Fotografii - Natalie Schor
Iarna de curând trecută a sfidat cu o îngrijorătoare fortă cam prea trufasele noastre predictii referitoare la încălzirea globală. În consecintă, a acoperit Europa de nămeti, a măturat-o cu viscole cumplite si a speriat-o cu geruri ce păreau de mult uitate. Asadar, întoarcerea „zăpezilor de altădată” cele atât de regretate de poeti si iubite de copii ne-a cam pus pe gânduri si pe cheltuială. Dar, cum undeva, în sufletul fiecăruia dintre noi, se mai află ceva din copilul de acum câteva decenii (nu prea putine) i-am trimis unui prieten, aflat la mii de kilometri, mai multe fotografii cu orasul tineretilor sale bine acoperit de troiene. Dar si de o frumusete aproape ireală. Iar el, spirit fin si subtil, mi-a trimis câteva poze în care fusese surprins atipit, pe un sezlong, la umbra unor măslini. Este cumva felul nostru de a ne tachina, de a crea o iluzie cum că am fi vecini, pe aceeasi stradă si ne-am putea întâlni oricând la o suetă amicală. O iluzie ca oricare alta, însă absolut benefică, deoarece este minunat să stii că ai prieteni, oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată. Una din minunile acestor vremuri fiind, fără îndoială, cea numită: internet.
Apoi, într-o seară, am primit de la el mai multe albume cu fotografii. Erau ale unei fete, impresionantă prin harul ei, acela de a vedea o lume fascinantă în banalitatea cotidiană si, mai ales, să ne facă, privind fotografiile să ne punem întrebări. Multe si nu tocmai comode! Surprins, în modul cel mai plăcut cu putintă, am scris câteva rânduri referindu-mă la ceea ce credeam eu că am înteles din cele văzute. Aflând, ceva mai târziu, cam asa se întâmplă totdeauna, că acea fată, Natalie Schor, este o artistă fotograf deosebit de apreciată, că publicatii din toată lumea se întrec în a-i prezenta lucrările iar condeie strălucite precum cel al lui Roni Căciularu sau Zoltan Terner puseseră în pagină articole în care elogiau munca ei. Si, cine stie ce înseamnă să te laude Zoltan Terner, are la ce să se gândească! M-am simtit parcă putin vinovat, însă tot el, prietenul meu, m-a linistit spunându-mi că: „bine primite sunt toate vorbele venite din inimă”. Da! Asa erau! Apoi mi-a mai trimis un album al acestei destul de neobisnuite artiste. Erau lucrări constituite în jurul unei idei. Una inteligentă, subtilă si plină de invitatii la meditatie aflată sub un titlu incitant: OMAGIU.
Si totul pornit de la simplul fapt că, fotografia este, în esentă, o stopare a luminii din fuga ei cosmică si aducerea într-un prezent continuu a unei frânturi de viată aflată altfel, în acel timp al indeciziei care nu este nici trecut si nici viitor. Prin urmare, un fel de punte construită din lumină, un arc, elegant aruncat, peste timp.
Numai că, deloc întâmplător, în acest album conceput si lucrat de Natalie Schor puntile de lumină pun în contact oameni, evenimente si creatii artistice apartinând patrimoniului cultural universal cu imagini din realitatea înconjurătoare. Aceea care, la rândul ei, are dreptul legitim de a fi la fel de plină de modele precum cea devenită deja istorie.
Fiindcă, privind, spre exemplu, chipul tânărului care se instituie într-un omagiu adus lui Abrecht Durer nu pot să nu văd apropierea de imaginea christică, însă una pe care este foarte posibil să o întâlnesc, într-o bună zi, pe stradă si să-mi doresc să stăm de vorbă, tihnit si îndelung, despre ceea ce numim viată. Simt că si el si-ar dori una ca asta, poate si pentru că este putin plictisit de adorările false cu care este asaltat zilnic de tot felul de tâlhari, nu foarte deosebiti de cel aflat, acum două mii de ani, în stânga sa. Cred că la asta contribuie si faptul că mă despart totusi mai bine de 500 de ani de autoportretul pictorului aflat atunci la vârsta zeilor tineri, realizat tocmai pentru a întări această sugestie transcendentă, subminată însă, la modul cel mai serios, de haina de blană cu care este îmbrăcat, haină care pare a fi, ea însăsi, personajul principal al lucrării.
Iar când mă gândesc la columbianul Fernando Botero si la supradimensionatele sale personaje ar fi posibil să cred că totul este doar o alegorie acidă referitoare la o viată excesiv de burgheză si îndestulată. Numai că Natalie Schor mă convinge cu fotografia sa că modelul este cât se poate de real. Aproape îngrijorător de real!
Sau fotografia acestui contemporan tonic, omul cu care as petrece oricând câteva clipe plăcute pigmentate cu aromă de grătar si bere. Are oare el ceva din autoportretul din tinerete al lui Chaim Soutine, acela foarte deosebit de restul picturilor sale mai mult caricaturale? Are, cred eu, pentru că omul din fotografie este unul cât se poate de firesc, foarte asemănător multora dintre prietenii nostri de zi cu zi. Cei pe care noi însă nu ne-am învrednicit niciodată să-i comparăm cu o figură /tablou devenită/devenit deja istorie culturală.
Iar omagiul adus lui Michelangelo nu poate fi mai relevant decât prin expresivitatea unei mâini contemporane mult asemănătoare cu mâna divinitătii în marile ei acte ale creatiei sau ale alungării din Eden. Tulburător!
Cam la fel cu acel dans, aproape ritualic, al unor tinere fete, luminoase, într-un decor întunecat, ca un simbol al unei perpetue renasteri asa cum în tablourile lui Boticelli, cel căruia i se închină omagiul, primăvara este o promisiune totdeauna onorată. Coborât parcă, direct din vechile mistere, dansul celor trei fete (gratii?) te duce cu gândul la eternul necunoscut al iubirii, la sublimul si dimensiunea cosmică a acestui afect, motor al întregii existente, căruia i s-au închinat poeme dar si războaie. În, din păcate, strictă conformitate cu firea noastră supusă mai mult emotiilor decât întelepciunii. Sau, cine stie, poate chiar asa trebuie să fie!
Nici gândul către Rodin nu lipseste din panoplia omagiilor. Si cum altfel decât prin celebrul său Gânditor. Acela care prin atitudine, material si pozitionare trebuie să exprime chintesenta actului gândirii. Dar uite, că la ce s-o fi gândit el oare, nu m-am întrebat niciodată! Până când nu am văzut fotografia acestui tânăr asezat în aceeasi pozitie însă mult umanizat de suportul pe care stă, o motocicletă, de câinele cam la fel de adâncit în problematică, ba, chiar si de tomberonul rămas ca o dojană la adresa neglijentei noastre. Nu pot să cred că, aceste două modele (clasic si contemporan) nu au aceleasi preocupări. Iar gândurile care-i macină si le conferă aere de martiri nu pot fi mult diferite. Existentă, iubire, cine sunt, de unde vin, ce caut în lumea asta... Cam ce ne frământă pe toti, de milenii, desi poate nu chiar în ordinea enuntată.
Nu putea lipsi din acest adevărat studiu al omului înfricosătorul „Strigăt” al lui Munch. Iar fotografia care-l omagiază foloseste acelasi joc subtil si terifiant al luminii. Aceea sumbră a fundalului si aceea crudă, devoratoare, din prim plan. Care descărnează, aici, o figură relativ banală dacă nu ar fi zguduită de aceeasi spaimă absolută a revelatiei, dându-i astfel măretia pe care o presupunem adiacentă inerentei treceri către etern. Sau, să fie oare, aceea din fata cumplitei judecăti, în care ne vedem exact asa cum am fost si deloc asa cum ne-am fi dorit să fim sau să părem? Si ne cutremură, în sfârsit, adevărul? Greu de spus, însă de imaginat ne putem imagina orice. Functie de chiar propriile noastre trăiri.
Sunt doar câteva din puntile aruncate de Natalie Schor între subiecte sau chiar autori din alte vremuri, mai mult sau mai putin îndepărtate si unele din imediata noastră vecinătate. Totul inteligent, subtil, cu multă ironie, bine lucrat, cu migală si bun gust. Pe scurt, un album pe care îl poti recomanda, linistit, chiar si celor mai cârcotasi critici, cu certitudinea că îi vei uimi, chiar dacă nu o vor recunoaste vreodată.
As fi închis lucrarea cu satisfactia că, iată, ceva frumos mi-a îmbogătit câteva ceasuri de tihnă si cumva chiar de taină, dacă nu as fi stiut că Natalie Schor are un fel irezistibil de a ne pune la încercare. Dincolo de strălucirea muncii ei se ascund nelinisti si interogatii ceva mai greu de depistat, pe care însă nici nu le poti neglija fără teama că ele te vor bântui, nelăsându-te să adormi zâmbind. Are ea acest dar de a te face să dai la o parte învelisul poleit pentru a găsi miezul, desi, aproape stii că, acesta este amar. Ce mai puteam oare descoperi în acest album!? Faptul că în toate timpurile OMUL a fost acelasi, copilul iubit al aceluiasi Creator, dincolo de rasă, etnie, culoare, confesiune sau nationalitate? Da! Dar acest adevăr este cumva binecunoscut! Numai că, acum, trebuie să-mi răspund la o multime de alte întrebări! Si, dacă este asa, de ce pare războiul preocuparea noastră de căpetenie? De ce măcelurile sunt preponderente în ceea ce numim: carte de istorie? De ce nu trece o zi fără să auzim de asasinate sau atacuri sângeroase? Toate în numele unor idealuri nobile precum libertatea sau demnitatea. Mă trimite oare Natalie Schor cu gândul la păcatul fundamental al ignorantei? Cel pe care nici nu cred că ne-am propus vreodată să-l depăsim si a cărui grozăvie o vom descoperi la fel de târziu precum în Omagiul lui Munch?
Desigur nu pot spune cu certitudine că este asa cum cred eu. Dar pentru că îmi pun aceste întrebări am, într-un fel, speranta că si altii, la fel ca mine, atunci când vor vedea lucrarea ar putea gândi la fel. Si am putea fi deja o comunitate. Minusculă poate, dar să nu uităm că si universul s-a născut dintr-un grăunte de lumină! Iar pentru asta, pentru frământările si nelinistile noastre, putem să-i multumim acestei artiste, Natalie Schor, cea dăruită cu har pentru a ne trezi din prea adânca noapte în care, iată, ne-am afundat, de multă, multă vreme, netulburati de nici o răspundere.
|
Mihai Batog-Bujenită 5/25/2010 |
Contact: |
|
|
