Repetitia unui sfârsit amânat
În fiecare an vin în România pentru câteva zile. Întoarcerea acasă a devenit un ritual pe care de fiecare dată mi se pare că-l pregătesc cu grijă si de fiecare dată ia turnuri neasteptate. Nu mă plâng. Desi m-am născut într-un spatiu în care lamentatia e monedă de schimb, folosită de cei puternici si de cei slabi deopotrivă, la rău si la bine, cât să-si arunce vina în altă parte. Oamenii nostri sunt mereu victimele cuiva, ale istoriei, guvernelor, conspiratiilor internationale ori propriilor obiceiuri pe care se încăpătânează să le considere virtuti. Altfel nu suntem un popor încăpătânat. Am rezistat nu atât prin perseverentă, cât prin tenacitatea de a găsi căi ocolite, supape de rezistentă alimentate cu umor si băscălie, am evitat finalizările si am trăit clipa cu ironică filosofie în asteptarea miracolelor. Unele dintre ele sunt însă încăptânate si nu se produc cum si când am vrea noi. Chiar si asa, România a ajuns în Uniunea Europeană, si diferentele tind să se estompeze mai ales când cam peste tot bate vântul depresiei si spaimei de viitor.
Si totusi “la noi e mai rău ca în alte părti” sunt avertizată de cum aterizez pe Otopeni, formulă care pare s-o înlocuiască pe cea cu care mă obisnuisem deja,”tu nu stii, la noi e altfel …”, anulându-mi orice încercare de a compara lumea din care vin cu cea pe care am lăsat-o. Intru repede în atmosfera locului, cu pretul insomniilor datorate diferentei de fus orar, accentuării cearcănelor probabil prin regresie în timpul când trăiam acolo, vorbesc precipitat si simt cum se amestecă frustrări, revolte si neputinte într-o agitatie căreia nu-i înteleg neapărat sensul. În cutia postală a apartamentului pe care l-am păstrat în Piata Romană găsesc o cartolină cu litere groase si chenar negru ca anunturile funebre de pe pachetele de tigări: “Bucurestiul dăunează grav sănătătii: o tonă de substante nocive pe cap de locuitor; poluarea fonică depăseste 70 de decibeli: ascultă un aspirator, e aceeasi senzatie!; 16 masini pe un loc de parcare; doar 2 metri pătrati de spatiu verde pe cap de locuitor, inclusiv cimitirele”. Mă linistesc. Umorul e la locul lui, în ciuda lamentatiilor care curg din ecranul televizorului si din ziare, din gurile vecinilor si prietenilor care propovăduiesc tot felul de dezastre.
Anul acesta ne-am plănuit venirea în Bucuresti înaintea caniculei care stiam că loveste încă de la început de iunie, doar că am nimerit prost, criza era în floare si spiritele mai încinse ca niciodată. Taromul nu mai zboară de mult la New York - poate pentru că America nu mai pare importantă? - asa că am făcut slalome prin norul de cenusă al vulcanului din Islanda, prin greva stewardeselor de la compania British Airways si am ajuns în Bucuresti în plin cod portocaliu în mai toate regiunile tării, de la ploi si furtuni la proteste împotriva lui Băsescu care le-ar fi promis bugetarilor că vor trăi bine înainte ca grecii să aducă în UE calul troian si să deschidă cutia Pandorei burdusită cu criză.
În cei douăzeci de ani de la Cădere…, Bucurestiul s-a schimbat mult, doar că acum găsesc că arată mai rău ca acum doi ani. Zidurile clădirilor sunt tot mai coscovite, se construieste mai putin, multe magazine din centru au dau faliment, câinii vagabonzi au îmbătrânit, le-a crescut părul si li s-a îngrosat lătratul, trotuarele sunt si mai întesate de masini parcate, asfaltul e mai spart, oamenii mai speriati si mai morocănosi, proliferează în schimb saloanele de mesaj erotic iar chipul lui Dan Puric, ajuns din pantomim un fel de guru spiritual, priveste grav din toate vitrinele. Cuvântul obsesiv e criza si toate se învârt în jurul lui. La televizor e mediatizat un miting de protest al bugetarilor loviti de măsurile de austeritate luate de guvern. Fete mai degrabă irascibile decât disperate, femei energice care mai mult cântă lozinci antiguvernamentale, bărbati plictisiti, o adunare indecisă si neconvingătoare, ca un 1 Mai pe invers. Hotărâm să fugim în provincie. Bucurestiul nu e tara, iar Transilvania e oricum altceva. Criză si acolo, dar mai tăcută, mai tihnită si totusi luată poate mai în serios.
O rudă îndepărtată a sotului, lider sindical în Bistrita, ne face o invitatie neasteptată: să venim de Crăciun în 2012 si să petrecem sfârsitul lumii împreună în munti unde el are o casă de vacantă. Porc, colinde, palincă, toate ritualurile crestine si precrestine. Ne surâde ideea, n-am mai fost de multi ani de Crăciun în tară. “Si pentru mai multă sigurantă, ce-ar fi să facem o repetitie chiar acum? Noi românii stăm prost cu finalizările si s-ar putea să ratăm până si sfîrsitul! Si dacă mai stati două zile, organizez pentru voi si o grevă generală.” La grevă n-am stat, dar repetitia sfârsitului ne-a iesit de minune. La urmă am luat cu noi si o sticlă cu palincă rătăcită în bagajul companiei British Airways paralizată de norul de cenusă care îsi face de cap pe cerul tulbure al Europei.
|
Carmen Firan 6/17/2010 |
Contact: |
|
|
