Sublinieri : Aprilie
Panta urcă usor, nimic nu-i fortat pe coastele astea, Lespedea se alintă printre prunii asezati la-ntâmplare, fără socotelile eficientei, asa pur si simplu, îsi clipoceste apele a căutare, aparent fără efort, ca si cum n-ar avea nimic mai bun de făcut decât să dezvălue cărări nestiute, o lene ancestrală se lăfăie în iarba crescută binisor, atât cât să dea fiori si sa-ti trimită mintile aiurea, Dumnezeu stie la ce blestematii si e destul de dificil si asa să păsesti pe poteca asta răsucită imprudent pe lângă tufele de arini la umbra cărora ai sta, dar pământul e încă reavăn, musteste a sevă tânară si a chemări ciudate, asa că treci mai departe, prunul de la poartă si-a zbârlit mugurii în a plesni, iar ciresul amenintă cu o explozie florală de “zile mari”, toate căznelile iernii s-au spulberat si tu păsesti în acest eden terestru pe care, evident, numai primăvara ti-l poate oferi.
Când o iau razna, o iau, ce mai !
Citesc textul asta pe care l-am scris in Observatorul, in 2008, si mă trezesc visând « cai verzi pe pereti », ceea ce n-ar fi cine stie ce ciudătenie ; e primvară, timpul e incredibil de generos anul acesta, zăpezile ne-au ocolit, frigul e numai o exagerare a răsfătului, soare si adieri nu tocmai canadiene, mă rog, o primăvară ivită parcă din « încălzirea globală » - despre care, ce cred eu, e mai bine să nu spun, cel putin, nu acum când « peisajul » meu sună asa ademenitor.
Dacă mai adaug si un car cu boi, o lentă legănare pe un drum fără adresă si îmi asum responsabilitatea saltului temporal de care fără discutie avem nevoie într-o astfel de incursiune, alunec dincolo de real si uit de toate belelele domestice, de poticnelile « tineretii » acesteia târzii, de plictiseala rutinei în care ne bălăcim cam de când ne-am născut, de imposibilităti si posibilităti care mai de care mai tentantă, de tristetea timpului care « curge » fără să ne întrebe, de toată adunătura asta de clipe si întâmplări pe care o denumim cuminte, viată.
Si dacă stau si mă gândesc bine, primăvara este un » tur de fortă », o bătălie, pe care n-am idee dacă o putem câstiga vreodată, o întoarcere a fetei de care nu stim cum să scăpăm, o răsucire înapoi, cu dorinte ascunse către înainte, un chin, de fapt, de a accepta chiar fără a întelege că regenerarea există cu sau fără noi.
Ciuidată formatie genetică suntem noi românii !
Am luat-o razna prin lume, doar-doar s-o lipi « civilizatia » de noi, ne-am cuibărit chair la căldura ei, ne place deschirderea aia la care am visat cam de când purtam bătăliile alea ascunse cu Winetou si apachii, ne fâtâim încoace si în colo cu siguranta cunoscătorului si cu retinerea îndoielilor, iubim chiar conditia asta ambiguă de canadian de împrumult si când credem că am învătat să ne lăsăm învăluiti de ritmurile firesti, alunecăm, ne strecurăm « afară » si, febrili, ne repezim pe pantele întoarcerii, ademenitor periculoase, asa, ca amintirile filtrate de trecerea timpului, alea în care adevărul se răsfată în umbra fanteziei, se resapeaz în nostalgice traduceri trecute, evident, prin filtrul tineretii, al copilăriei, chiar.
Si pe urmă afli cum e, n-ai ăncotro si accepti !
« Plânge-o mierlă-ntr-o răchită
La răscruci de Dealu-Mare…
Suie-n pas domol răzorul
Un voinic pe murg călare….
Jos în smalt de soare-apune,
Turla satului străluce ;
Sapă murgul si nechează
Si-nspre vale vrea s-apuce
…
Se inalta-n sea voinicul,
Vede-o casă-ntre poiene,
Si cu mâneca cămăsii
Zvânt-o lacrimă din gene….
Într-o clipă strânge frâul
Si-l îndeamnă-n altă parte,
Dârz pleoapele-si închide…
« Du-mă, murgule, departe… »
Sfărmând jgheabul cu potcoava
Drumului s-asterne murgul-
Peste plopi cu frunza rară
Cade-n lacrimă amurgul… »
Octavian Goga vorbeste totdeauna pentru noi !
Maria Cecilia Nicu, Toronto - Aprilie, 2010
|
Maria Cecilia Nicu 4/13/2010 |
Contact: |
|
|
