Sublinieri : Cărti
Mutatiile valorice pe care le trăim sunt, zic eu, reflex firesc al meandrelor existentei, n-au de ce să ne sperie, n-au de ce să ne provoace dureri de cap si, mai ales, de ce să ne marginalizeze.
Ori au ?
Strecurăm nelinisti inutile acolo unde, analitici încercând a fi, ar trebui să descoperim necesitatea schimbării, echilibrul întelegerii noului, pozitivismul reinventării.
Trebăluim în toate directiile cu încăpătânarea capabilului mai toata viata, plănuim, desfasurăm, trecem- falnici sau nu- peste poticnelile inerente, consumăm, risipim chiar energii valorice, acumulăm si traducem inexplicabilul-uneori sau poate mai mereu- ne place, în ultimă instantă, balansul chiar dezechilibrat al acestui see-saw pe care am fost înscrisi născându-ne, trăim, ce mai !
Si, ca mot, învătăm !
Învătăm ?
Asa zicem, dar pe măsură ce ne maturizăm, elegant spus, altfel pe româneste ar fi îmbătrânim, « învătatul »ă captă dimensiunile imposibilului, receptarea lui devine ireverentios absurdă si dacă nu-i prea pretentios spus ne localizează, ne încercuieste în spatiul acela în care firescul consumului imediat se limitează, printr-un fenomen de ciudată selectie, aruncând priviri înainte si înapoi, uităm să rotim ochii în jur, să observăm si să retinem fără intentie, pur si simplu !
E o chestie de vârstă, de civilizatie ?
Dumnezeu stie de ce privim noul ca pe o cădere, raportarea lui la rutina celor stiute e mai totdeauna în defavoarea-i, ceea ce am trăit vine spre noi în imagini idealizate si o să-mi spuneti că aceasta e sansa memorării, selectia pozitivă, cea care ne fereste de regrete chinuitoare, pentru că regretul e reactie întârziata si, mai totdeauna, inutilă, după cum bine stim.
Un articol dintr-un ziar românesc, « analizează » ultimii 20 de ani si constată esecul iluziei « statului social » si eu rămân cu gura căscată la « autoritatea » expunerii care, evident, uită de « experienta anterioară a celor 40 de ani de mult trâmbitatul « stat social », pentru că ce altceva a fost « gluma » aia de socializare ideatică în care « ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim ? »
Imposibilă interpretarea realului ca o baghetă frantuzească din care rupem fiecare în egală măsură, « egalitatea » asta afurisit de iluzorie de care ne cramponăm, fie că e pe plan biologic, social, polic, economic, mă rog, peste tot !
Povestea asta cu egalitaea socială, cu eliminarea diferentierilor are aerul utopic al imaginatiei încinse de dorinte irealizabile, « himeră » zice autorul articolului, ceea ce nu-i deloc gresit, o « posibilitate moartă din nastere » asa cum la fel de defunctă e ideea impunerii egalitătii, instalarea ei fortată, Marx trecând cu buldozerul peste structura logică – fantezist chiar - a lui Thomas Moore, drapând Utopia în hlamida hieratică a « regelui gol », dacă mă întelegeti ce vreau să zic !?
Eh ! Nu stiu în ce măsură ceea ce vreau să zic are ecou si nici nu sriu dacă e impostant să stiu, simt uneori că ne retragem în afară, că privim un spectacol ai cărui actori am vrea să fim si nu suntem, lumea se desfăsoară pe acorduri prea largi, parcă, uneori ne plac, alteori ne oripilează, dar coninuăm să trăim, să ne bucurăm si să ne întristăm, poate în egală măsură, să ne batem cu « morile de vânt » sau să întoarcem spatele, să privim frământările pământului ăsta cu întelepciunea vârstei sau cu furiile – târzi - ale tineretii si sigur ne-ar place să « călărim mustangi sălbateci » dar ne limităm la a face pasii măsurati de ani.
E si asta o formă de întelepciune, nu ?
Maria Cecilia Nicu, mai 2010, pentru Observatorul.
|
Maria Cecilia Nicu 5/16/2010 |
Contact: |
|
|
