Note personale : De dorul cui si de-al cui drag ?
Nu cerceta aceste legi
Ca esti nebun cînd le-ntelegi
George Cosbuc
E încă frig, dar sălciile si-au aurit crengile. Cînd vor crăpa mugurii si gîstele se vor potoli pe cuibare, înseamnă că viata a luat-o de la cap încă o dată. Nu neapărat cu mine sau cu dumneata. Are ea cu cine. Cu copilandrii care se hîrjonesc pe trotuarul de vizavi, cu bezmeticii ăia care stau in masinile lor zburătoare la coadă la cafea, cu ciripeala din copaci, cu zeama care musteste în pămînt si în nuiele, cu bucuriile, îndoielile si disperările noastre. Ea e infinită în forme, în culori, în tării, în întelesuri. Noi de-abia de gustăm o gură-două din minunătiile ei si dusi am fost.
Cîte milioane de miliarde de oameni ca mine si ca dumneata nu s-or fi întrebat si nu se vor tot întreba ce sens are spectacolul lumii, dacă nouă ne e dat să-l părăsim deseori înainte chiar de finalul primului act? Inainte de a pricepe, cîtva măcar, care si unde e intriga ? Sau dacă exista vreuna?
Sunt multi cărora mintea le spune, după o decizie scurtă, că nu e cazul să zăbovim deloc pe astfel de întrebări. Că e mai bine să ne vedem de treabă. Altii cred că salvarea ne-o dă credinta.
Credinta care e o comoditate de mîna întîi. Cineva ne spune că lucrurile stau asa si noi n-avem altceva de făcut decît să acceptăm. Poate că cea mai interesantă atitudine, desi aparent la fel de iluzorie, ar fi aceea după care ne-am lasa scufundati în viată pînă acolo unde mintea se potoleste si noi suntem totuna cu pămintul si cu cerul, cu iarba si cu soarele.
Cind putem sporovăi cu păsările cerului si întelege mîhnirea unui copac ce dă să se usuce. Cînd ne învăluie pacea de a întelege că toate au fost deja făcute. Că trebuie doar să le-ngrijim. Să nu le spargem, umblînd, cum se zice, ca elefantii prin magazinul de portelanuri. Vom scăpa din moara grijilor si a neîmplinirilor, de remuscări si de angoase. Viata ne va inunda si vom întelege că ea nu are sfîrsit. Că e gata a face din noi un alt firesc, o alta frumusete. Gîndind asa, la sfîrsit am trăi nu spaima disparitiei, ci revelatia altei întelegeri. Poate a totalei întelegeri. Ea ni se va întîmpla oricum, dar n-ar fi mai bine să ne apropiem de acel moment ca si cînd am mai făcut-o de atîtea alte ori?
Nu sunt multi aceia care au o atît de mare intelepciune încît să priceapă si să fie in stare să facă asa ceva. Unul a fost Socrate, zic povestile lui Platon. Altul a fost...
Eu am cunoscut o fată care a fost de talia asta, desi era cît o vrăbiută doar. Delicată în întreaga ei făptura. Bună ca apa cea rece si ca raza de soare. Si bunătatea asta, care stie (aproape) toată lumea, vine din întelepciune, a făcut-o să-si depene emotionată, dar în liniste, firul vietii pînă i-a găsit sfîrsitul. L-a lăsat din mînă si s-a dus acolo, “la loc cu verdeată”. De ce asa de repede?
Pentru ca noi să ne minunăm încă o dată, să ne îndoim, să ne întrebăm si să tinem astfel viu spiritul ce ne-a fost încredintat cînd am deschis pentru prima oară ochii.
In lumea asta, al cărei început e in sfîrsitul ei, acea fetită cu ochii blînzi, eu, dumneata, avem un rost chiar dacă uneori n-o credem. Cu fiecare dintre noi, cu fiecare pasăre si ramurică, cu fiecare zîmbet si oftat se împlineste un rost. Mai bine sau mai rău. Ea l-a împlinit pe-al ei ca poate putini altii. De acea ne doare că s-a dus. Si de acea ne e drag că ne-a rămas în minte.
In memoria Stelutei Ardelean
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 4/13/2010 |
Contact: |
|
|
