Gheorghe Daniliuc si Cântecele lui de dor la Muzeul de Artã-Palatul Jean Mihail
Muzeul de Artã-Palatul Jean Mihail din Craiova a gãzduit, în Sala oglinzilor (venetiene) o dupã-amiazã de muzicã si poezie. Cunoscutul duet concertistic format din Octavian Gorun (vioarã) si Corina Stãnescu (pian) au asigurat un inspirat preludiu cu piese de muzicã clasicã de mare popularitate, dupã care directorul institutiei gazdã – posesoare a celei mai bogate colectii de picturi si desene de Ion Tuculescu -, criticul si istoricul de artã Florin Rogneanu, a descris contextul în care se înscriere noua manifestare. Intrând în atributiile de moderator, Iulia Negrea, secretar literar la Filarmonica Oltenia din Craiova, i-a invitat pe cei înscrisi pe afis sã comenteze cele douã cãrti scrise de Gheoghe Daniliuc, lansate chiar cu acest prilej. Rând pe rând, si-au exprimat opiniile critice: Dan Lupescu, Bianca Predescu, George Popescu, Florea Miu, Gheorghe Barbãrasã. În final, Gheorghe Daniliuc a fãcut o mãrturisire de credintã, dupã care a dãruit câte un exemplar din cele douã volume si a oferit autografe iubitorilor de literaturã. Prezentãm mai jos comentariul critic realizat si prezentat de Dan Lupescu. X
Impartial ca tot românul, pe jumãtate poet, pe jumãtate prozator, domnul Gheorghe Daniliuc (nãscut la 21 ianuarie 1949, în comuna Bârca, judetul Dolj), director adjunct al Filarmonicii Oltenia din Craiova, ni se prezintã, de Sânziene, ca un brav slujitor al condeiului. Domnia sa dovedeste cã este captivat, în prozele sale, de alchimia combinãrii stilurilor atât de personale ale unor scriitori celebri, dar, înainte de toate, ca tot românul, s-a nãscut poet. Proba peremptorie o constituie chiar proaspãta plachetã de versuri Cântece de dor (Editura Sitech, Craiova, 2010) – cu o expresivã, elegantã copertã în policromie, pe care tehnoredactorii Radu Jianu si Codruta Stoica au reprodus una dintre magicele Pãsãri Lyrã, tâsnind spre zenit dintr-o vioarã despicatã de mistuitorul dor de ducã, în fapt reproducere a unei picturi de Aurora Speranta Cernitu. Volumul se deschide cu o sprintenã solfegiere – pe o gamã dus-întors -, dupã care urmeazã 56 de poezii grupate în cinci cicluri. Putem afirma cã, pentru Gheorghe Daniliuc, anul sãu astral are patru anotimpuri, clasice pentru zonele temperate, plus unul etern: anotimpul liric. În acest prim poem, poate cel mai izbutit si din punct de vedere tehnic, nãzdrãvanul nostru poet solar face salturi de leopard îndrãgostit: Fantomã iubitã, nãlucã hoinarã,/ Mi-e sete si foame de tine;/ Revine puternic, în salt de feline,/ Dorinta nebunã, si dulce, si-amarã… Poemul al doilea, Dor, cu fioruri juvenile si tonuri gen De ce nu-mi vii,/ De ce nu-mi vii?, este ornat, în manierã idilicã: Te cheamã iarba din câmpii,/ Te cheamã pasii pe alei,/ Parfumul florilor de tei/ Te-asteaptã încã sã revii. Din peisajul bucolic nu lipsesc doi miei zglobii (sânii iubitei, as fi sugerat eu): Te cer la joacã miei zglobii,/ Sãgeti de zbor de rândunele,/ Te-asteaptã frigurile mele/ Sã le alini când o sã vii. Urmeazã o inscriptie demnã de un strãveziu album sentimental: Asteptare, dar într-o stranie cadentã cu accente din Mama lui Stefan cel Mare: Inima se-opreste în încremenire,/ Simt cum toatã lumea mi se prãbuseste/ Si constat cu teamã: fãrã de iubire,/ Viata-i o povarã ce te-mbãtrâneste.// Si pãtruns de vinã, ca un condamnat,/Fãrã rost pe lume, un proscris de soartã,/ Tot astept într-una, ca un disperat,/ Încã o bãtaie sã-mi rãsune-n poartã… Cele douã comparatii ne demonstreazã cã Gheorghe Daniliuc nu vrea sã respecte canonul impus de Gottfried Benn, celebrul poet expresionist german, care, decretând suprematia metaforei, cerea imperios, acum vreo sase-sapte decenii, sã fie eliminate/evitate ca-urile din poezie. La dl Daniliuc vom depista, însã, si o droaie de ce-uri, precum în poema de la pagina 59, unde distribuie câte douã comparatii în fiecare strofã. Atmosferã cvasi-bacovianã întâlnim în poemul Ploaie. Titlul poemei de la pagina a 12-a, Trandafirasul,constituie o dulcegãrie nepermisã în poezia ultimului secol. Un tren si o garã tristã ne propune o performantã: iubita are capacitãti paranormale, ochii sãi vãzând prin pantalonii eroului liric: Pe douã linii paralele,/ Din infinit spre infinit,/ Aleargã ochii dragei mele,/ Sclipind spre fructul cel oprit. Desi bate vânt de rãtãcire, iar norii desi adunã scântei de urã si iubire, poetul afiseazã o pozã solitar-melancolicã: Sunt singur si uitat în garã,/ Privind spre trenul cãlãtor,/ Ducând iubirile sã moarã/ Spre un tãrâm rãtãcitor. Dupã un inspirat memento: grafica sugestivã a Aurorei Speranta, Gheorghe Daniliuc ne oferã, în preludiul celui de-al doilea grupaj de versuri, Gânduri nebune, o …Evadare, evident, liricã, în poema cu acelasi titlu. Într-un cer, care nu poate fi decât …cerul infinit de stele, aleargã gândul nãuc al trubadurului, atât de nãuc încât, dupã Scântei albastre în abis,/ Prin bariere pentru vis, dã peste un derutant peisaj NU galactic ori metafizic, ci cu aere de indieni având podoabele nãpârlite: Sunt pene de cutezãtori,/ Pârlite printre mii de sori. Adolescentine fulguratii întâlnim în poemele Salamandra (Din flãcãri mã cheamã o fatã/ Cu ochii-smarald, cu fata bãlaie./ Împins de o fortã ciudatã,/ Mã arunc ca vrãjit în vãpaie.), respectiv, De ce?, în galop devastator: Orbitãm prin spatiu, în desertãciune,/ Zornãiti prin stele, soarta ne e scrisã./ De ce-ai creat omul si aceastã lume/ Dacã tot vor piere în Apocalipsã ? Foarte sugestivã si cu indubitabilã aurã de modernitate este poezia de notatie cu titlul incitant X. O citãm integral, rugându-vã sã iertati expresivitatea involuntarã din ligamentele de început: Pesti cu raze X,/ Plante cu raze X,/ Pecete pusã:/ Apocalipsã!// Vin timpuri moderne spre noi,/ Speriatã, istoria se-ntoarce-napoi./ Pãmântul se îndreaptã spre cum s-a nãscut, / Sfârsitul e frate cu-al sãu început.// Aer, aer! – gâturi spre cer,/ Apã, apã! – pesti care pier,/ Foc, cenusã, lesie, abis,/ Raze gamma si beta si X,/ Pesti X, plante X, oase în X, APOCALIPSÃ!/ X … La pagina 27, poetul se trezeste într-un imens Naufragiu, în care ce credeti cã fac bietele corãbii?: S-au înecat corãbiile mele,/ Doar câtiva nori mai plâng dupã furtunã,/ Iar eu, uitat pe-o insulã pustie,/ Astept o barcã ce nu vrea sã vinã. Dincolo de gestica teatralizantã: S-au înecat corãbiile mele,/ Curg lacrimile, fluviu, în ocean;/ Îngenunchez spre bolta infinitã,/ Cersind sperantele în van, eroul liric îsi descoperã virtuti de Prometeu înlãntuit: S-au înecat corãbiile mele/ Si eu pe tãrm de dor sunt rãstignit,/ Cu ochii pironiti în zarea-albastrã,/ Ochi tristi si goi, de om înlãntuit. Dupã cufundarea vag romanticã în Melancolie (Stau cu cana-n fatã/ Si tot sorb într-una,/ Zilele sã-mi treacã/ Una câte una.// Tristã-i viata asta,/ Searbãdã si rece,/ Furisat, speranta/ Vrea si ea sã plece.// Doar stropii de ploaie,/ Rãpãind în geam,/ Mã trezesc la viatã/ Si-mi spun c-o mai am…), poetul ne ispiteste cu un final în cheie surâzãtoare: Si, pierdut în gânduri/ Care te doboarã,/ Mã retrag în mine/ …Si mai trag din oalã. Oala domnului Daniliuc sugereazã cã poetul ar dispune de o herghelie de butii, ascunse în umbrele misterioase ale Beciului Domnesc, vegheat de painguri medievale. Unul dintre poemele izbutite ale volumului este delicata Floare de colt, a cãrei transparentã si gratie celestã s-ar fi cuvenit sã rodeascã din plin în aceastã plachetã: Un fir/ Pe o stâncã în vânt,/ La granita/ Dintre cer si pãmânt.// Un petic/ De mãtase albã,/ Sperantã/ Cãtre fiinta dragã.// E gândul meu curat/ Pe creste,/ Boboc mãrunt/ Ce înfloreste... Grupajul cu titlu de romantã: A mai trecut un an caligrafiazã, prin poema Ianuarie, îngemãnatã cu superbul portret-clepsidrã al Aurorei Speranta, si prin celelalte 11 luni ale calendarului, un univers liric pus sub semnul zgoandei. Fioruri de madrigal au poemele Martie si Aprilie, pentru ca Mai sã creioneze un surâzãtor desen cu creta înfioratã, nu pe asfalt, ci pe …coada lui Azor. Desi are Sufletul curat/ Ca zâmbetul pruncului/ Mângâiat de soare, iar inima s-a furisat într-o floare, poetul nostru nu e deloc vegetarian, dimpotrivã, are chemãri pantagruelice: Grãtarul, cu carne de miel,/ Sfârâie în poianã./ Femeile mai bârfesc nitel,/ Iar bãrbatii, pe ascuns,/ Trag din damigeanã.// Zâmbim si vorbim fãrã rost,/ Asa, la grãmadã./ Azor se gudurã/ Gâdilat de copii/ Si miscã din coadã, / Semn cã se bucurã… Balada chiriasului grãbit adie în poema August. Arghezian si aspru, viguros si atâtãtor este poemul Septembrie: Porumbul, cu drugile mari,/ S-a fãcut artãgos,/ Fâsâindu-si scortos frunzele.// Greierele, speriat,/ Nu mai vrea sã cânte,/ Cu toate cã furnica îl îndeamnã:/ - Cântã, mã,/ Cã tot eu/ Te-oi tine la iarnã !// Lacrimile cerului,/ Strugurii,/ Încep sã plesneascã,/ Iar Bîtu, multumit,/ Îsi trage mustata:/ - Taicã, culegem via!... Inscriptie olteneascã în cel mai sclipitor spirit este poema Octombrie. Euforia de basm a Crãciunului este trãitã, în Decembrie, ca o autenticã feerie a satului de altãdatã: Cam de douã zile, fulguieste-ntr-una,/ Asezând zãpada pânã la fereastrã./ Mos Crãciun, de-afarã, face semn cu mâna,/ Vrea sã poposeascã iar în casa noastrã.// Oala cu sarmale fornãie pe plitã,/ Cozonacii cresc rumeni în cuptor,/ Ca de obicei, mama se agitã,/ Tata, pe furis, trage din urcior.// Timpul se petrece în cuvinte blânde,/ Glasuri tremurate despre Pruncul Sfânt,/ Satul tot rãsunã-n zumzet de colinde,/ Dumnezeu coboarã iarãsi pe Pãmânt… Penultimul ciclu liric al volumului, Trepte de luminã, constituie un pariu al domnului Gheorghe Daniliuc nu doar cu forma fixã a sonetului, ci si cu proba de foc a culorilor, ROGVAIV. Vrãjit si în stare de reverie, autorul transcrie stãri de spirit cu temperaturi si intensitãti de trãire diferite, de la toridul Rosu, fierbintele Oranj, solarul Galben, la atât de reconfortantul Verde, serenisimul, divinul Albastru, tainicul si distantul Indigo, pentru a încheia cu ispititorul, dar mereu controversatul Violet: Totu-i plumb în lumea asta/ - O tristete-apãsãtoare -/ În zadar deschid fereastra/ Cã nu intrã strop de soare.// Cerul însusi se revarsã/ Spre pãmânt, încet-încet,/ Îl cuprinde si-l apasã/ În culori de violet.// Dirijat de fluxuri grele,/ Care ti se zbat în piept,/ Nu observi cã mai sunt stele/ În abisul violet… Aranjând amintirile si visele, în ciclul de final, Privind prin fereastra deschisã, dl Gheorghe Daniliuc, precaut si speriat de atâta liniste, desface obloanele, deschide fereastra, cãutând uimit vijelia de ieri. Grupajul include poemul de referintã, pentru creatia sa de acum, Iarna. Inegal si construit aleatoriu, fãrã aportul unui redactor de carte profesionist, dar lãudabil pentru sensibilitatea indubitabilã, pentru simplicitatea si candoarea trãirilor – Când nu mai suntem copii, am murit demult, afirma BRÂNCUSI -, volumul Cântece de dor gâlgâie de lumina si sinceritatea inocentã din sufletul autorului: Gheorghe Daniliuc. Prietenoasã si generatoare de bunã dispozitie, ca o iie de borangic neînceput sau ca un bluzon de catifea, diversã si bogatã în falduri, aidoma unei draperii fremãtând sub ostiri de heruvimi si serafimi, placheta aceasta are miresme insolite, precum savuroasele cãrti de bucate românesti ale regretatului Radu Anton Roman, fin degustãtor de tainice sonuri, nãscut în Ohaba din Tara de basm a Fãgãrasului. Cântece de dor sunã rãcoros, ca smaltul ulcioarelor de nuntã modelate de regretatul Grigore Ciungulescu din Oboga, ori ca zig-zagul argintat de roua Lunii pline, tipat, turnat în matricea brâncoveneascã a cocosilor de Hurezi (Horezu). x Cu titlu impropriu pentru un volum de prozã – TRANZITANIA. Un stat între douã lumi -, dar excelent titlu pentru o carte de publicisticã, lucrarea a doua a dlui Gheorghe Daniliuc reuneste o primã prozã cu virtuti cinematografice, care dã si titlul volumului, urmatã de alte douã lucrãri de mai mici dimensiuni: Scrumbia împãiatã si Tocul cui. Tranzitania se plaseazã, într-o anumitã mãsurã, sub geana de luminã a lui I. L. Caragiale si Eugen Ionescu. In celelalte douã rãzbat ecouri suculente din prozele antologice ale lui Dumitru Radu Popescu si Romulus Cojocaru.
Craiova, 23 iunie 2010
|
Dan Lupescu 6/25/2010 |
Contact: |
|
|