Ionut Caragea - Dictionarul Suferintei – citate, aforisme, vol II
Asa cum mãrturiseste tânãrul autor în Cuvântul în care-si motiveazã demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrãri, “Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definitii sau idei preconcepute despre ce trebuie sã credem si ce trebuie sã facem în vietile noastre. Îmi voi cere scuze dacã vor apãrea unele contradictii, ele reflectând stãrile diferite prin care trece un om, fie de luciditate si credintã în anumite valori, fie de rãtãcire. Însã, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradictiilor se aflã cheia. Datoria noastrã, a tuturor, este sã ne cãutãm sensul existentei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfãptuim acest lucru.”
Si celor care cârcotesc împotriva acestui gen care solicitã atât inteligenta, experienta de viatã dar si trãirea afectivã, Ionut Caragea le spune: „Nimeni nu este obligat sã-si caute fericirea în . Iatã-l acum pe poetul Ionut Caragea în ipostaza de panseist într-un florilegiu superb de gânduri filozofico-poeticesti transpuse tematic într-un presupus „dictionar” si nu unul oarecare, ci un dictionar al suferintei. De ce al suferintei? Pentru cã suferinta este apanajul poetului. Este starea lui de gratie. „Naturelul” sãu.
Exprimat sintetic, sub formã de scurtã reflectie, calambur, cugetare, paradox, definitie, panseu liric, axiomã, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfãsurat, pe mãsura ideii pe care-o contine, aforismul are o singurã finalitate: sã trezeascã o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferã, producându-ti bucurie esteticã. Iar dacã este moralizator, el are menirea sã îndrepte, fãrã sã forteze ferestre si usi deja deschise. El se vrea si se lasã asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi sã fie meditat, gustat, însusit pe îndelete.
Plimbându-se lejer pe o plajã întinsã, de la zenit la nadir, cuprinzând teme precum: dihotomia adevãr-minciunã, destinul, dragostea, dar si iubirea între care Ionut Caragea face o distinctie, Dumnezeu si îngerii, panoplia în care sunt înfipte precum cuiele-n cruce: durerea, suferinta, tristetea si lacrimile; dar si fericirea, speranta, nimicnicia, gânduri si consideratii despre… gânduri, inteligentã, minte, nebunie si iar gânduri, luminã, întuneric, tenebre, pe treapta superioarã a luminii – iluminarea înconjuratã de umbre si înfãsuratã-n curcubeu, reflectii despre moarte, despre oameni, lume, umanitate, în sfârsit, despre Poezie si tot ce înseamnã cuvânt (la Ionut Caragea – tot ce înseamnã cuvânt poate deveni Poezie!!), strãfulgerãrile de gând sunt o lecturã agreabilã si utilã oricãrui suflet în cãutare de sine sau de altul-pereche.
Apoi, revelatii si paradoxuri poetice, Timp, vârstã, amintiri, efemer, nemurire, eternitate, întregul numit Trup si suflet, Singurãtatea, Viata si Visul, iatã marile categorii spre care se apleacã Ionut Caragea în universul sãu reflexiv, atât de promitãtor si chiar ispititor pe care-l asterne acum pe suport pentru ca ochii nostri sã priveascã dar si sã vadã, urechile noastre sã asculte dar si sã audã, simturile noastre sã pipãie dar sã si simtã, mintea sã se trezeascã si sã coboare în inimã, ca-n Rugãciunea Inimii, si sã ne alegem cu fructul esentei de spirit care este gândirea aforisticã, îndeosebi cea rânduitã poetic.
Tineretea si vigoarea spiritului, selectia elitistã, puterea intuitivã, sugestia, întoarcerea la esenta acestui spirit, forta vizionarã cu care îsi defineste convingerile, sunt premisele de la care porneste poetul si tinta spre care se îndreaptã în demersul sãu aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionut Caragea nu alunecã niciodatã în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de fortã, pe cheia cu care se poate deschide sipetul mintii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii.
Limbajul aforistic nu e cãutat dinadins ci curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum firisorul de apã-n aval si stropii de ploaie-n tãrâna agrestã unde sunt absorbiti imediat cu sete. Ionut Caragea este un iscusit si chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum un « generator » de idei remarcabile pe care stie sã le aseze exact acolo unde le este locul. Din « generatia Google », al cãrui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat sã cunosc un poet mai percutant în idei si imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamã, te învãluie si te posedã cu gratie.
Si dacã alti tineri creatori sau autori cu « cazier poetic » bat monedã la nesfârsit pe amor cu toate ingredientele sale (dovadã ultimele postãri pe reteaua literarã ning care abundã în trivialitãti cu greu de închipuit pentru orice om de bun simt, în care poeti precum Mihail Gãlãtanu, fac amor cu patria pe care o cheamã cu apelativul: “fã patrie, dã-ti tricolorul jos de pe tine” si de aici, tot felul de murdãrii care mânjesc, în cele mai mârsave ipostaze, nu numai ideea de Patrie, dar si pe aceea de Poezie, vezi: « O noapte cu patria » si toate celelalte creatii ale sus amintitului autor, foarte bine cotat de Uniunea Scriitorilor de unde ia premii nationale si „interpilationale” de poezie), la Ionut Caragea sentimentul iubirii este înãltat la cote de sublimitate pentru cã e constient cã derivã din Iubirea Divinã.
Iatã ce spune Ionut Caragea despre Adevãr: „Nu existã metaforã mai frumoasã ca adevãrul gol-golut.” Si acest superb poem în prozã despre adevãr: „Dacã adevãrul ar avea umbrã i-am spune Om. Dacã ar avea urmã i-am spune cãlãtorie. Dacã ar avea aripi i-am spune sperantã. Dacã l-am sti dinainte i-am spune destin. Dacã l-am uita i-am spune moarte. Dacã ar fi revelatie i-am spune Dumnezeu”.
Pe cine nu preocupã destinul si cine nu doreste sã afle cine este? Toti poetii si filozofii si-au pus aceste întrebãri. Cã au aflat rãspunsuri sau nu, e greu de presupus. Oricum, rãspunsurile sunt nemultumitoare pentru cã nu putem pãtrunde cu mintea aceste taine, decât poate, în clipa din urmã, ori în lumea de dincolo. Important este sã meditezi din când în când asupra acestor lucruri. Si Ionut Caragea o face în chip original pentru cã reflectiile lui sunt rezultatul experientelor multiple de viatã, nimic nu e superfluu, gratuit, lejer, fãrã discernãmânt. „Suntem nãscuti sã fim cãutãtori de comori printre tainele acestei vieti”. Ferice de cine le si gãseste!
Si ce frumos spune Ionut: „Inima mea este o pionezã pe harta lumii”.
Panseurile despre dragoste sunt remarcabile prin ideatica lor: „Dragostea este un pod de flori între inimi”; „Dragostea este unicul perpetuum mobile”; „Dragostea este o ghilotinã cu aripi”; „Suntem contrabandisti de suflete peste granitele unui sãrut”; „Sãrutul e cursul de predare a unei limbi strãine”„Sã nu-ti trezesti pãsãrile din tine. Te vor lãsa fãrã anotimpuri si inima ta va rãmâne doar un cuib pãrãsit”; „Ceva din mine cautã ceva din tine. Bine cã existã iubirea”; „Dragostea este focul mocnit pe care arunci din când în când câte o sperantã ca pe un lemn putred”; „Dragostea este o fata morgana într-o desertãciune carnalã”; „Pentru poarta unui sãrut nu existã nici încuietoare, nici cheie”; „Ce zei si-ar vinde locul pe ultima noastrã îmbrãtisare?”„Nu ne simtim niciodatã acasã pânã când nu locuim în inima celuilalt”„În fata dragostei pânã si cerul cade în genunchi”; „Orice iubire începe în cheia sol”. Aceste gânduri aforistice ating perfectiunea, sunt o adevãratã sãrbãtoare a spiritului, o izbândã a mintii si a inimii asupra materiei trupesti si aduc o stare de pace si liniste interioarã în agitatia care ne cotropeste în viata de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celãlalt si nici mãcar pentru noi însine.
De altfel, spiritualitatea la Ionut Caragea este prezentã în toate scrierile, chiar dacã nu în mod manifest, dar rãzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrindit al pãmântului. Despre Dumnezeu, Ionut Caragea se pronuntã cu maximã reverentã: „Dumnezeu are mireasmã de cetini de brad”; „Dumnezeu nu-ti trage niciodatã sufletul, îl oferã necontenit”; „Dumnezeu scrie cu panã de înger”; „Oamenii pe care i-am întâlnit o datã în viatã aduc pe undeva cu Dumnezeu; îmi lipsesc îmbrãtisãrile lor, strângerile de mânã, dar mai ales privirile…”; „Dumnezeu este prisãcarul stelelor”.
Tânãrul autor Ionut Caragea a fãcut din durere, suferintã, tristete un suport liric care i-a dat putere sã lupte mai departe si sã învingã. Nu este om care sã nu le fi întâlnit si experimentat, dar putini au dobândit câte ceva din roadele lor. Este cu adevãrat remarcabil sã stii sã faci din durere o cauzã bunã, s-o oferi pentru ceva constructiv, în chip deosebit, pentru câstigarea unui suflet.
„Durerea este investitia cea mai de pret, / mãruntisul din buzunarele întâmplãrilor zilnice”; „Suferinta este streangul cu care se spânzurã iluziile”. Si iatã ce spune Ionut Caragea: „Suferinta este îndemn la cunoastere”. Poetul Jose Marti spunea: „Dintr-o ranã mai cumplitã/ iese versul mai frumos”. Durerea, suferinta, lacrima constituie apanajul poetului, bagajul lui pe care trebuie sã-l poarte întreaga viatã. Nimeni nu e scutit de acestea pentru cã ele fac parte din fiinta fiecãruia. „Inima îsi face munca silnicã în ocnele de sare ale durerilor mele lãuntrice”.
Nici în privinta fericirii si a sperantei, Ionut Caragea nu este mai putin pãrtas: „Nu vã sfiiti sã iubiti frumosul, fericirea e pe gratis”; „Sperantele nu poposesc niciodatã în cuibul orelor precise”; „Singurul defect al fericirii este cã nu apare niciodatã atunci când o cãutãm”; ”Degeaba detinem cheile fericirii dacã ne închidem în noi însine”; „Plouã cu soare, toate sperantele vor înmuguri…”
Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picãturi de clestar din izvorul gândirii unui tânãr care ia viata în serios si care, plin de curaj, bate la portile nemuririi.
Si dacã pânã acum Ionut Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România dar si pe mapamond, fiindu-i recunoscutã valoarea în ceea ce priveste vocea liricã, vãdit singularã în peisajul poeziei tinere actuale, prin „Dictionarul suferintei” ne demonstreazã cu prisosintã cã nu doar în vers îsi poate manifesta trãirile.
Nebunia este un subiect delicat, abordat frecvent de autori pentru taina pe care o contine. Un strop de nebunie existã în cea mai echilibratã minte. Ea este un soi de întelepciune întoarsã cu spatele. Important e sã nu se extindã si sã nu degenereze.
„Nebunia este rãzboiul dintre douã armate cu acelasi comandant. Geniul este cel care negociazã pacea…”; „Nu purta rãzboaiele mintii cu cei care fac risipã de vorbe…”; „Nu ne dovedim niciodatã inteligenta detestând-o pe-a altora”; „Genialitatea nu poate fi protejatã decât de ghilimele”; „Gândurile mele, circumferinta unui trunchi de copac despletindu-si seva într-o coroanã de vise…”
Ionut Caragea a reusit sã se lepede de tot balastul cuvintelor care nu exprimã nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esentã! Cãci esentã de spirit sunt aforismele sale, picãturi de clestar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele si atât de rarele perle care se gãsesc în trupul molatec al stridiilor. Si cine le gãseste le pune în luminã. Ele strãlucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Si fiecare îsi poate cãuta si gãsi o stea în care sã se regãseascã si sã se simtã stãpân pe sine. Iatã ce spune autorul despre Luminã si întuneric: „Întunericul nu este decât un paradis cu luminile stinse în care oamenii-si strigã pe nedrept izgonirea”; „Umbra este un câine cu limba tãiatã”; „Dacã Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare probabil cã as rãtãci printre stele…”; „Apa de ploaie se rupe la nasterea Curcubeului”; „Ah, dacã iluminatii ne-ar face noptile albe!”; „Cum putem trãi în oglinda luminilor stinse?”
Sistemul de gândire al acestui original autor este atât de imprevizibil, atât de inedit, de proaspãt si de uimitor încât te copleseste la simpla citire. Apoi te adânceste-n meditatie si-n contemplarea adevãrurilor vietii la care, poate te-ai gândit dar nu le-ai formulat niciodatã, iar acum le regãsesti spuse de buzele altcuiva.
Iatã meditatiile lui despre moarte: „Moartea nu cerseste niciodatã”; „Moartea este un câine care adulmecã oase”; „Moartea, traficant de nisip în spatiul îngust al clepsidrei”; „Numai prin moarte suntem completi, chiar dacã viata ne mistuie încetul cu-ncetul”; „Gratioasã, moartea se plimbã ca o lebãdã neagrã”; „Moartea este singurul geniu în mânuirea timpului bumerang”; „Moartea îmi imitã dragostea cu un frison, pleoapele îmi imitã viata cu o clipire”; „Ce îi lipseste mortii mai mult decât sã fie mamã?”; „Moartea este un miriapod celest ce se plimbã pe capetele noastre plecate”; „Numai mergând cãtre moarte omul rãmâne fidel nasterii sale…”
Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dã consistentã personalitãtii umane. Centrul universului, se stie, este Omul. Ca sã fii moralist, trebuie sã ai, însã, capacitãti de antropolog, apoi de psiholog, de naturalist, de ecologist, de sociolog si de fin analist. Omul e un teritoriu foarte vast de cunoastere. E un fel de terra incognita pe care o strãbati pas cu pas, fãrã sã bãnui câte hrube, câte hârtoape pot sã te pândeascã si câte surprize neplãcute, te asteaptã la orice colt. E o adâncire în natura umanã, o explorare neîncetatã a fiecãrei celule. Si munca de cercetare nu se sfârseste niciodatã pentru cã îti dai seama la un moment dat cã, desi ai stat alãturi de cineva o viatã întreagã, poti avea surprize. Despre om si umanitate, Ionut Caragea are urmãtoarele gânduri:
„Omul a îmblânzit aproape toate animalele dar a devenit prada propriului animal”; „Omul este un fluture rãmas în coconul viselor nesfârsite, un înger care se naste captiv ca o luminã pe coridorul Umbrelor”.
Si, în sfârsit, despre terenul pe care se miscã cel mai lejer, Poezia, Ionut Caragea are urmãtoarele descoperiri: „Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte”; „Poezia este pictura. O lacrimã într-o mare de culori”; „Poezia este muzica. O notã pe registrul inimii”; „Poezia este dragostea. Odatã ce iubesti… vei iubi pentru totdeauna”; „Eu, poezeul cuvântului, creez poezia”; „Viata se ceartã în versuri cu moartea”; „O bijuterie de poezie contine cel putin o perlã nãscutã dintr-un fir de nimic. O imitatie, oricât de bunã ar fi, nu are nici gustul sãrat al cãutãrii si nici strãlucirea dupã care te scufunzi în propria suferintã”; „Multi vorbesc din suflet dar niciunul nu dã suflet vorbei asa cum o face un poet”; „Autobiografie: sunt un Genghis Khan modern cu alura unui poet”; „Existãm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie”; „Prin poet Dumnezeu reinventeazã lumea” s.a.
Sunt atâtea întelesuri în meditatiile aforistice ale lui Ionut Caragea cã nu-ti ajung clipele ca sã le deslusesti!
Cu toate cã se declarã copilul nãscut pe Google, Cartea reprezintã pentru Ionut Caragea suportul cel mai solid, reazemul care i-a sprijinit tâmpla, umãrul, mâna si inima, asa cum mãrturiseste: „Cartea este pilda vietii noastre care ne aduce mereu aminte cã la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii cartea ne va face cu adevãrat fericiti…”; iar despre Poet spune: „Poetul tot poet rãmâne. Si chiar dacã-i rãtãcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulã pustie, poetul tot poet rãmâne, cu inima lui uriatã, cât o patrie, bãtând în pieptul unui copil”, ceea ce mi se pare foarte adevãrat.
Citindu-l cu atentie, îmi regãsesc propriile gânduri si propriile imagini pe care nu am avut ocazia sã le materializez în cuvinte. Sã fie Poetul un vizionar, un cititor de gânduri, un om care strãvede prin semenul sãu, cum îi palpitã inima atunci când se-ntâlneste cu Poezia?
De o savoare aparte sunt paradoxurile poetice si revelatiile, care sunt scurte blitz-uri cu caracter axiomatic. „Nu este o problemã sã înfrângi ego-ul ci unde îi îngropi cadavrul”; „Suntem prea buni si avem prea mult de oferit pentru a ne gândi la un univers limitat”; „Unii mai degrabã învârt universul pe degete decât sã împartã infinitul cu un om”; „Curtea de justitie este singurul loc în care se sfideazã legile universului…”; „Logica este arta prin care ne dovedim încãpãtânarea în fata miracolelor”; „Libertatea totalã este cancerul oricãrei societãti”; „Ura este pasiunea celor în crizã de timp”; „Pãmântul este mostenirea tuturor clipelor de tãcere…”; „Filosofia este un os dupã care aleargã toti câinii istoriei”; „Câteodatã preschimb apa în vin dar mã îmbãt cu apã chioarã…”; „Dragostea se recicleazã, sufletul se vinde, pãcatele se cumpãrã…”
Despre categoriile filozofice: timp, efemer, nemurire, vârstã, eternitate, Ionut Caragea spune: „Cu cât sunt mai multi oameni pe Pãmânt cu atât timpul se consumã mai repede…”; „Bãtrânetea este marea artã a existentei nãscutã în urma rãzboiului cu timpul”; „Viitorul este religia celor curiosi”; „Timpul este marele maestru al deghizãrii…”; „Amintirile sunt epave pe fundul mãrilor interioare”; „Tãcerea este un ritual de împerechere cu eternitatea”; „Dreptul la nemurire începe cu prima durere”.
Trupul si sufletul – douã categorii inseparabile, sunt si ele subiect de meditatie pentru poet, dar si de definire si deslusire a sensului acestora, atât pentru sine, în primul rând, cât si pentru ceilalti: „Cine îsi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul… ca pe un etern adio”; „Dragostea este cordonul ombilical dintre fiintã si suflet. Când dragoste nu e… nimic nu e”; „Sufletul este chipul nevãzut al lui Dumnezeu”; „Sufletul se oglindeste în fântâna propriilor noastre lacrimi”; „Când ti se taie respiratia, dã-i si celui de lângã tine o portie de suflet” s.a.
Singurãtatea, viata, visul, alte trei categorii care sunt în atentia poetului Ionut Caragea. „Când te pierzi în pustiul singurãtãtii, unica scãpare este sã te regãsesti pe tine însuti”; „Viata-i un plâns cu sughituri”; „Viata este o mirare între douã ascunderi”; „Viata este un sevraj între douã doze de moarte”; „Dorm într-o livadã si sunt pãmântul visându-se iarbã, iarba visându-se floare, floarea visându-se mãr”; „Pânã si pentru cãlãtoria din vise ai nevoie de ghid…”.
Selectia de fatã se înscrie între meditatia filosoficã, analiza psihologicã si întelepciunea moralã la care se adaugã un anume grad de tensiune emotionalã si o expresivitate proprie.
Contactul permanent cu pãmântul, natura, dar si cu oamenii, ne oferã prilejuri de reflectie asupra problemelor fundamentale care au frãmântat din totdeauna mintea umanã: nasterea, viata, moartea, libertatea, adevãrul etc.
Urmãrindu-si meandrele de gând pânã la un eventual luminis fiintial, autorul strãbate tinuturi virgine în care intrã cu sufletul smerit si în vârful picioarelor, sã nu stârneascã duhurile potrivnice. Si totusi, câtã armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevãzute, alunecã hieratic! Aceste soapte de spus tainic, la urechea celui aflat alãturi! Stãri de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste si cu o anume neofilie – deschidere cãtre tot ce e nou, chiar dacã se dovedesc lucruri efemere, cãci si din lucrurile efemere se pot naste cele vesnice.
Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfãrâmatã, însã trebuie pusã în relatie cu un oarecare asociationism, cãci toate lucrurile si fiintele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste si nebãnuite, acolo unde fiinta, luatã în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteste ori zboarã-n volute, inspiratia poetilor, a creatorilor de orice fel si chiar a savantilor, pe temeiuri exacte.
Anecdotica suferintei nu se putea sã nu-l atragã pe poetul Ionut Caragea. Indiferent de starea lui trecutã, prezentã sau viitoare, om fiind, el nu este scutit de anumite manifestãri ale suferintei. Însãsi depãrtarea de casã poate isca motive de tristete si de dureroasã melancolie.
Colocviile lui Ionut Caragea cu propriul înger ori cu propria constiintã sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele si împãcãrile cu sine, rodul meditatiilor, contemplãrilor în propria oglindã sufleteascã. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, asa cum e si nu asa cum ar trebui sã fie. Iar diferenta dintre ceea ce se aflã si ceea ce ar trebui sã fie în loc, este coplesitoare, plinã de miez, tulburãtoare, fascinantã, frustã, genuinã, tainicã. Sunt stalactitele si stalagmitele formate timp de câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi le aflã cu mici tipete de încântare ori amutiti de bucuria neasteptatã a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ti-o procurã visul, speranta, iubirea, dorul, nemãrginirea. Surprinsi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în cãutarea filonului de aur sau a bulgãrului de diamant ascuns între roci milenare. Si în susurul de izvor infiltrat care-si face loc cu aceeasi asiduitate în meandrele strãvezii cu nuante spectrale, ai putea ghici undele de regret, picãturile de lacrimi cãzând pe inimile infertile care, în felul acesta, rodesc cel mai frumos fruct: Iubirea!
Preocupãrile introspective, dublate de o privire reflexivã asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoastere, aproape initiaticã a rosturilor omului pe pãmânt si dincolo de realitatea pãmânteascã, dincolo de prag, de unde începe adevãrata viatã.
N.N.
cartea a aparut la esiura Fides / 2010.
|
Cezarina Adamescu 5/27/2010 |
Contact: |
|
|
