Interferentze- Despărtiri, reveniri
A revenit primavara si din ramurile salciilor au izbucnit cu timiditate mâtzisorii firavi care, în climatul racoros al Canadei, au aparut dupa Florii. Începutul primaverii aduce uneori cu sine despartiri, unele temporare, altele definitive, dar nu de putzine ori ele sunt însotzite si de reversul lor, ca si când legea actiunii si reactiunii a lui Newton s-ar aplica nu numai materiei, ci si evenimentelor din viatza noastra. Legea suna asa: oricarei forte exterioare care se exercita asupra unui corp i se opune o forta egala si de sens contrar. Aplicând acest principiu la cotidian, fiecare durere legata de o despartire ar fi compensata de satisfactia unei reîntâlniri, care ne da o stare de confort. Iar daca ar fi sa vorbim, în particular, despre despartzirea de stilul de viatza de la un serviciu cu ore fixe în favoarea unuia flexibil si cu activitati impuse numai de tine însuti, atunci, cu sigurantza, regretele nu-si au locul.
Despartirile pe care le-am trait de-alungul vietzii mi-au fost prilej de suferinta, fie ca era vorba despre prieteni, locuri îndragite sau obiecte. Cu cât timpul petrecut cu o persoana sau obiect era mai îndelungat, cu atât despartirea devenea mai grea si perioada pâna la revenire mai întinsa. Spune vulpea din “Micul Print” de Saint Exupery : “C’est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante” (temps perdu aici cu sensul de timp petrecut împreuna).
Am observat totusi ca aici oamenii nu sufera când schimba ambiantza. Fara a fi indiferenti, bucuria de a întâlni un loc nou depaseste tristetea despartirii de cei si cele lasate în urma. Cum altfel s-ar explica usurinta cu care îsi parasesc casele, vând mobila si se muta în alt loc, alt oras, de multe ori chiar alta parte a continentului? Aceasta usurinta îmi pare de neconceput mie, nascuta la Bucuresti în casa în care am locuit pâna la plecarea din tara.
Cred ca sunt doi factori care contribuie la considerabila flexibilitate a nord americanilor, mobilitate care diminueaza tristetea despartirilor prin amplificarea bucuriei confruntarii cu necunoscutul.
Primul factor este educatia. Mi s-a parut protectoare metoda folosita la scoala din Montreal unde a învatzat fiul meu. La începutul fiecarui an, clasele si profesorii se redistribuiau astfel încât nici colegii, nici profesorii nu se mai regaseau. Prieteniile din clasa întâia se topeau în favoarea formarii altora în clasa a doua si asa mai departe. Aceasta rotatie mi s-a parut revoltatoare la început, mai ales ca eu am ramas pâna astazi prietena cu fosti colegi de scoala. Cum fiul meu parea indiferent la aceste schimbari, i-am cerut o explicatie. “E foarte bine asa, mi-a spus, am ocazia sa cunosc o multime de copii”. “Dar nu te poti împrieteni cu nici unul ca lumea” am replicat eu. “Ce importanta are, a raspuns el, n-am nevoie sa ma împrietenesc prea tare, în schimb în câtiva ani ajung sa-i cunosc pe toti colegii de la clasele paralele”. A trebuit cu timpul sa recunosc ca dinamismul acestui continent impune asemenea viziune si ca eu, nostalgica dupa prietenii profunde si legaturi statornice, eram în afara obiceiurilor acestei societati, fiind nevoita sa-mi impun o atitudine de indiferenta în anumite momente de despartire.
Un al doilea factor care provoaca usurinta detasarii de persoane, locuri si obiecte este suprematia valorii financiare. În America de Nord mai binele este echivalent cu a cumpara mai ieftin sau a vinde cu un profit crescut. Si cum economia se bazeaza pe vânzari-cumparari, bucuriile legate de afaceri contrabalanseaza latura nostalgica a vietii. Asa s-ar explica si surprinzatoarea semnificatie pe care o capata aici notiunea de loyalitate. Iata un exemplu: cand locuiesti într-un apartament închiriat, chiria acestuia creste anual cu un procent limitat, controlat de un organism municipal. Daca stai mai multi ani, chiria marita anual nu egaleaza valoarea pe care proprietarul ar putea-o obtine de la niste locatari noi. Interesul proprietarului este deci ca locatarul vechi sa elibereze apartamentul care ar putea fi închiriat la un pretz mai bun, în timp ce interesul locatarului este exact opus. Proprietarul uraste loyalitatea, care devine, în aceste conditii, un defect.
Alt exemplu: se stie ca politica unui angajat pentru ca sa urce treptele ierarhice ale companiilor private în vederea obtinerii unor mariri considerabile de salariu este ca el sa se mute la fiecare trei-patru ani de la o companie la alta. Pe plan social deci, loyalitatea unui angajat care lucreaza la aceeasi companie douazeci de ani si care deci nu ajunge la salariile omologilor ce si-au schimbat jobul se transforma dintr-o calitate în defectul de lipsa de flexibilitate.
Gasesc totusi ca exista si o doza de întelepciune în dinamismul nord americanilor. Poate ca seninatatea cu care ei privesc noul si felul în care se feresc a prinde radacini prea adânci în acelasi loc ofera confort psihologic. Cum îmi spunea odata un prieten, pentru ca sa nu fim tristi trebuie sa acceptam schimbarile. Si ce alceva ar fi mai potrivit pentru a confirma spusele prietenului meu decât aceste minunate versuri ale lui Eminescu?
Cu mâine zilele-ti adaogi
Cu ieri viata ta o scazi
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În asta lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El si rasare undeva.
Se pare cum ca alte valuri
Cobor mereu pe-acelasi vad,
Se pare cum ca-i alta toamna,
Ci-n veci aceleasi frunze cad.
……….
|
Veronica Pavel 4/16/2010 |
Contact: |
|
|
