Interferentze : Narcisa albă
Mă plimbam într-una din zilele trecute pe străzile dimprejurul casei si admiram florile crescute pe lângă casele din vecinătate. Spre deosebire de România, unde casele au garduri si florile sunt în curtzi si nu le poti vedea de pe stradă decât pe cele agătzătoare, în Canada majoritatea caselor nu au garduri în fatză, iar „curtea”, numită aici „back-yard”, este în spatele casei, invizibilă de la stradă. Forile cresc însă în fatza caselor si le poti admira de pe trotuar. Era tocmai epoca lalelelor si a narciselor. Lalelele, de toate culorile, cresteau drepte ca niste soldati cu căsti colorate, iar pe lângă ele se puteau vedea multe, foarte multe narcise, toate galbene.
Când eram elevă am învătzat la scoală (curios, nu la botanică, ci la ora de desen), că narcisele sunt de două feluri: cele cu petale albe si cu un bănutz semi-auriu la mijloc si altele cu petale galbene si cu un fel de cilindru, tot galben, la mijloc. Toate sunt narcise, am învătzat atunci. În România există o întreagă „Poiană a narciselor”, pe lângă Brasov, pe care mi-am dorit să o vizitez, dar n-am ajuns.
Si asa, plimbându-mă printre narcisele galbene, căutam cu mare insistentză si narcise albe. Dar ele sunt mai rare în Canada, marea majoritate sunt cele galbene. N-as putea spune că florile galbene nu îmi plac, în general, dar la narcise, dragostea mea s-a oprit la cele cu petale albe si nu prea mari. Povestea dragostei mele datează de când eram elevă.
Îmi plăcea muzica, îmi plăcea si pictura, dar nu stiam să desenez. Nu aveam talent la a creiona un obiect. Coloram frumos, fie în pastel, fie în aquarelă, dar nu eram în stare să conturez forma obiectului luat ca model. Eram în clasa a patra si aveam o profesoară de desen care ne punea să desenăm flori. Aducea flori si dădea fiecărui elev câte una pe bancă, iar noi trebuia să o desenăm. Mie mi-a pus într-o zi pe bancă o narcisă. Era mică si albul petalelor, ca si auriul încercuit cu rosu al mijlocului mi-au plăcut, dar de la început am stiut că nu o voi putea contura. Am încercat, dar a fost inutil, imaginile din desenul meu nu semănau de loc cu floarea. Profesoara de desen care trecea printre bănci, văzându-mi strădania, m-a rugat să-i fac loc si, în ciuda faptului că banca era mică pentru un adult, s-a asezat lângă mine.
Atunci a început Doamna să-mi explice cum se priveste o floare si apoi să o deseneze. Se uita la floare, îmi arăta ce element trebuie „văzut” si apoi desena acel unic element. A stat asa cu mine aproape toată ora. M-a învătzat nu numai să privesc narcisa, dar mi-a explicat fiecare element al ei si fiecare culoare. Si mi-a lăsat desenul ei în caietul meu.
Trebuie să spun că din acel moment, desi iubesc cu pasiune toate florile, mi se pare că nici una nu are gratzia, bogătzia si tandretzea micutzei mele narcise albe de atunci.
Anii au trecut si nu mi-as fi închipuit că imaginea acelei narcise va rămâne cu mine. Dar, iată, ea a rămas, si nu numai narcisa, dar si marea lectie pe care profesoara de desen mi-a dat-o atunci: desenul după un model este nu numai un exercitiu grafic, ci mai ales unul de privit cu atentie si cu migală modelul, fie el floare, fie orice altceva. Când eram copil nu am realizat cât de importantă fusese lectia de „ a privi”, eu ma bucurasem că aveam în caiet un desen frumos, cel făcut de Doamna.
Mai târziu însă, când am devenit adult, am apreciat altfel tablourile, am inclus în ele si „privirea” pictorului. Mă gândesc la grafica lui Palade, în care „natura moartă” apare în ochii nostri însotită de privirea a artistului, sau la portretele lui Tonitza si Ciucurencu, în care se evidentiază atentia artistului la detaliu. Si, de fapt, as putea trece prin istoria picturii cu exemple de tot felul, oprindu-mă mai ales la impresionisti, unde privirile artistilor nu se opreau la peisajul dat, ci treceau dincolo de strictul contur al formelor, transformând realitatea din jur în emotie. Câmpurile de maci ale lui Monet, peisajele lui Pissaro si Sisley, portetele si naturile moarte ale lui Cézanne, toate comunică privitorului „viziunea” artistului. Cât despre marele Van Gogh, m-am întrebat întotdeauna (si n-am găsit încă răspuns): oare el vedea exact asa cum picta? Sau, altfel spus, el picta exact ceea ce vedea? Sau poate ceea ce vedea era imaginea realitătii proiectată în mintea lui, cum bine stim, atât de tragic bolnavă?
Doamna de desen mi-a deschis un drum spre întzelegerea picturii. Dar, cum spuneam, m-a lăsat cu o preferintză absolută si cu o dragoste definitivă pentru narcisele albe. În toate narcisele albe văd si simt narcisa mea de atunci, cu parfum discret, cea căreia i-am studiat fiecare nervură a petalelor si fiecare linie colorată a discului ei central.
Iubesc toate florile, dar când, plimbându-mă, văd lalele înconjurate numai de narcise galbene, nu mă pot împiedica să nu caut o narcisă albă. Iar dacă n-o văd afară, o găsesc în mine, asa cum am găsit-o acuma, scriindu-i povestea.
|
Veronica Pavel Lerner 6/20/2010 |
Contact: |
|
|
