"Esti fericit, prietene?" - In memoria lui Mihai Rãdulescu
O mãrturie si un îndemn pentru zilele obisnuite, dintre sãrbãtori
Desi suntem în prag de varã, gândurile mã poartã spre Pastele trecut. Îmi amintesc de bucuria sãrbãtorii, de momentele de înãlþare si înluminare sufleteascã, dar mai ales de faptul cã am împãrþit cu dãrnicie urãri de bine si de sãnãtate, dorind, ca în fiecare an, "Paste fericit" tuturor celor dragi si apropiaþi. Ca în fiecare an... Si totusi anul acesta nu este unul obisnuit de vreme ce am hotãrât sã scriu despre fericire, adresând rândurile de mai jos Cititorilor acestei distinse publicaþii.
Mã gândesc cât de diferit abordãm subiectul fericirii în timpul si dupã sãrbãtori, cât de diferiþi suntem de noi însine când de Pasti, cu sufletul plin de primãvarã vorbim deschis despre fericire, ne amintim cã existã, ne-o revendicãm cu curaj, ne-o dorim si o dãruim cu sinceritate prin cele douã cuvinte simple: "Paste fericit!". Fãrã doar si poate sãrbãtorile se desfãsoarã sub semnul fericirii. Dar cum rãmâne cu zilele obisnuite, zilele lucrãtoare dintre sãrbãtori? Rãspunsul îl stie fiecare dintre noi. Dupã ce revenim la "normal" realizãm cât de grele sunt vremurile si cât de mult ne apasã frica, cu nenumãratele ei chipuri si înfãþisãri. Ritmul nebunesc de viaþã ne debusoleazã, ne abate si ne poartã departe de calea aleasã în zilele sãrbãtorii. În confruntarea cu cotidianul fericirea devine pur si simplu un cuvânt prea mare.
În ciuda tabloului schiþat mai sus în nuanþe descurajant de sumbre sau poate tocmai datoritã lui, anul acesta am hotãrât sã nu trec cu obisnuita usurinþã peste faptul cã am urat fericire celor apropiaþi. Luând pentru prima oarã în serios urãrile fãcute de Pasti, mã încumet sã scriu aceste rânduri dedicate fericirii noastre de zi cu zi, atât de fragilã si de neglijatã. Vorbesc de pe poziþia oamenilor obisnuiþi, printre care mã numãr si eu. Fericirea pentru care am de gând sã pledez nu este una a realizãrilor mãreþe, pe care mãrturisesc cã nu o cunosc ci una accesibilã, la îndemâna tuturor - fericirea lucrurilor mici si a faptelor mãrunte, aparent banale, aparent lipsite de importanþã.
Atât de multe s-au spus si s-au scris despre fericire încât numai gândul abordãrii acestui subiect vast si intimidant te poartã imediat spre întrebarea: ce as mai putea adãuga nou? Adevãrul este cã prin aceastã încercare nu vizez originalitatea ideilor sau ineditul exprimãrii si poate de aceea glasul îndoielii, care mãrturisesc cã nu m-a ocolit, n-a reusit sã mã abatã de la þelul propus. Dorinþa mea este ca aceste rânduri sã constituie un îndemn la trezire si o chemare la revizuirea propriei existenþe, pentru punerea unui alt început în viaþã, unul bun. Sã luãm atitudine faþã de propria noastrã fericire, acesta este mesajul pe care l-am primit si eu la rândul meu si pe care vreau sã-l transmit mai departe prin intermediul cuvântului scris.
Pentru a trece pragul tãrâmului luminos numit Fericire este nevoie sã plãtesti o vamã... si de aceea vã întreb pe fiecare în parte: "Esti fericit, prietene?". Nu este vorba de o întrebare retoricã ci de una care se vrea luatã cu adevãrat în serios. Nu are importanþã dacã rãspunsul va fi "nu" sau "da", un ezitant "uneori" sau un întristãtor "nu stiu" cãci "nu rãspunsul este acela care lumineazã ci însãsi ÎNTREBAREA"!
Ni se întâmplã uneori în viaþã sã asteptãm disperaþi la porþile zãvorâte ale fericirii, frustraþi de inaccesibilitatea ei si pierdem din vedere tocmai faptul cã nu am bãtut si nu am cerut... Sã fi uitat îndemnul biblic "Cautã si vei gãsi, bate si þi se va deschide"? Toate au un început, iar în cazul începutului despre care vorbim, kilometrul zero coincide cu iscoditoarea întrebare "sunt eu oare fericit?" si mai ales cu hotãrârea de a-i da un rãspuns cinstit, pas deloc usor având în vedere cã el presupune, înainte de toate, o confruntare cu noi însine. Orice drum si orice cãlãtorie din prezent spre viitorul dorit nu se poate naste dacã nu þi-e clar unde te afli si unde vrei sã ajungi.
Îi datorez Cititorului o dezvãluire si anume cã întrebarea cheie adresatã mai sus nu îmi aparþine. Cel care a abordat cu curaj subiectul fericirii, animat de intenþia nobilã de a servi drept cãlãuzã fiecãruia dintre noi, a fost scriitorul Mihai Rãdulescu. În anul 1997, în cadrul unei serii de emisiuni radiofonice pe postul Radio România - Tineret, autorul si-a purtat ascultãtorii într-o expediþie a cunoasterii de sine, a cãutãrii, a înþelegerii si învãþãrii fericirii. Cu un an mai târziu, inspiratã de aceste emisiuni a luat nastere o carte - Moralã practicã a crestinului începãtor si o generoasã invitaþie: "Sã cãutãm împreunã a afla ce este fericirea!" Acolo, în acel îndreptar de credinþã în care Cititorul este îndrumat pas cu pas cum sã-si facã o viaþã frumoasã, întrebarea "Esti fericit, prietene?" m-a asteptat timp de 10 ani, sã o descopãr si sã o urmez.
Poate la o primã vedere, a fi întrebat cum stai la capitolul fericire pare un gest obisnuit, întâlnit la tot pasul. Mãrturisesc cã am avut curiozitatea sã aflu cât sunt de numerosi mânuitorii cuvântului scris preocupaþi de subiectul fericirii în beneficiul semenilor lor. În urma cãutãrilor întreprinse pe Internet, am fost îndreptatã cãtre mii de pagini conþinând întrebarea "esti fericit?". Când am adãugat însã virgula de rigoare si dupã ea cuvântul "prietene", am fost surprinsã sã descopãr unicitatea formulãrii, ca si cum Mihai Rãdulescu ar fi fost singurul care a avut pornirea sã ne abordeze cu blândeþe duhovniceascã, înlesnindu-ne apropierea de noi însine prin întrebarea: "sunt eu oare fericit?". În acest maraton al vieþii de zi cu zi, sã vinã un seamãn al tãu, si, punându-þi prieteneste mâna pe umãr sã te îmbie s-o porniþi în doi pe drumul deprinderii fericirii, mi se pare un act de înaltã nobleþe sufleteascã, de iubire a aproapelui în adevãratul sens al cuvântului.
Adevãrul este cã pânã în urmã cu doi ani nu am stiut nimic despre înclinaþiile scriitoricesti si nici despre impresionanta creaþie literarã a celui care mi-a fost profesor de englezã în primul an de liceu. Pentru mine, Mihai Rãdulescu a fost si a rãmas cel mai remarcabil dascãl cunoscut, de care mã leagã nu numai respectul si consideraþia, dar si o amintire preþioasã din anii îndepãrtaþi ai adolescenþei – povestea "Bibliotecii de împrumut".
Neuitandu-mi promisiunea de a vorbi despre fericirea faptelor mãrunte, mã adresez prietenului Cititor cu o nouã întrebare: poate oare usoara bãtaie din aripi a unui fluture sã producã o tornadã la celãlalt capãt al pãmântului, la distanþã de mii si mii de kilometri de locul banalului "eveniment"? Întrebarea ca si rãspunsul afirmativ, bine cunoscute celor familiarizaþi cu "teoria haosului", par sã nu aibã nici o legãturã cu subiectul acestei scrieri. Si totusi, la o privire mai atentã, realizãm ca în viaþa fiecãruia dintre noi existã momente cruciale, în care o acþiune minorã declanseazã un întreg lanþ de evenimente ce conduc în cele din urmã spre rezultate dramatice, legate de fericirea sau nefericirea noastrã personalã.
Credinþa mea este cã existã un fluture al fericirii si sunt convinsã cã el a bãtut din aripi în acea zi a anului 1971 când în timpul lecþiei de englezã domnul Rãdulescu a hotãrât sã ne explice nouã, elevilor dumnealui, ce înseamnã Cartea si în câte feluri ne poate ea sluji. Exemplul din viaþa personalã de care s-a slujit profesorul nostru pentru a-si susþine afirmaþiile, acea poveste adevãratã despre o bibliotecã de împrumut m-a impresionat atât de puternic încât si astãzi, dupã atâþia ani, o pãstrez cutremurãtor de vie în memoria minþii si a sufletului, gata sã o povestesc oricui ar fi interesat sã o asculte: "Plecând pe front si temându-se cã nu se mai întoarce - cum lãsa în urmã o soþie tânãrã, fãrã serviciu, si un copil neajutorat, care nici mãcar scoala primarã n-o începuse -, îsi mutã, tatãl meu, cãrþile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prãvãlie închiriatã în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Si-si denumi biblioteca ce-l slujise cu credinciosie pânã atunci: bibliotecã de împrumut. Plãteai un abonament modic si luai cãrþi acasã pentru o perioadã necesarã delectãrii, informãrii, instruirii sau sufocãrii timpului suferinþei, ce murseca existenþele familiilor de ostasi. Din acesti bani ne-am întreþinut noi, mama si cu mine, pânã la întoarcerea tatei de pe front." Fãrã doar si poate intenþia domnului Rãdulescu de a ne introduce pe noi, proaspeþii elevi de liceu, în spaþiul sacru al Cãrþii, ca si hotãrârea de a ne da o lecþie de viaþã care sã ne slujeascã în viitor, nu a avut nimic mãreþ în ea. Si cu toate acestea, mãrturia adusã în continuare ne va arãta cât de miraculoase sunt puterile ascune într-o acþiune minorã izvorâtã din dragoste si credinþã si cum ne pot ele purta spre clipe de plinãtate, de nebãnuitã fericire, atunci când timpul potrivit soseste... În octombrie 2008, la mii de kilometri depãrtare de liceul bucurestean în care am învãþat, inspiratã de povestirea domnului Rãdulescu, am deschis eu însãmi o micã bibliotecã de împrumut în scopul autofinanþãrii unui modest proiect personal. Entuziasmul meu nu a avut margini când, dupã ce promisiuni de ajutor au fost date uitãrii, am reusit sã strâng pe aceastã cale banii necesari cumpãrãrii manualelor de studiu pentru o grupã de eleve de ale mele. "Cum de nu dai fuga sã-i povestesti domnului Rãdulescu despre noua bibliotecã de împrumut?" La îndemnul soþului meu am hotãrât sã-l caut pe domnul profesor. Ce sanse aveam sã gãsesc un nume a cãrui urmã o pierdusem încã din al doilea an de liceu, un nume atât de rãspândit încât în cartea de telefon a Bucurestiului din acel an figura de 123 de ori? Si cu toate acestea dorinþa de a împãrtãsi bucuria proaspetei realizãrii cu cel care era cel mai în mãsurã sã o aprecieze la adevãrata ei valoare a iesit biruitoare asupra neîncrederii si a comoditãþii. Am scris numele dascãlului meu pe Google si, cu inima bãtând de emoþie, m-am pregãtit fizic si sufleteste sã caut acul în carul cu fân... De astã datã mãruntei fapte, aceea a apãsãrii cu încredere si speranþã pe o tastã de calculator, nu i-au mai trabuit decenii spre a stârni întreaga avalansã de evenimente ce au urmat. Totul s-a petrecut mult mai repede, într-o sincronicitate perfectã a lucrurilor ce se întâmplã exact în locul si la momentul potrivit, într-un singur si unic scop. Minunea nesperatã s-a produs atunci când, printre miile de pagini primite ca rezultat, am ajuns de la prima încercare, printr-un fabulos "noroc al începãtorului", la site-ul "literaturã si detenþie" aparþinând scriitorului Mihai Rãdulescu. Nu mi-a luat mult timp sã înþeleg, citind biografia autorului, cã prolificul scriitor de beletristicã, cu o arie de manifestare impresionant de largã, este de fapt fostul meu profesor de englezã din primul an de liceu. La asemenea descoperire nici cã m-am asteptat si nici la propunerea de a scrie o schiþã despre cele douã biblioteci de împrumut, pe care domnul profesor mi-a adresat-o odatã cu rãspunsul la lunga si elaborata scrisoare pe care i-am trimis-o la scurt timp dupã ce l-am descoperit. Sã scrii scrisori frumoase este una, dar s-o pornesti într-o aventurã a creaþiei fãrã nici o experienþã literarã, dupã vârsta de 50 de ani, este cu totul si cu totul altceva. Nu stiu de unde mi-am tras curajul sã dau curs provocãrii de a scrie, eu, cea mai începãtoare dintre începãtori, în faþa scriitorului experimentat, a cãrui creaþie literarã o descopeream fascinatã, citind cu nesaþ scriere dupã scriere, dimineaþa si seara, zi de zi. De fapt cred cã stiu ce m-a ajutat cel mai mult în acele clipe de încercare, inerente începutului oricãrei ucenicii. Sfaturile domnului Rãdulescu, rãspunsurile la întrebãri care mã frãmântau - nu cele din scrisorile scurte scrise în luptã cu boala ci cele din creaþia sa literarã -, m-au susþinut si m-au întãrit în lupta cu îndoiala faþã de propriile-mi puteri: "Dupã ce veþi fi învingãtor în cele mici, vã veþi alege mãsuri mai mari, si tot mai mari, si tot mai mari... Cum sã aspiraþi la lupte covârsitoare, dacã nu vã cunoasteþi încã puterile ce vi se par meschine, dar, din care triumfãtor urcând, iesiþi mai bun cunoscãtor al forþelor, al limitelor ce vã sunt impuse pentru moment si care trebuie neapãrat depãsite de tindeþi la si mai mari performanþe?" Regãsirea dintre fosta elevã de liceu si dascãlul ei de englezã a fost de scurtã duratã. Dupã trei luni de la acel îndemn: "scrie, scrie fãrã de-ncetare si ia atitudine faþã de viaþã", înfrânt de boala necruþãtoare, domnul profesor a trecut în nefiinþã. Din întâlnirea care acum înþeleg cã a fost predestinatã, s-a nãscut o schiþã pe care am intitulat-o chiar "Biblioteca de împrumut", eveniment de genul celor care îþi împart viaþa în douã - "înainte de..." si "dupã...". Aceastã perioadã de numai trei luni a fost marcatã de momente de intensã trãire sufleteascã, când am cunoscut fericirea, entuziasmul si elanul, dar si frãmântãrile, îndoiala, tristeþea sau durerea. Evenimentele legate de descoperirea unui drum propriu, nou si nebãnuit, al înfloririi personale, pentru care numele de "tornadã a fericirii" nu este deloc exagerat, au constituit doar un început. Ecoul acelor întâmplãri de la care au trecut aproape doi ani continuã sã se resimtã si astãzi, în prezentul scrierii acestor rânduri, cuprinzând prin cercuri din ce în ce mai largi tot mai mulþi oameni si evenimente. Poteca croitã atunci s-a transformat într-un drum de care fericirea nu este strãinã, iar eu, pot spune cã mi-am câstigat dreptul sã pledez în favoarea ei... Fãrã a mai face distincþie între fericirea faptelor mãreþe si cea a micilor mãsuri, cãci aceastã diferenþã nu existã în realitate ci doar în închipuirea noastrã, îi dau cuvântul domnului Rãdulescu sã ne aminteascã tuturor cã ne-am nãscut cu dreptul de a fi fericiþi: "Seamãnã fericirea oamenilor de seamã cu fericirea noastrã, atât de umili în aspiraþiile ce nutrim? La prima vedere, deloc. Gândim cã este fericirea unor oameni de excepþie si cã noi nu vom fi niciodatã asa ceva. Gândim astfel, pentru cã orbiþi de vârtejul vieþii, n-avem niciodatã timp sã ne privim si pe noi în oglindã. Or, dacã am face-o, am descoperi cã suntem o persoanã, adicã o entitate unicã. Fiecare persoanã are dreptul, înscris de la nastere în cartea vieþii ei, de a înflori la maximum si de a deveni o personalitate de excepþie. Fericirea noastrã, aceea ce ne asteaptã doar pe noi, este echivalentã cu a oricãrui om de seamã si constã în eforturile solicitate de înflorirea pomenitã a personalitãþii noastre." Nu as fi îndrãznit sã scriu aceste rânduri despre un capitol special al vieþii mele dacã nu as fi ajuns la înþelegerea, care trebuie transmisã mai departe, cã mãrturiile oamenilor obisnuiþi sunt tot la fel de importante pentru învãþarea fericirii ca si biografiile oamenilor de seamã din trecutul mai mult sau mai puþin îndepãrtat. Oricât ar pãrea de paradoxal existã legi, pe care le-am putea denumi legi ale fericirii si propriei împliniri sau legi ale moralei crestine sau legi ale iubirii si smereniei si tot una ar fi, asadar existã legi întipãrite în inimile oamenilor. Aceste legi nescrise asteaptã sã fie trezite si activate, nu prin predici moralizatoare ci prin exemple vii si grãitoare din viaþa celor ce au cunoscut fericirea. Dupã amintita trezire n-ar mai fi decât un pas, sã ne alegem fapta sau mãsura potrivitã nouã si s-o pornim la drum. Acest drum, care în cazul meu este legat de numele scriitorului si profesorului Mihai Rãdulescu precum si al fostilor sãi prieteni si colaboratori, ar putea fi drumul cãtre fericire al fiecãruia dintre noi, cu o singurã condiþie. Si de aceea revin la întrebarea care ne-a însoþit de-a lungul acestei scrieri: "Esti fericit, prietene?" Aici se încheie pledoaria mea închinatã fericirii, o scriere a întrebãrilor destinate oamenilor simpli si obisnuiþi. În vremuri de cumpãnã pentru o trãire atât de înaltã si de plinã, îndrãznesc sã sper cã pânã la Pastele viitor, tot mai numerosi vor fi aceia pentru care bãtaia aripilor de fluturi va vesti fericirea. Cãci la urma urmei "de ce sã fim nefericiþi, dacã putem sã fim fericiþi?"
Notã: Toate citatele apãrute în scriere aparþin scriitorului Mihai Rãdulescu, extrase din volumul Moralã practicã a crestinului începãtor, capitolul teologie, site www.literaturasidetentie.ro
|
Monica Levinger 6/22/2010 |
Contact: |
|
|