Interferentze : Inertia, al cui atribut ?
Spuneam, într-un articol trecut, că legea din fizică referitoare la actiune-reactiune pare să se aplice si în viatza de toate zilele. Legea, cum arătasem, afirmă că atunci când asupra unui corp se aplică o fortza, el reactionează cu o fortză egală si de semn contrar. În articolul acela mă refeream la despărtiri si reîntâlniri.
Astăzi ma voi referi la o altă lege din fizică, cea legată de inertie. Fizica defineste inertia ca fiind tendintza unui corp de a-si păstra starea de miscare sau de repaus atâta timp cât nu intervine o fortză exterioară. Cu alte cuvinte, dacă un corp este în miscare, de exemplu un avion care aterizează, el îsi va continua miscarea dacă nu intervine o fortză care sa-i frâneze viteza. Iar daca un corp este în repaus, va trebui un efort ca să-l împingem, exact din cauza „inertiei” pe care o opune.
Mai spune legea din fizică: forta de inertie a unui corp depinde de masa si de viteza lui. Avionul cu viteză mare e mult mai greu de oprit decât o tricicletă cu viteză mică! Iar mutarea unei elefant din starea de repaus (cu viteza zero) cere mult mai mult efort decât, să spunem, împingerea unui măgărus încăpătzânat!
Gata. Destulă fizică. În fond, stim cu totii din experientă ce este inertia. Se spune si despre unii oameni care nu reactionează că sunt „inerti”, ba chiar în chimie s-a utilizat atributul de „inert” unor gaze care nu reactioneaza chimic cu nici un alt element chimic decât în conditii cu totul exceptionale.
De-alungul anilor trăiti în Canada am observat că această lege din fizică, a inertiei, s-ar putea aplica si vietii sociale, nu numai corpurilor cu o anumită masă (greutate). Când am ajuns în societatea canadiană eram total străină de tot ce se întâmpla în jurul meu: nu eram fluentă în limbile oficiale (dar îmi închipuiam ca eram!), nu cunosteam obiceiurile locale si nu mă descurcam la cumpărături, unde era prea multă varietate de marfă pentru capacitatea mea limitată de a decide. Aici poate e cazul să mentionez faptul că în „societatea multilateral dezvoltată” din care plecasem, dictatura, pe de o parte, combinată cu lipsa de varietate a mărfurilor, pe de alta, nu permitea individului dezvoltarea capacitătii nici de a alege, nici de a decide.
În aceste conditii, cum am mai scris si cu alte ocazii, m-am simtzit respinsă de societatea în care venisem. Procesul meu de „adaptare” a durat câtiva ani buni, timp în care am învătzat limbile oficiale ale Canadei, am întzeles mecanismul de a lua o decizie (cel care respecta secventza obligatorie: a) culegerea informatiilor, b) alegerea, c) decizia optimă si d) asumarea, după luarea deciziei, a responsabilitătii corespunzătoare) si am încercat să privesc valorile societătii din interiorul ei si nu ca observator extern, cum făcusem când venisem. Senzatia de respingere pe care o experimentasem la început a scăzut treptat până când a dispărut. Am considerat normală adversitatea societatătii în care venisem, asemănând-o cu fenomenul de respingere manifestat de un organism fatză de un organ transplantat.
Si iată că ajungem la notiunea de inertie. Bănuiesc ca si eu am avut o mare inertie (greutate) în a păsi în noua societate, fiindu-mi greu să elimin dintr-odată conceptiile cu care venisem din România, conceptii care nu păcătuiau, poate, în sine, dar care nu coincideau cu cele ale noii societăti în care trăiam. Iar eu, cu „masa” mică în comparatie cu „masa” uriasă a întregii societăti canadiene, conform legii, m-am miscat mai repede, am întzeles ce trebuie schimbat în atitudinile mele si am actionat, dar „inertia” societătii din jur a fost mare si a durat mult mai mult până când, însfârsit, m-am simtzit „adoptată”. Acuma, legătura cu societatea canadiană este sudată, eu simtindu-m~~ nu numai acceptată de ea, dar si valorizată.
Acelasi lucru mi s-a întâmplat si la serviciu, unde etapele parcurse au fost aceleasi. Am suferit în primii ani pentru că eram „o străină”. Mă gândesc cu groază la mine – cea de atunci – care nu puteam în nici un fel face corp comun cu noii colegi. Dar timpul a trecut, am făcut efortul de a-i întzelege pe ceilalti si am lucrat destui ani în aceeiasi companie pentru ca să observ fenomenul de sudare a relatiilor mele cu ei (desigur, din punct de vedere al conceptiilor de viatză, pentru că diferende profesionale pot exista oriunde si oricând!)
Si iată că de curând am observat si inertia inversă, cea care apare când intervine „ruperea” unui organ de corpul din care face parte. Se spune că omul simte încă dureri în membrul amputat. Experientza mea de aici de despărtire de colegii de muncă a fost edificatoare în acest sens. Nici ei si nici eu nu ne-am putut „rupe” brusc, inertia a functionat din plin. Aceeasi inertie care apăruse ca o barieră la intrarea mea în noua societate se manifestă acuma la despărtirea de colegi si de lucru. Dar, de ce mă mir? Oare nu experimentasem aceeasi inertie si la despărtirea de colegii si locurile din România?
Desigur, timpul e cel care le rezolvă pe toate. Cum bine spune Românul, „obisnuintza e a doua natură”, sau, altfel spus:
Pe cel ce-n alte vremuri credeam că-i inedit
Îl pot privi acuma...si-mi pare-obisnuit!
|
Veronica Pavel Lerner 5/16/2010 |
Contact: |
|
|
