Poetii ardeleni si literatura universală
De-a lungul timpului au fost nenumărate vocile care, justificat sau nu, au încercat să sublinieze superioritatea scrisului ardelean în comparatie cu al autorilor din alte zone geografice ale tării. Au existat, totodată, voci care au sustinut inclusiv originea ardeleană a unora dintre marii creatori ai României: Eminescu, Creangă, dar si altii. Astfel, cercetătorul si istoricul literar clujean Teodor TANCO aduce dovezi, greu de nebăgat în seamă, care demonstrează originea transilvană a lui Ion CREANGĂ .
Noi însine, într-un studiu mai vechi, publicat într-o primă variantă în 1990, am adus argumente suplimentare privind posibila origine transilvană a înaintasilor Poetului nostru National Mihai Eminescu .
Desigur, există multe alte articole, eseuri sau studii consacrate acestui subiect, care nu urmăresc întretinerea unei dispute stupide sau sustinerea vreunei priorităti artificiale.
În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că atât în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cât si în prima jumătate a sec. XX, poeti remarcabili din Ardeal si-au adus o contributie notabilă si meritorie la îmbogătirea culturii române prin traducerile pe care le-au făcut din numeroase literaturi ale lumii, inclusiv din cea clasică greacă si latină.
Având în vedere situatia social-politică, de neinvidiat, a Ardealului, aflat secole de-a rândul sub ocupatie străină, respectiv germană, maghiară si apoi dualistă, intelectualitatea acestei provincii române a fost obligată, inclusiv din ratiuni strict administrative, să învete si limba oficială a oprimatorilor din diverse momente istorice.
Fără a avea pretentia unei dezvăluiri definitive în acest domeniu, suntem nevoiti să subliniem faptul că în procesul instructiv-educativ din scolile ardelene, studiul limbilor străine, altele decât maghiara sau germana, a ocupat, până în anul 1918, o pozitie importantă în curriccula acestora. Latina si greaca erau studiate după modelul strălucit al reprezentantilor Scolii Ardelene si pentru că deschidea un orizont larg în bătălia pentru redescoperirea originii, etnogenezei si evolutiei românilor în acest spatiu geografic, dar si pentru a contribui la lărgirea orizontului cultural al celor ce frecventau aceste scoli. Există, se pare, în mentalitatea dascălilor din acea perioadă, preocuparea de a asigura elevilor toate conditiile pentru a pregăti cadre cu un larg orizont cultural, care să facă posibilă ocuparea ulterior a unor posturi cheie în structura administratiei si educatiei vremii, inclusiv de către intelectualii de origine română, în general defavorizati si marginalizati pe criterii si considerente de natură etnică si lingvistică.
Trebuie, de asemenea, arătat că elevii ardeleni din rândurile cărora au iesit importanti oameni de cultură ai acestui popor, au dovedit o usurintă remarcabilă în însusirea limbilor străine. Am în vedere aici, pe lângă cele clasice (greaca si latina), franceza, germana si maghiara si foarte, foarte rar engleza. În cazul acesteia din urmă, există si o oarecare justificare întrucât, până la începutul secolului XX, limba engleză nu era considerată o limbă importantă în spatiul european, având în vedere că Imperiul Britanic era într-o continuă decadentă, pierzând teren, dar si posesiuni fată de celelalte puteri continentale. De asemenea, nici SUA nu reprezentau, în perioada respectivă, un partener politico-diplomatic, economic, comercial sau militar important pentru marile puteri europene ale momentului. De aceea nu existau motive social-politice sau economice imediate, care să impună atentiei si să atragă interesul ardelenilor pentru această limbă . Abia la sfârsitul secolului al XIX-lea, ca urmare a începerii exodului de ardeleni, respectiv de bucovineni, spre SUA, pe considerente preponderent politice si economice, dar si legate de libertătile sociale, religioase economice si nationale, tot mai grav încălcate de autoritătile dualiste, cu precădere de cele maghiare angajate într-un agresiv proces de deznationalizare a tuturor minoritătilor existente în acel moment pe teritoriul monarhiei bicefale. Va începe si în rândul ardelenilor să se extindă interesul pentru studiul si cunoasterea limbii engleze, iar, ulterior, si pentru efectuarea de traduceri din această limbă în limba română.
După cum se poate observa, majoritatea intelectualilor de marcă si a scriitorilor sau poetilor ardeleni de secol al XIX-lea si începutul secolului XX vor cunoaste si vor folosi, inclusiv pentru traducerile literare efectuate, cu precădere limba maghiară si germană. Acest lucru a condus, la un moment dat, si la o voită confuzie din partea unor autori maghiari care si-au permis, spre exemplu, să sustină că multe din temele si motivele literare folosite de Eminescu ar fi fost prelate de acesta direct de la o serie de autori maghiari.
Într-un mai vechi studiu al nostru , am demonstrat, sper definitiv, si convingător, că acesta era cu totul inexact si fals pentru că poetul nostru national nu a cunoscut limba maghiară, iar niciunul dintre prietenii săi ardeleni, nici măcar Ioan Slavici nu efectua, la cererea sa, traduceri din operele celor care se considerau a fi fost posibile modele pentru poetul nostru român. Am arătat în studiul respectiv că existenta unor teme si motive literare apropiate între autorii respectivi se datorează accesului, atât al autorilor maghiari în discutie, cât si al lui Eminescu, dar si al unor autori contemporani din alte limbi central si sud este europene, la operele originale, în principal germane, pe care fiecare dintre ei le-au folosit în raport de talentul pe care l-au avut. La momentul respectiv, cu toate conditiile materiale mult superioare asigurate scriitorilor literaturii maghiare productia lor literară nu era prin nimic superioară literaturii române pentru că, la fel ca si cea română, era literatura unui spatiu aproape anonim, a unei provincii marginale fără contributii demne de retinut în privinta dialogului cultural de pe continent. Din considerente de onestitate trebuie să arătăm, însă, că unii scriitori maghiari de secol al XIX-lea au influentat, într-o oarecare măsură, pe confratii lor români, dar nu în asa măsură încât să existe motive pentru a-i considera pe acestia simpli epigoni ai modelelor maghiare, asa cum si-a permis să o facă Schöpfflin Aladar , un ziarist si istoric al literaturii maghiare, preocupat să atragă atentia asupra pretinsei superiorităti a scrisului beletristic maghiar în raport cu cel românesc. Nu este nici scopul nici intentia noastră să ne angajăm într-o astfel de dispută, care nu serveste altor scopuri decât eventual unor preocupări extremiste, nationaliste si sovine.
Trebuie să spunem că, în general, deci nu doar în cazul traducătorilor români, dacă acestia sunt ei însisi poeti sau scriitori, la o cercetare atentă a operei lor originale va iesi în evidentă faptul că autorii străini tradusi de ei exercită o evidentă influentă , traducătorul scriitor preluând fie motive si teme, fie alte mijloace estetico-literare de la scriitorii sau poetii tradusi. Prin urmare, apreciem că si în cazul traducerilor făcute de poetii ardeleni atât din literatura germană, maghiară, cât si din cea franceză sau italiană, ei nu au rămas fără influente benefice, spunem noi, asupra operei originale. Nu este în interesul nostru, în materialul de fată, să evidentiem cantitativ sau punctual gradul de influentă exercitat de literaturile din care au tradus asupra operei lor individuale. Dar, cu onestitate, acolo unde am sesizat astfel de situatii le vom specifica si în textul de fată.
Avem în vedere, în mod deosebit, autori ca George COSBUC, Stefan Octavian IOSIF, Octavian GOGA si Lucian BLAGA - patru nume emblematice pentru poezia românească a secolului XX. În cazul fiecăruia dintre ei, în parte, trebuie să subliniem că au fost buni cunoscători ai limbilor greacă si latină, dar si ai limbii germane, maghiare, franceze si, după caz, italiană sau engleză. Toti autorii mentionati mai sus au făcut traduceri atât din literatura popoarelor ale căror limbi le cunosteau, cât si din alte literaturi, în aparentă exotice, pe care le-au cunoscut, la rândul lor, prin intermediul unor traduceri deja existente în special în limba germană, dar si în cea maghiară.
Înainte de a trece la exemplificările ce se impun, am dori să atragem atentia asupra unui aspect esential, în opinia noastră. O serie de istorici si exegeti continuă să manifeste nu numai retineri, dar si un anumit dispret fată de unii dintre autorii mentionati mai sus (exceptie făcând doar opera lui Lucian BLAGA), pe care, dovedind o extrem de periculoasă comoditate intelectuală, acestia îi consideră nu numai depăsiti, dar si desueti, mediocri, lipsiti de orice interes estetico-literar. O asemenea abordare este extrem de gresită , în opinia noastră si dovedeste o crasă si impardonabilă necunoastere a vietii si activitătii celor etichetati cu atâta usurintă.
În opinia noastră, preocuparea acestora de a cunoaste si a traduce în limba română operele unor autori importanti din literatura universală ar trebui să ne facă să renuntăm la diverse etichete penibile, minimalizante si să le reconsiderăm întreaga operă si viată, pentru că ei dovedesc un larg orizont intelectual si o continuă preocupare de îmbogătire, inclusiv prin traduceri, a literaturii noastre nationale.
Multe dintre traducerile făcute de ei au atins nivele niciodată depăsite de atunci, ceea ce, în opinia nu doar a noastră, demonstrează nu numai o excelentă cunoastere a limbii/limbilor din care s-a tradus, ci si un deosebit har si înzestrare poetică, pentru că, altfel, nu am mai vorbi decât despre eventuale modeste încercări fără har si fără vreo valoare estetico-literară demnă a fi luată în seamă.
Pentru destul de multi exegeti si istorici literari, George COSBUC rămâne încă doar „badea Gheorghe”, emblemă care vrea să sublinieze asa-zisul caracter perimat al creatiei sale. Din păcate, dată fiind nescuzabila comoditate intelectuală a exegetilor respectivi rămâne putin cunoscută si, deci, neapreciată critic deosebit de complexa activitate de traducător a poetului năsăudean din literatura universală. George COSBUC a considerat pragmatic că asimilarea unor opere literare fundamentale ale umanitătii conferă alte dimensiuni propriei noastre literaturi. Din această perspectivă, tălmăcirile făcute de George COSBUC din Odiseea, din Eneida si Georgicele lui Virgiliu, restituirea în limba română a Poemelor indiene, a Sakuntalei lui Kalidasa si, în cele din urmă a Divinei Comedii a lui Dante, dobândeste valoarea unui tezaur creator subliniat de-a lungul timpului de istorici de arcă, dar uitat aproape complet după 1990 .
După cum se vede, poetul de la Hordou a abordat cu un curaj exceptional nu lucrări facile, putin semnificative pentru spiritul european, ci opere fundamentale, deloc usor de tălmăcit. La fel ca majoritatea poetilor ardeleni, George COSBUC n-a fost niciodată multumit de versiunile realizate, adăstând îndelung asupra fiecărei sintagme si „luptându-se până în zori” să redea echivalentul cel mai inspirat al fiecărui poem sau vers.
As mai dori să subliniez că niciunul dintre poetii mentionati de noi nu si-a ales la întâmplare si accidental operele pe care să le traducă, atrasi fiind eventual de aspecte sau criterii extraliterare sau de cine stie ce interese obscure, asa cum se poate constata la multi traducători de astăzi.
George COSBUC a fost un profund cunoscător al literaturii grecesti , italiene , germane, dar si al celei maghiare. El a acordat un timp considerabil activitătii de traducător, multe dintre versiunile sale în limba română apărând postum, asa cum este cazul operei dantesti. Reamintim si traducerile sale din Goethe, Schiller, Petőfi sau Martin Opitz, sau cele făcute din Odiseea sau din Vergiliu. La fel ca Mihai EMINESCU si George COSBUC s-a simtit atras de literatura Indiei, literatură din care a dat conationalilor săi meritorii traduceri după o serie de poeme, ca si după Sakuntala a lui Kalidasa.
Desigur că cei care îsi vor propune să aprofundeze subiectul vor avea posibilitatea să se refere, cu exemplele aferente, si la traducerile sale făcute de el din Goethe sau Heine, sau să înteleagă reactia de respingere de către poet a literaturii franceze si refuzul de a traduce din literatura acestei limbi .
Un alt poet, si el azi aproape uitat, dar oricum, marginalizat si desconsiderat este poetul St. O. IOSIF. O parte dintre traducerile sale au fost publicate în diverse volume apărute în timpul vietii sale . St. O IOSIF a tradus din literatura clasică greacă , din literatura germană, respectiv „Romante si cântece” de Heine , „Lenore” de Bürger, poeme de Verlaine, H. de Regnier, din H. Ibsen , dar si din Schiller , Uhland , Lessing , Petöfi , Lenau , Gottfried Keller , Goethe , Giosué Carducci , Lucien Bazin , dar si din poeti englezi: Burns , Longfellow , Shelley , Southey . Poetul brasovean s-a dovedit a fi o minte extrem de iscoditoare si de curioasă, aplecându-se si spre autori si literaturi din afara spatiului european. Astfel, în revista „Sămănătorul” din 18 aprilie 1904, el a publicat traduceri după Multa Tuli , iar în revista „Albina” din acelasi an, mai multe traduceri după poetul persan Saadi . Totodată remarcăm si interesul său pentru literatura chineză, precum si fată de cea din Litvania sau zona Caucazului, respectiv cea rusă – opera lui Lermontov , ca si fată de creatia poporului maghiar. Desigur că si St. O. IOSIF a fost atras de literatura latină, respectiv de creatia poetică a lui Virgiliu, asa cum o dovedeste versiunea intitulată Visul lui Aeneas, semnată si publicată de el în editia din data de 24 mai 1998 a revistei „Epoca”. Asa cum am subliniat, poetul brasovean se simte atras de literatura germană, italiană, maghiară, dar si de cea engleză sau din spatii exotice pentru acea perioadă, respectiv de literatura persană. Si St. O IOSIF a manifestat o remarcabilă grijă pentru a reda cât mai apropiat de versiunea originală creatia poetilor tradusi de el în limba română. După cum atentionam, credem că traducerile sale din literaturi mai putin accesibile europenilor, inclusiv din cea engleză, erau făcute după versiuni apărute, în general, în publicatii sau volume germane din epocă.
O intensă si substantială activitate de traducător a desfăsurat si Octavian GOGA. Acestui aspect i-am consacrat un studiu si un volum separat , având în vedere că poetul nu a adunat niciodată într-un volum distinct si separat traducerile făcute de el din poezia universală. Fără a mai intra acum în detalii trebuie să subliniem că Octavian GOGA a fost atras atât de literatura italiană, germană, maghiară, cât si de cea elvetiană si japoneză, ultima, desigur, cu ajutorul si prin intermediul unor traduceri făcute, la sfârsitul secolului al XIX-lea, în limba germană.
Asemenea înaintasilor săi si Lucian BLAGA a simtit nevoia de a face traduceri începând cam din 1943. Asa cum a precizat el însusi „transpunerile se datoresc exclusiv entuziasmului cu care sufletul meu a răspuns izvoarelor ce le aveam în fată.”
Spre deosebire de ceilalti poeti la care am făcut referire, de la Lucian BLAGA avem si o serie de mărturii extrem de utile în a întelege cum se cuvine aspecte majore din laboratorul său de traducător.
Lucian BLAGA mărturiseste că: „Citind si recitind stihuri cântate în vechiul Egipt, în antichitatea greacă sau chineză, în pădurile negre din străfundurile Africei, subt cerul italic sau galic, s-a ivit în mine dorinta arzătoare de a anexa si de a asimila graiului nostru o seamă de poezii, dintre cele mai frumoase, ale literaturii universale. Nu m-a interesat numărul. M-au interesat caratele.”
Totodată marele poet si filozof recunoaste cu onestitate că: „Am utilizat în vederea transpunerii atât texte în limba de obârsie, cât si traduceri în alte limbi, când limba originalelor îmi era cu totul necunoscută.”
În acelasi timp însă, el a fost constient că travaliul său n-a fost un gest inutil si fără urmări: „Traducând – mi-am domolit o aprigă sete. Traducând – m-am îmbogătit cu o experientă. Doream să văd în ce măsură poezia poate fi trecută dintr-un grai într-altul. Traducând – m-am simtit crescând. Căci m-am ostenitnumai cu poezii, ce mi-au stârnit încântarea, si care, prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor” .
Am încercat să subliniez pe de o parte munca extrem de nobilă a unor nume importante ale culturii si literaturii române în domeniul traducerilor de literatură universală în limba română, considerând că, prin astfel de traduceri, autorii discutati îsi înscriu numele în istoria literaturii noastre si (si acest aspect) ar trebui să-i oblige pe exegetii de azi la o reconsiderare valorică a receptării operei, a artei lor poetice si întregii lor activităti. În majoritatea cazurilor prezentate de noi nu avem de-a face cu simpli stivuitori, ci cu truditori înzestrati si responsabili care au adăstat îndelung asupra traducerilor făcute, întelegând că acestea, pe lângă o redare fidelă a originalului trebuie să câstige în valoare, iar perfectiunile sunt confirmate inclusiv de afirmatii ca si cea a omului de cultură maghiar BÁNFFY Miklós, care în cazul traducerilor făcute de O. GOGA după ADY, Petőfi si mai ales MADÁCS Imre a sustinut că în unele cazuri versiunea română era superioară originalului în limba maghiară.
După cum se cunoaste, si azi se acordă o atentie mare traducerii în română a literaturii universale. Lucrul acesta e binevenit si necesar. Singura observatie pe care ne-o permitem se referă la nevoia ca un astfel de travaliu să fie făcut cu responsabilitate, eliminând sansele veleitarilor de a compromite proiecte valoroase de îmbogătire prin traducere a literaturii noastre.
|
Dan Brudascu 5/25/2010 |
Contact: |
|
|
