Traian Gărdus: „Lacrima interioară” – Elegii
Lumea din jurul nostru este într-o continuă efervescentă, într-o continuă evolutie. Odată cu ea, conceptia noastră despre artă, în general, si despre poezie, în special, încearcă să se acomodeze noului. Constiinta lirică, afectată de transformările radicale, se poate adapta, remodelându-se, sau poate continua să privească lumea prin prisma perceptiilor anterioare, ca rod al unei experiente îndelung acumulate.
Traian Gărdus preferă să rămână pe această din urmă linie, să recheme trecutul ca martor si să ne încânte cu ludicul elegiilor sale.
Pentru cei care îl cunosc, „Lacrima interioară” poate să apară ca ceva complet neobisnuit. Epigramist, fabulist si parodist cunoscut, etalarea, pe neasteptate, o unei poezii cu vibratii multiple, combinată cu subtilităti sarcastice, surprinde: „Mereu am sentimentul foarte straniu, / Că am un chirias trăsnit în trup, / De fapt, stăpân pe inimă si craniu – / Si-mi vine greu de EL ca să mă rup…” (Îngerul negru)
Autor al volumelor „Poemele Afroditei – 101 rondeluri de amor” si „Caleidoscop Epigramatic” (Editura Zodia Fecioarei, Pitesti, 1996 si, respectiv, 2000), Traian Gărdus face să pară ca si cum noua sa carte ar fi scrisă de cu totul o altă mână.
Într-o postfată la unul dintre volumele sale anterioare, prof. dr. Tatiana Visescu scrie: „Bijuterii de gând si de inimă, poeziile domnului Traian Gărdus reinvestesc lumea, pe noi însine cu inefabil si arome, cu vibratie de aripă de libelulă ce nu-si întrerupe zborul în nefiintă, la crepuscul, limpezindu-se din catifeaua noptii ca niste nostalgice si perpetue sclipiri smaraldice de astri neîngenunchiati de vreme”. Cu „Lacrima interioară”, autorul vine să întregească peisajul: „ Mă pierd ades în vremuri de demult, / Cu hanuri vechi, chebab din gras batal, / Si-un cântec lin, antonpannesc, ascult, / În ora plânsă-n clopot de aramă; / Plutesc pe astri – timpul sideral – / Si mai presus, mie dor de tine, MAMĂ!” (Sonet patriarhal)
Clasic, prin formatie, poetul încearcă, dezinvolt, să unească cultura trecutului –- cu tendintele ei spre echilibru si simetrie – cu cerintele divergente ale timpurilor moderne. Adept al formelor fixe, specii literare care cer eforturi considerabile, el izbuteste să creeze un spectacol uman, generând emotii estetice de calitate, ca o contrapondere la superficialitatea poeziei promovate cu atâta asiduitate astăzi.
Trecerea de la rondel la sonet – considerând rolul educatiei în formarea si afirmarea poetului – s-a făcut cu usurintă. Ambianta culturală a jucat un rol aparte. Cunoscut de celebrităti literare ale anilor
’ 60-70 si apreciat pentru fibra sa ironică, nu ne miră faptul că unele dintre elegiile sale sunt dedicate si acestora. Nume ca Gheorghe Pitut, Florin Pucă, Mircea Micu, Anghel Dumbrăveanu, George Tărnea, Grigore Vieru, Tudor George-Ahoe, Victor Felea sunt numai câteva dintre cele pe care le mentionăm.
Ce poate fi mai ilustrativ decât acest fragment ?: „ Oh, casa-aceea albă, de-acum joasă, / Asteaptă-acolo Mama cu mult dor, / Cu pâine caldă si cu Vin pe masă… / Mai iese pân’ afară, în pridvor, / Rugându-se îndelungate ore: / - Adu-mi-l, Doamne,-acasă, pe Grigore!” (Toamna peste Prut, lui Grigore Vieru)
Plecând de la un mediu cultural bine determinat, înclinat să deconspire ecourile parnasiene care îl domină, dedicatiile sale se extind către obârsie: Homer, Ovidiu, Shakespeare, Byron, Goga, Blaga, Pillat, Bacovia, Mateiu I. Caragiale. Cultura extensivă, interferenta, de-a lungul anilor, cu reprezentanti recunoscuti ai culturii noastre, au actionat ca un autentic catalizator în formarea conceptiei sale despre poezie. El simte nevoia de a se destăinui: „Trecură sir de ani, nu stau să-i număr, / Când am deprins bucoavna de mătasă, / A sfintei Cărti, umblând cu traista pe-umăr, / Scolar bătrân, pe-alei cu teii teferi, / Plutind etern în lumea Ta aleasă, / Cu îngeri blonzi, madone si luceferi.” (Hyperion domnind, lui Eminescu);
Sonetele, lung elaborate, au naturalete si, curios pentru un asemenea tip de poezie, au prospetime. În cazul nostru, formatia sa ca epigramist, în loc să constituie o piedică, îl avantajează. Poezia sa, catapultată de capacitatea de a mânui cuvintele, se detasează cu usurintă de anacronism. Cu reminiscente, parcă, minulesciene, pana sa cade ironic: „ Si viscol negru-mi plânge la feresti; / Tu cum o duci si oare cum trăiesti, / Străvechea mea iubire din Pitesti?” (Ovidiană)
Ca un joc dintre realitate si fictiune, autorul evocă fapte autentice, dându-le cu umor o tentă epigramatică: „Ah, sucul viei cât e de spumat! / De-aceea rog pe medicul curant / Să ierte cum că nu-i respect dieta, / Dar toamna-aceasta vrerea ne destramă, / Si-i mai trădez, din când în când, reteta, / Cândva, prescrisă tot aici…la cramă!” (Sonet autumnal)
Personajul liric se identifică cu autorul. Tendintele lui hedoniste sunt vizibile in ciuda încercărilor de disimulare. Convulsiile sunt excluse. Totul curge armonic, sugestiv, suculent, ca o poveste spusă în soapte, seara, lângă gura sobei. Actul poetic îsi urmează, trasat de o mână sigură, drumul ascendent. Textele capătă, din loc în loc, aspectul unei incantatii, a unor fulguratii de natură divină: „ Vin îngerii în straie de azur, / Ningând peste o dulce Bucovină, / E un fior în toate, primprejur; / Oh, maică Preacurată, vin să jur / Că simt Mirifica Lumină-lină / Străluminând homerica retină.” (Sonet arhetipal, lui Valeriu Anania-Bartolomeu)
Lexicul, in pofida utilizării cu predilectie a unor nuante arhaice, dă un aer aparte, de autenticitate, elegiilor. La urma-urmei, autorul nu este un protestatar; notiunea de „cronicar” i s-ar potrivi mai bine.
Mircea Bărsilă, în finalul cuvântului introductiv al volumului, sintetizează: „Perspectiva elegiacă si, respectiv, plăcuta patină a tematicii nu sunt lipsite de o autentică febrilitate lirică si nici de necesara doză de modernitate ce constă, între altele, în alianta dintre rostirea cu vibratii arhaizante si aluzii livresti sau cele „putin ironice”, „putin fanteziste”, „putin rebele” si, pe de altă parte, în reînnoirea unor ecouri (uitate) ale poeziei neoclasice si chiar ale celei (usor) decadente (…)”
Dar, asa cum afirmă poetul: „Visez avid cuvântul albăstriu, / coborâtor din paginile sfinte, / Magia sa o recunosc, o stiu, / Cum stiu că-n lume toate-s trecătoare; / (Pălesc regate, ram de laur moare) – / Un adevăr nicicând nu se dezminte: / Etern e doar un templu de cuvinte.”
Marele Will, maestrul renascentist al sonetului, s-ar fi simtit în apele lui citind poemele volumului de fată.
Tonul cu adevărat elegiac, cu atingeri umoristice, se regăseste cu usurintă în poemul „Plecare, regăsire”: „Si-atuncea, când departe am să fiu / De freamătul desertăciunii vietii, / Ne-om regăsi, cândva, într-un târziu, / Peregrinând prin codrii, cu poetii, / Si iar ne vom topi într-un sărut, / Si Tu si Eu, ca amfore de lut.”
|
Adrian Erbiceanu 5/3/2010 |
Contact: |
|
|
