Note personale : Stiintă si tehnologie
Nu tare demult în urmă, am citit pe internet o stire care m-a lăsat cu gura căscată: cutremurul din Chile a scurtat lungimea zilei cu 1,26 microsecunde. Cu 1,26 milionimi de secundă!
Dar cît de exact se învîrte Pămîntul ăsta, dacă se poate observa o asemenea scurtare? Pămîintul ăsta despre care tot oamenii ăia de stiintă care au constatat scurtarea, spun că s-a făcut, ca si celelalte corpuri ceresti, asa... din... hidrogen, heliu, ceva carbon si alte prafuri.
Nu e prima oară cînd mă minunez de libertatea cu care savantii tin să ne zăpăcească mintea. Adică ei nu s-or gîndi cît de greu ne e nouă să alăturăm în capul nostru mic două afirmatii ca astea? De unde pînă unde au ajuns prafurile alea să se unească si să se învîrtă atît de perfect încît un cutremur să deregleze miscarea doar cu 1,26 microsecunde? Ce dracu altceva s-o mai învîrti asa de bine?
Si dacă Pămîntul , namila asta cu munti si oceane asezate cum a dat Domnul, plin cu jar si foc, se învirte asa de precis, nu e asta o minune atît de mare încît să le taie pofta să mai lanseze teorii precum că în prima milionime de miliardime de secundă de după Big Bang-ul ( ??? ) de acum patru sute cincizeci si două de miliarde de ani s-a întîmplat cutare si cutare chestie? Adică să nu ne fie încă destul de limpede că mintii noastre nu îi este dat a pricepe Marele Mister? Big-Bang-ul, dacă asa sună mai bine? Sau Infinitul?
N-ar fi mai întelept să ne îndreptăm toată energia si eventual mintea, cu mic cu mare (la minti mă refer) spre salvarea planetei? Pentru că de o foarte bună bucată de timp, de vreo trei secole, de pe la începuturile industrializării, n-am facut nimic altceva decît să-i tăiem pădurile, să-i omorîm animalele, să-i găurim si să-i murdărim scoarta, apele si atmosfera, în goana după cărbune, petrol si bombe cît mai sofisticate. Viteză, randament, victorie!
Se spune că savantii care au lucrat la prima bombă atomică, chiar dacă aveau scuza că trăiesc cu mintea în nori, după ce au realizat ce realizaseră, au trecut prin mari procese de constiintă.
Mai pe urmă, în vîrtejul si vuietul consumerismului au dispărut si ultimele urme de decentă.
Marele public aleargă drogat după satisfactii de doi bani pe care îsi cheltuie salariul, iar sleatca de îmbogătiti se excită la numărul din ce in ce mai mare de zerouri care le impaunează contul bancar.
Am aflat (si cred că e adevărat) că în Pacific, undeva spre sud, s-a format din deseuri de materiale plastice o insulă de dimensiunea Texasului, care pluteste...si o să tot plutească sute de ani. Acum apele si tărmurile Golfului Mexicului se umplu de titei oră de oră, zi de zi, pînă cînd «specialistii» vor reusi să «rezolve» situatia.
Pînă acum, din super-tehnologica instalatie de foraj marin, după explozie, s-au scurs în apele golfului vreo opt milioane de litri de titei.
Eu cred că nenorocirea asta este unul din semnele care dovedeste limpede că civilizatia umană nu-si mai poate cotrola comportamentul. Chiar dacă si în cazul acesta, ca si în cazul marii prăbusiri financiare din 2008 care a zdruncinat întreaga lume, este vorba în primul rînd de lăcomie, alte si alte metehne îsi spun cuvîntul: ignoranta, indiferenta, lehamitea, lenea, spiritul de revansă, ura.
Omul de rînd, cel care a avut norocul să fie în afara evenimentului, preferă neimplicare. Citeste ziarul, ascultă radioul sau televizorul, crede tot, se minunează, se bucură că li s-a întîmplat altora si nu lui, bea o bere si se culcă plin de el lîngă nevastă. Cîte n-a mai auzit el de felul ăsta? Ecologie, economie...rahat! Doar să nu le treacă ăstora prin cap să scumpească benzina!
Din ce în ce mai singur, nu-si crede decît mintii lui, care neglijată din lipsa de timp si oboseală, nu-l prea mai ajută. Miliardele ca el nu mai au nici viziunea si nici puterea pe care o aveau străbunii lor acum un secol. Informatia preparată, dirijată si dozată cu grijă în urechile si mintile fiecăruia, i-a dat gata. Au fost degradati la categoria: cumpărător, subcategoria: votant.
Detinătorii marilor corporatii decid totul: de la ce medicamente să înghttim, pînă la ce trebuie să ne bucure si ce nu. Noi le înghitim si la propriu si la figurat pe toate ca să nu păcătuim si să ne fie retras cumva locul de muncă mult rîvnit. Doar de sărbători si cîte o data pe furis, ne mai bucurăm si de ce vrem noi. Dar nu mult.
Eu, de exemplu mă umplu de bucurie în ultimele zile spionînd o lebădă ce stă pe cuib. Doamne ce minunătie! E cît două perne de pe vremea bunicilor, albă-albă ca zăpada. Aude de cincizeci de ori mai bine decit mine, asa că stie dacă sunt în preajmă. Isi suceste gîtul si mă priveste agasată de cum mă apropiu de malul apei. Pe urmă si-l lasă încolăcit pe spinare si se gîndeste la cei doi boboci care or da să miste sub ea. Ultima dată cînd am vazut-o, pentru că avea musafiri de-ai ei, si-a ridicat cîtva aripile si si-a răsfirat penele ca să arate că a rămas la fel de frumoasă chiar dacă sta revărsată pe cuib. Nu vreau să mă gîndesc ce-ar fi cu ea dacă ar înnămoli-o ăia în petrol.
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 5/14/2010 |
Contact: |
|
|
