Corrida de toros
De-a lungul timpului, taurul dezlănţuit a simbolizat furia oarbă si brutalitatea naturii. Până si în comuna mea natală se permitea doar de la mare distanţă si cu respect nemăsurat observarea temutului taur comunal, pe numele său Bica. Neuitate sunt episoadele de prin vacanţele la bunici, când asteptam cu înfrigurare lăsatul serii si întoarcerea turmei de vite de la păscut. Pe locul în care bivoliţa fioroasă a bunicii s-a opintit în glodul reavăn din faţa porţii, năvălind apoi asupra cetei noastre de pasnici jucători de volei din curte, a rămas multă vreme vizibilă urma copitei ei. De câte ori treceam pe lângă adâncitura în care se aduna apa ploii, nu-mi puteam stăpâni un fior de panică dar si un zâmbet amuzat, amintindu-mi agilitatea cu care ne-am împrăstiat care pe unde a apucat, unii căţăraţi pe grămada de lemne, alţii luând cu asalt scările din pridvor. Sora mea se jură până astăzi că vărul nostru
n-ar fi atins niciuna din cele 10 trepţi, de grăbit ce era.
Cu toate astea, a doua zi parcă din nou ne călărea aghiuţă, îndemnându-ne să speriem lighioana si să ne postăm demonstrativ, prefăcându-ne neatenţi, cât mai aproape de coarnele ei. Ba se mai găsea si câte un adult dispus să ne aţâţe, îndemnându-ne la întrecere. De bine de rău, rămăsagurile noastre copilăresti nu s-au soldat niciodată cu accidente serioase, ca să nu mai vorbim de victime.
Trecut-au anii si uitatele aventuri revin brusc în memorie odată cu venirea în Spania. Fireste, e cu totul altă mâncare de peste aici; lucrurile sunt luate mult mai în serios. Si din păcate, da, sunt si victime. Avem de-a face cu o problemă de importanţă naţională. Controversa se duce în mass media, poporul e scindat în două tabere distincte, pro si contra corridei, fenomenul atinge dimensiuni de paroxism. Unii trec dintr-o tabără în alta. Vin regizori de prin alte ţări si toarnă filme, pasămite din “perspectiva neutră”. Potrivit unei anchete publicate în anul 2007 de ziarul El Mundo, 58% din spanioli consideră că nu trebuie interzise corridele, în timp ce 33% se pronunţă pentru scoaterea lor imediată în afara legii iar 9% sunt indecisi.
Neghiob ar fi acela care ar încerca acum si aici să apere una sau alta din părţi. Mă rezum asadar încă odată, pe tema aceasta ca si la altele cu care m-am familiarizat, să descriu doar ce se vede. Voia la Dumneavoastră ca la Împăratu´! Trageţi concluziile proprii si luaţi la final partea cui doriţi.
Iată faptele:
Mânatul si alergatul vitelor etse în Spania, ca peste tot în lume, o îndeletnicire milenară. Bărbaţii pricepuţi au fost dintotdeauna apreciaţi, asemeni cowboy-ilor americani, călare pe cai buni. Nobilii călăreţi Hidalgo se întreceau în turniruri, vitele cele mai agresive erau preferate pe post de oponent. Oamenii erau călare.
Relativ recent, în secolul al 18-lea s-a petrecut o schimbare aproape instantanee. Legenda spune că pe atunci, în înfloritorul oras-capitală Ronda, un taur fioros s-ar fi încumetat să se revolte împotriva cavalerului, rănind grav calul si obligându-l la descălecat. În clipa în care situaţia părea fără iesire, nobilul fiind practic la un pas moarte, un supus curajos s-a interpus între bestie si stăpân, distrăgând atenţia bovinei si salvând viaţa bietului om. Numele eroului din popor era Francisco Romero; el avea să pună bazele unei întregi dinastii de toreadori vestiţi, Los Romeros.
Din pasiunea bărbaţilor familiei Romero s-a născut arta tauromachiei, tehnica înfruntării de la egal la egal, pe picioare, artă transmisă din tată în fiu. Juan, fiul iniţiatorului, a inventat echipa de aghiotanţi care îl sprijină pe toreador (quadrilla). Supravieţuitor al nenumăratelor lupte, Juan a atins vârsta biblică de 102 ani. Nepotul, vestitul Pedro Romero, a cucerit definitiv publicul prin tehnica pasilor număraţi, prin „dansul” elegant si rigoarea asteptării cu sânge rece până în ultima clipă, când taurul e la doar câţiva milimetri de izbândă. Nu mai puţin de 5.600 de tauri si-au aflat moartea prin spada lui Pedro Romero. În ciuda riscurilor numeroase pe care le-a înfruntat, Pedro Romero a murit în bună pace, de bătrâneţe, fidel mottoului său preferat „frica provoacă răni mult mai adânci decât taurii”.
Nu mai puţin renumit decât Pedro Romero a fost Juan Belmonte, un toreador despre care se spune că era atins de flacăra geniului. Precizia cu care se strecura pe lângă taurul furios era legendară, nu în ultimul rând datorită unei invalidităţi din nastere care îl făcea să schiopăteze usor. Cu handicapul acesta, lui Belmonte nu i-a rămas altceva decât să cizeleze si să slefuiască meticulos tehnica pasilor mărunţi, perfecţiunea miscărilor sale rămânând neatinsă până în zilele noastre.
Pe fondul asa-zisei „culturi machiste”, dominată de bărbăţia etalată ostentativ – pasămite o caracteristică a popoarelor din sudul Europei - lupta cu taurii a devenit un simbol al înfruntării directe si curajoase cu vicisitudinile vieţii. Toreadorul s-a transformat rapid în simbolul suprem al învingătorului, iar taurilor li s-au creat condiţii pentru a suporta confruntarea cât de cât pe plan de egalitate. Din clipa în care printre admiratorii genului au început să se numere o sumă de artisti de valoare incontestabilă, triumful corridei n-a mai cunoscut margini. Francisco de Goya a creat sofisticatele costume multicolore care stilizează toreadorul-balerin; Ernest Hemingway, la rândul său fascinat, s-a inspirat din corridă pentru romanul său „Moarte după-amiaza” iar Orson Welles a ales Ronda drept ultima resedinţă la bătrâneţe. Nu doar Opera „Carmen” cu Placido Domingo, ci si unul din clipurile muzicale moderne ale Madonnei s-au filmat în arene de corrida.
În afară de Spania, luptele taurine se mai practică în Franţa, Portugalia, si în opt din ţările latino-americane. Popularitatea lor a crescut atât de mult încât la 23 octombrie 2004 s-a celebrat întâia corridă din Asia, la Shanghai. Peste 13 milioane de chinezi urmăresc în mod regulat transmisiunile televizate de corride din Spania.
Despre al doilea protagonist al corridei, taurul, de asemenea se pot scrie romane. Argumentul principal al amatorilor de corrida (los aficionados) este faptul că El Toro, odată selectat, duce o viaţă paradisiacă, desi mai scurtă decât media naturală de vârstă de 18 ani. Odată separaţi de mamele lor, tăurasii dintr-o rasă specială adusă în antichitate de pe insula Creta zburdă liberi pe câmpiile mănoase din valea Guadalquivirului. Fermele specializate pe cresterea lor pot atinge dimensiuni enorme, de până la 1.000 de hectare. La rândul lor, vitele de prăsilă se aleg cu mare grijă dintre exemplarele care dau dovadă de cât mai multă agresivitate înnăscută.
Un taur numai bun de corridă, când cântăreste 500 – 700 de kilograme, costă în zilele noastre până la 7000 de Euro. Puţini sunt însă crescătorii care se pot îmbogăţi de pe urma lor. „Industria” se concentrează practic în mâna unei reţele de potentaţi dintr-un cerc foarte restrâns.
În ciuda protestelor, Spania cunoaste actualmente o etapă de renastere a entuziasmului pentru acest sport controversat. Dacă până de curând păreau să câstige teren protectorii de animale si politicienii din opoziţie, insistând pe alinierea Spaniei la asa-zisa „civilizaţie modernă” si renunţarea la „tradiţiile barbare”, astăzi, după opt ani de pauză, orasele mari precum Barcelona optează pentru reluarea programului regulat de lupte în arenă. Pentru întâia oară, meseria de toreador este îmbrăţisată si de femei, cum este cazul talentatei ţigănci de 19 ani, Carmen Montoya, prima femeie-toreador din istorie.
În orasele andaluze nu s-a pus niciodată problema întreruperii rutinei spectacolelor taurine. Spania numără în total 400 de arene în care se ţin anual circa 2000 de corride. 12.000 de tauri viteji cad ucisi într-un singur sezon estival, din aprilie până în octombrie. Dacă luăm în calcul si luptele de novici - supranumite novilladas - sau alergările libere prin sate cu ocazia Sărbătorilor de Paste - asa-numitele corridas de aleluya - numărul vitelor sacrificate se ridică la 30.000 pe an.
Pe vremuri carnea taurilor sacrificaţi se distribuia de preferinţă în rândurile populaţiei nevoiase. Mai nou, ea a devenit o adevărată delicatesă. Masa musculoasă sângerândă si îndeosebi coada (rabo de toro) se caută mai mult ca oricând. Circulă anecdota potrivit căreia un turist naiv observă cu mare interes într-o bodegă cum un localnic consumă cu multă poftă două mingi de carne mustoasă, de dimensiuni considerabile. După ce află de la chelner că e vorba de dotarea bărbăţiei taurului învins în arenă, străinul îsi rezervă dreptul de a savura porţia unică similară cu ocazia corridei din săptămâna următoare. Nu mică îi este însă mirarea când, în weekendul proxim, chelnerul ii serveste două mini-biluţe de grătar modest. Protestul său contrariat este parat de chelner cu nonsalanţă: „Seńor, perdón, dar astăzi taurul a iesit învingător...”
Din păcate, sau din fericire, amuzanta anecdotă nu are legătură cu realitatea. Militanţii anticorridă argumentează că oricât de mult s-ar insista pe „egalitatea în luptă” si „sansele reciproce”, taurul nu iese învingător decât în foarte rare ocazii (circa 0,1 %). Atunci totusi e cruţat, în semn de apreciere pentru vitejia sa si lăsat să trăiască liber fericit, până moare de bătrâneţe într-una din fermele paradisiace.
Accidentele în tabăra bipedă nu sunt nici ele de ignorat, chiar dacă nu egalează în număr victimele taurine. Însusi vestitul Belmonte a fost luat în coarne de 50 de ori în decursul carierei sale. Nici Carmen Montoya, desi e încă foarte tânără, n-a scăpat nevătămată, absolvind o pauză de două luni după o coliziune gravă. Din cei 125 de toreadori profesionisti întregistraţi de-a lungul istoriei Spaniei, 42 au murit în arenă.
Pentru că veni vorba de arenă, atenţie! Nu cedaţi tentaţiei de a traduce mot-a-mot din română denumirea ringului. Nu „arena de corrida”, ci „Plaza de Torros” este corect. Corrida se traduce prin „alergare” iar arena înseamnă „nisip”, desemnând în acest caz solul galben, special transportat de la o exploatare unică din împrejurilile Sevilliei, singurua care întruneste calităţile necesare unei bune desfăsurări a spectacolului.
”Regulamentul spectacolelor taurine” prevede strict, fără schimbări majore de la legea din 1723, multiplele si complicatele reguli ale „jocului” cu moartea. În cadrul fiecărui spectacol îsi fac intrarea trei toreadori si sase tauri. Evoluţiile sunt succesive, fiecare toreador având de luptat mai întâi cu primul său taur si mai apoi, după ce vin la rând colegii, cu al doilea. Spectacolul se inaugurează prin defilarea toreadorilor însoţiti de cortegiul propriu, câte doi picadori si doi banderilleros de fiecare, plus scutieri si diversi aghiotanţi. Spectacolul e prezidat de un reprezentant de vază al municipalităţii, care le înmânează luptătorilor cheia simbolică a ţarcului în care sunt închisi taurii.
Pe lângă eroul incontestabil – matadorul care are la dispoziţie 20 de minute pentru a plasa lovitura mortală – echipa de „actori” în roluri secundare (quadrilla) include capeadorii, cei dotaţi cu capa rosie, care aţâţă taurul la început. Cum taurul nu distinge culoarea rosie, el reacţionează doar când sesizează o miscare. Urmează picadorul, călăreţul care înfige lancea în ceafa taurului. Fiind puternic vascularizată, ceafa sângerează mult, lucru care impresionează publicul. De regulă, rănile de la gât nu sunt mortale. Taurii sunt special antrenaţi pentru a dezvolta muschi puternici, un fel de „guler de fier”.
Capeadorii sunt urmaţi de banderilleros, luptătorii pedestri care înfig în ceafa taurului cele trei săgeţi cu fâsii fluiturânde din stofă multicoloră.
În final, matadorul („cel care ucide”) intră în scenă. Dansul lui, ochi în ochi cu taurul e perceput de public ca o poveste de dragoste. Toreadorul vorbeste cu bestia, o ademeneste si o atrage, pentru a se eschiva mereu în ultima clipă, provocând-o la atac. Dialogul lor e urmărit cu sufletul la gură, în linistea înmormântală a arenei. Scopul ultimativ al matadorului este acela de a supune fiara, ţel pentru care îsi pune viaţa în joc, expunându-se coarnelor animalului mult mai puternic decât el. Transformat în instrumentul implacabil al destinului, toreadorul dă tot ce are pentru a-si îndeplini menirea, rol pe care spectatorii îl răsplătesc cu aplauze, pentru că se identifică mental cu el, prototipul învingătoruuluil.
Momentul în care matadorul înfige printr-o miscare fulgerătoare spada între coarnele taurului, exact în punctul care provoacă moartea instantanee, este în acelasi timp si clipa în care omul singur din arenă e expus la pericolul de a cădea el însusi victimă a propriei sale îndrăzneli. Clipa decisivă comprimă întregul mesaj al operei de artă vie si efemeră, numită simplu: corrida de toros.
De reusita mai mult sau mai puţin perfectă a loviturii de graţie depinde calificativul final al toreadorului. O performanţă „normală” se premiază cu o ureche de-a taurului, una foarte bună cu două urechi, iar cea excelentă îndreptăţeste la tăierea cozii. Decizia este luată de presedinte, sub presiunea ovaţiilor, respectiv huiduielilor spectatorilor din tribune. Acestia semnalizează simbolic prin fluturarea batistelor gradul lor de entuziasm. Onoarea cea mai înaltă la care poate accede un toreador este aceea de a părăsi arena purtat în triumf pe braţele mulţimii.
Legat de finalul glorios al luptei, iată povestea unei doamne originare din nordul Spaniei. Pe când era adolescentă, la insistenţele tatălui ei, întreaga familie s-a deplasat de la coasta atlantică a Spaniei de unde rezida, până la Barcelona, pentru a asista la o luptă de corrida. La finalul luptei, doamna de azi, pe atunci o fetiscană de 15 ani, a fost atât de îngrozită de urechea tăiată, pe care toreadorul o prezenta publicului în vârful spadei, încât nici una nici două si-a descălţat tenisii si i-a aruncat direct în capul viteazului erou. Cât ai zice peste, familia s-a trezit înconjurată de agenţi încruntaţi de-ai Guardiei Civil care, după îndelungi dezbateri, le-au aplicat o amendă usturătoare de 6000 de pesete (pe atunci foarte mulţi bani).
Desi preferă în continuare să nu asiste la corride, Seńora cu pricina a devenit cu timpul mai reconciliantă. Mai nou e adepta teoriei potrivit căreia taurii sacrificaţi în ring au o viaţă mult mai frumoasă decât colegii din marea masă bovină, cei cu destinaţia abator.
Cum nu s-au găsit încă mijloace pentru a afla direct părerea taurilor pe această temă, se pare că nu sunt motive serioase de a ne lua rămas bun de la afisele care anunţă o nouă luptă, începând de fiecare dată cu aceeasi neschimbată, magică formulă de introducere:
„Cu permisiunea autorităţii si dacă timpul nu e nefavorabil”.
pt Observatorul / Gabriela Căluţiu-Sonnenberg
|
Gabriela Călutiu-Sonnenberg 4/28/2010 |
Contact: |
|
|
