Canada draga, pentru tot ce ne oferi si daca suspinam dupa ce am lasat in urma, tu ne intelegi, asta este in natura omeneasca. N-a dezlegat nimeni taina ce ne leaga de locul ivirii noastre pe pamant, acolo unde s-a plamadit fiinta noastra, dar te iubim si pe tine, altfel, dar tot cu caldura, fiindca si tu ne esti mama si iti cantam cu drag de ziua ta:
“HAPPY BIRTHDAY !”
dar si romanescul :
“ MULTI ANI TRAIASA!”
Elena Buica - Pickering
|
Observator 6/25/2010 |
Contact: |
|
|
