Sfântul Mucenic Gheorghe
Născut din părinți creștini, în Capadochia, vestitul Mucenic Gheorghe a trăit în vremea împărăției lui Dioclețian. Prunc fiind, rămâne orfan de tată și, împreună cu mama sa, se mută în Palestina.
Ajungând la vârsta desăvârșirii, tânărul Gheorghe a devenit prețuit de toți, prin pricepere și osteneală, în același timp fiind și viteaz în luptă. La un moment dat, ajunge conducător de oaste în garda împăratului. În anul 303, Dioclețian a început o aprigă prigoană împotriva creștinilor, aceștia fiind obligați să aleagă între idolii păgâni și dreapta credință în Hristos. Prigoana a ținut până în 313, când împăratul Constantin cel Mare, prin edictul de la Milan, declară creștinismul religie de stat, aducând astfel pace creștinilor. Sfântul Gheorghe, fiind născut din părinți creștini, a fost întemnițat de Dioclețian și pus la chinuri, ca să renunțe la credința sa. Mulți păgâni, văzând că Sf. Gheorghe a rămas viu în urma torturilor, s-au întors la credința în Iisus Hristos. Legenda spune că, acolo în temniță, Sf. Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat, iar în momentul acela, împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, văzând acestea, a mărturisit credința ei în Hristos. Drept urmare, Dioclețian a poruncit să li se taie capetele și Mucenicului și împărătesei Alexandra. În drumul spre osândă, împărăteasa și-a dat duhul, iar Sfântul Gheorghe, mulțumind lui Dumnezeu, și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat. Aceasta s-a întâmplat în 23 aprilie 303. În credința populară, Sfântul Gheorghe este asociat adesea cu omorârea balaurului. Această legendă datează din secolul XII și una din variantele sale este Legenda Aurea. Se povestește cum un balaur imens și feroce a apărut lângă orașul Selena din Lybia. Locuitorii trebuia să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. Atunci a apărut un viteaz creștin care s-a oferit să răpună balaurul. În unele icoane timpurii, fața împăratului este înfățișată în gura balaurului, în timp ce un viteaz cu o suliță se luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul cu sulița, tânărul a dus-o pe prințesă la palatul împăratului, care i-a oferit mâna ei și jumătate din împărăție. Viteazul a refuzat, spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii și ajutorul săracilor și nedreptățiților; apoi le-a spus că numele lui este Gheorge și a plecat.
Obiceiuri vechi, pierdute in negura anilor.
Sf. Gheorghe este stăpânul verii; oamenii aduc câte un pom verde pe care-l pun înaintea casei și, dacă se prinde, se spune că Sf. Gheorghe l-a dat. Se pun în prag brazde verzi în care se înfig crengi de salcie, ca să știe morții de venirea Sf. Gheorghe cu primăvara; dacă douăzeci și patru de ore se păstrează verzi, se zice că anul are să fie vesel și oamenii sănătoși. Cine doarme în noaptea de Sf. Gheorghe în ieslea boilor îi aude vorbind. Cerul se deschide și în noaptea de Sf. Gheorghe, când dă putere tuturor pomilor să înflorească: nucul, salcia și toți pomii pădurilor. Paparudele țin într-una din cele nouă joi după Paști. Paparudele țin trei zile. Se ține de oamenii cu plugul și de femei în casă. Se lucrează până la amiază, când, întorcându-se cu plugul de la arat, se udă boii de la plug pentru a invoca ploile. Băieți, fete și femei grele se udă cu apă unii pe alții, având credința că vor urma ploi regulate. O țin mai ales femeile, care în mare parte umblă din casă în casă cu gălețile cu apă, udă pe ai casei ca să plouă, și cu banii strânși chefuiesc toată ziua; susțin ele că bărbații n-au drept să le zică nimic în acea zi.
La hramul bisericii se așezau mese în curtea bisericii și se făcea o masă comună pentru tot satul. Se pregăteau borș cu pește, sarmale, pilaf, friptură, brânză. Se făcea colac și colivă. Alesul: sărbătoare a ciobanilor se aleg ciobanii, locul unde se va face strunga sau stâna; se aleg mieii din oi, sunt pregătite oile pentru primul muls; se face primul caș. În timp de secetă, copiii se îmbracă în trențe și unii cu boji în cap și pe la brâu, pleacă seara din casă în casă strigând: Paparudă, rudă,/ Vino de ne udă/ Cu o găleată plină,/ Ploaiele să vină;/ Cu o găleată rasă,/ Ploaia să ne lase. La auzul acestor cuvinte, fiecare stăpân al casei iese și udă cu apă pe copii. Dacă nu fac aceasta, se întâmplă să nu plouă încă o săptămână.
Pentru bunul mers al vieții și al treburilor: Mai toată noaptea stau deștepți, crezând că astfel vor fi vioi și sănătoși tot anul. Unii rămân două nopți cu vitele pe câmp, păscându-le ca să fie sănătoase și lăptoase, ca, precum oamenii, așa și vitele să capete putere pentru tot anul. Oamenii se bat cu urzici, spre a fi harnici și iuți tot anul. Spun că dacă țin aceste zile, Paparudele, le dă Dumnezeu ploaie la timp.
|
Nelu Cernatesti 4/22/2010 |
Contact: |
|
|
