Dulce Românie
De la simțirile lui Eminescu pînă la măruntele noastre trăiri e o cale atît de lungă... , încît uneori nu ne mai vine a crede că pe drumurile acelei țărișoare din jurul Carpaților a umblat vreodată un om atît de ales. Nu știu dacă există cu adevărat vreo teorie care să justifice apariția geniilor în istorie, dar dacă ar exista vreuna, ar trebui să justifice cum se face că în zilele noastre nici picior de geniu n-a mai rămas. Odinioară erau contemporani Haydn, Mozart, Bethoven, Schubert sau Kant, Fichte, Hegel. Erau contemporani Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici sau Iorga, Goga, Nae Ionescu, Blaga. Acum? Acum se înghesuie, se înghiontesc și se spurcă în fruntea țării tot felul de derbedei, pe care îi doare undeva de Iorga sau Goga sau Fichte. Ii interesează doar să se cațere mai sus pe podiumul milionarilor sau miliardarilor de mahala. Cine să mai poarte vocea României? Cui să-i mai pese de ea? De aceea îmi pare desuetă acea tristețe ce se insinuează uneori printre noi cei de aici pe motiv că România, mamă și a noastră nu numai a celor de acolo, ne-a uitat. In fond, România înseamnă în primul rînd românii de acolo, care în marea lor majoritate nu-și văd capul de treabă dacă o au, nu știu pe cine să mai înjure dacă n-au nici o treabă, sau sînt ocupați pînă peste cap cu tot felul de socoteli și daraveli. Cine să se gîndească la noi? Iliescu? Teoctist? Prietenul meu Bujor? Nu ne cer ajutorul sau n-au nevoie de profesionalismul nostru? Si asta e trist? O fi, dar cum spuneam, ei n-au timp de tristețile noastre. Eu cred că nu trebuie să ne amăgim că-i sîntem țării indinspensabili și nici să ne întristăm că nu sîntem băgați în seamă. Cei din țară, dacă ar fi să ajungă să se gîndească în cor la noi, primul gînd le-ar fi că dacă noi cei zece milioane de români din afara granițelor am pune cîte zece dolari, le-am putea trimite o sută de milioane de dolari cu care să repare școlile (dacă nu cumva i-ar deturna vreun șmecher sus-pus în contul din Cipru al fostei sau viitoarei soții). Si ultimul gînd ce le-ar trece prin minte ar fi să ne întrebe ce părere avem noi despre Raportul despre Tară al Comunității Europene.
Românii din România și nu numai ei, trăiesc ca și noi separați de distanțe, de ziduri, de leafă, de speranțe, de lipsuri. Procesul de degradare a unei țări într-o mulțime de cetățeni ce se agită fiecare în parte la grija zilei de mîine, n-a început de ieri și nu e propriu doar României. Marile interese ale marilor concerne ale ... nimeni nu știe ale cui, pulverizează granițele economice și cele morale. Cetățeanul secolului douăzeci și unu este omul care are un singur prieten: pe el însuși. Nouă ce ne-am înfrățit pe vremuri la cozile la lapte, iar acum ne e dor de România, ne cade greu o asemenea realitate. Noi continuăm să iubim România ca pe un întreg, pentru că o privim de la distanță. Este o dragoste intensă, dar platonică. Ajunși aici, atît de departe de țara mamă, atît de departe cu povestea, nu mai putem înfășura firul pe ghem. Ne rămîne plăcerea și datoria de a păstra la loc de cinste tot ce ne-a învățat mama. Ne-a învățat să fim cinstiți în primul rînd cu noi înșine, să-i cinstim pe cei din jur și cel mai mult să-l cinstim pe bădița Mihai al lui Creangă, care ne-a dăruit iubirea lui:
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mîndrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
|
Viorel Neacsu - Toronto 12/6/2003 |
Contact: |
|
|
