Flamenco, „el duende”
Recent am fost martora unei reprezentatii spontane de artă andaluză, spectacol dat de un cântăret ambulant în piata din centrul orasului Málaga. Evenimentul mi-a rămas întipărit în memorie pe viată.
Pentru început ne-a legănat cu serenade romantice un cântăret acompaniat la chitară. Acesta si-a văzut de drum, multumint de obolul adunat în căciulă. Ne-am întors capetele speriati la vederea unui tânăr ascetic, îmbrăcat complet în negru, cu părul prins într-o coadă la spate. Arunca priviri vrăjmase peste lumea asezată la mesele de la terasa cafenelei.
Nici una nici două, înfipt parcă în pavajul străzii, a început să cânte singur, acompaniat doar de o bătaie convulsivă din călcâie. Vocea răgusită acoperea parcă mai multe tonuri în acelasi timp, finalizând vocalele într-un vaiet sfâsietor. Textul cântecului era trist, povestea unui suflet pustiit de dor, exilat departe de casă. Drama era redată sub forma unui monolog adresat unui cârciumar nevăzut care, în loc să curme amarul, nu face decât să adoarmă durerea, umplând încă odată paharul cu „aguardiente” („apă arzândă”, în spetă tuică).
S-a făcut o liniste mormântală în jurul artistului, de parcă am fi fost loviti cu totii brusc de o revelatie. Omul din fata noastră întruchipa o emotie mistuitoare, trăită cu fiecare fibră a corpului său, stăpânit parcă de un demon interior care nu găsea altă cale de iesire din trup decât vocea ireală si corpul său zbuciumat.
Nu mai era un simplu interpret. De bună seamă că aveam în fată însăsi substanta din care sunt plămădite emotiile, condesată în formă pură, într-un suflet dezbrăcat, scos impudic la vedere, tremurând de frigul însingurării si de teama stingerii.
Pe tot parcursul cântecului, solistul nostru si-a păstrat ochii închisi, izolându-se undeva în lumea sa interioară, departe de tot ce-l înconjura. S-a oprit din cântat la fel de brusc cum si începuse. Abia treptat a revenit lumina în ochii lui, vagă si străină, cu ceva care ne-a înspăimântat.
Am rămas cu totii încremeniti, nestiind ce să facem. Simplul gând de a-i oferi bani părea o impietate. Ne temeam că ni i-ar fi aruncat înapoi, cu dispret.
Spre usurarea generală, acelasi turist care nu demult căutase febril vioara în tabloul lui Picasso, a spart cu nonsalantă linistea cu aplauzele lui frenetice. Păstrând pe fată expresia străină de orice lucru lumesc, artistul andaluz a luat banii pe care îi întindeau mâinile ezitante din jurul său si si-a văzut de drum fără să întoarcă privirea.
În acel moment am înteles ce înseamnă „el canto hondo” („cântecul adânc”) si ce vrea să spună cuvântul intraductibil „duende”, cel cu care spaniolii desemnează darul de a interpreta flamenco.
Flamenco nu e doar artă, ci, mai ales, o formă de viată. Contine amestecul culturilor celor două minorităti persecutate în trecut: tiganii andaluzi si musulmanii. Rădăcinile artei flamenco coboară în timp înapoi la hindusi, arabi si evrei, greci si castillieni. Multe din întrebările pe care le ridică formarea lui ca fenomen artistic îsi asteaptă încă răspunsul.
Flamenco ocupă un loc important în viata de zi cu zi. Se încropeste spontan, în orice împrejurare, nefiind necesare decât o voce si un ritm bătut din palme sau din călcâie.
Cu alte cuvinte, corpul uman dispune de toate instrumentele necesare artei flamenco; chitara e un detaliu adăugat abia în secolul trecut.
Are multe fete, e un ceva care arată ca un dans combinat cu o luptă, un strigăt eliberator din rărunchi, o sfidare adresată cerului, acompaniată de o muzică aproape de Dumnezeu.
Poate lua forma unei arii clasice plăcute auzului, cum e Concertul de Aranjuez al lui Paco de Lucia, dar poate fi si un cântec gutural, un dans elegant, cu castaniete sau cu tropăit din pantofi într-un ritm de crescendo îndrăcit.
„Flamenco este arta de a scoate foc pe gură, pentru a-l stinge apoi cu picoarele”, spunea Jean Cocteau.
Se vorbeste mult despre flamenco, dar nimeni nu îndrăzneste să dea o definitie exactă fenomenului „duende”, darul pe care numai unii îl posedă. Se spune că abia în clipa în care simti un fior care-ti încreteste pielea la auzul si vederea unei reprezentatii de flamenco, ai înteles ce înseamnă „el duende”. Mărturisesc că pe mine nu doar m-au trecut frisoane, ci chiar si măruntaiele mi s-au crispat.
Socul de cinci minute din Plaza de Espańa s-a ars la mine pe discul dur, cel fundamental. Nu-l voi uita niciodată.
Fragment din cartea , in lucru, - Andaluzia sentiment multicolor -
Gabriela Călutiu-Sonnenberg
Benissa, mai 2010
|
Gabriela Călutiu-Sonnenberg 5/16/2010 |
Contact: |
|
|
