Meditatie : A ierta si a cere iertare
Isus Cristos în Rugăciunea Domnească subliniază un aspect decisiv în relatia omului cu Dumnezeu si în relatia omului cu ceilalti semeni ai săi. Este vorba, desigur, despre puterea, bunăvointa, disponibilitatea de a ierta greselile, fărădelegile, erorile, neatentiile, omisiunile, ofensele pe care ti le aduce aproapele, pentru ca la rândul tău să poti fi iertat de către Tatăl Ceresc. Pentru că, dacă nu ierti, nu vei avea parte de iertare. Este si aceasta o Regulă de Aur a crestinismului după aceea: „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ti se va măsura.”
Cu alte cuvinte: „nu face altuia ceea ce nu doresti să ti se facă tie însuti”.
Cuvinte înscrise în Legea de aur a Iubirii de semeni, dată pe Muntele Fericirilor de către Domnul Iertării si al Iubirii.
Dacă în relatia noastră cu Dumnezeu, obisnuim să pretindem, să cerem cu insistentă, să implorăm ca Dumnezeu, la timpul potrivit, să ne ierte, să uite ofensele pe care le-am adus Maiestătii Sale Divine de-a lungul vietii noastre, voit sau nevoit, din neatentie sau cu bună stiintă, acest lucru ne obligă în constiintă să fim tot la fel de îngăduitori cu aproapele nostru, iertându-l, uitând, trecând cu vederea tot ceea ce acesta ne-a făcut.
Acest lucru constituie însă o piatră de încercare pentru fiece om, chiar si în acela de bună credintă. Majoritatea se exprimă astfel: „Te iert dar nu pot să uit.”
Ce fel de iertare mai este si aceasta în care îti aduci aminte de fiecare amănunt, de fiecare cirtă din ofensa pe care ti-a adus-o cândva, o persoană? Când îti revin în memorie cu precizie milimetrică toate vorbele, faptele, privirile rele aruncate fătis sau peste umăr, de către cineva în care ai avut încredere, pe care, poate, l-ai iubit, care ti-a înselat încrederea, care te-a trădat miseleste. Trădarea doare cu atât mai mult, cu cât este înfăptuită de cineva drag, cineva de aproape.
Dar oare, pe Isus, cine L-a trădat? Nu unul dintre ucenicii Săi, care stătuse timp de trei ani lângă Învătătorul său, care-L cunostea foarte bine?
De unde a fost alungat Isus dacă nu din Nazaretul copilăriei si al adolescentei sale, acolo unde îl cunostea toată lumea ca fiind „fiul tâmplarului?”
Nazarinenii s-au încăpătânat în învârtosarea inimilor lor să nu-L recunoască pe Învătătorul si profetul care trăise aproape de ei, la câtiva pasi, lângă casa lor, a cărui familie era recunoscută drept una dintre cele mai credincioase si mai pioase. O familie foarte muncitoare, devotată, iubitoare de aproapele, foarte prevenitoare cu nevoile celor din jur. Să ne amintim de Nunta din Cana, când Maica Fecioară intervine în favoarea mirilor, cerându-I lui Isus să îi ajute pe miri în procurarea vinului, desi timpul Său nu sosise încă.
Si cine, mai târziu se va lepăda de Isus de trei ori încă, dacă nu Petru, bărbatul care-L recunoscuse drept „Fiul Dumnezeului Celui Viu, cel care are cuvintele vietii vesnice?”
Momentele de slăbiciune, căderile, trădările sunt explicabile în viata unui om care s-a născut cu rana păcatului strămosesc. Însă în fata căintei, Cristos iartă orice păcat.
El a iertat-o si pe femeia adulteră din Biblie, pe care iudeii voiau s-o omoare cu pietre. Cu conditia să nu mai păcătuiască.
În ultimii ani, Fecioara, în diferite locuri ale lumii, ne îndeamnă la iertare si împăcare, conditii de bază ale convertirii noastre, ale înaintării pe calea perfectiunii crestine.
Părintele Slavko Barbaric, din Bosnia Hertegovina, - tinutul călcat de tălpile sfinte ale Maicii Domnului încă din anul 1981, într-una din meditatiile sale, a spus pelerinilor:
„Stiti cum se pierde pacea? Se pierde atunci când începem să vedem un singur aspect al unei persoane, un aspect care nu ne place, fără a tine cont de persoana respectivă, în ansamblul ei. Atunci vedem doar acel aspect, iar spiritul critic pune stăpânire pe noi. Uităm toate celelalte aspecte.
Focalizându-ne în felul acesta pe ceea ce ne deranjează, devenim orbi, chiar dacă acel defect, sau limită, sau păcat este real...Pierdem din vedere toată frumusetea vietii acelei persoane: ce a făcut, ce a dăruit, ce a suferit, etc. Si intrăm atunci într-o viziune asupra celuilalt total gresită si devenim prizonieri ai acestei false viziuni. Pierdem recunostinta, dar fără această recunostintă, nu putem avea pacea, căci recunostinta este cea care pregăteste venirea păcii.”
(Vezi: „Jurnalul Sorei Emmanuel, Medjugorje. Anii ’90. Triumful Inimii” Editura Adoremus, 1998).
Este cunoscut că oamenii ne pot deveni antipatici datorită unei trăsături de caracter sau a unei împrejurări nefavorabile în care i-am văzut. Dacă am manifesta mai multă răbdare si mai multă atentie fată de semenul nostru, aceste aspecte ar putea fi înlăturate si ar iesi la iveală esenta pură a ceea ce ne-a apropiat de acea persoană.
Să nu lăsăm ca patimile – iadul din noi – să triumfe în viata noastră si să nu rămânem ancorati într-o stare potrivnică, dacă am avut nefericirea să cădem în ea.
Eliberati de întreg bagajul de gânduri si sentimente potrivnice fată de aproapele nostru, să ne ridicăm în plină Lumină, călăuziti de astrul care ne tutelează vietile.
Depăsind acest prag, acest obstacol care se interpune în calea iertării noastre din partea Tatălui, adică iertându-i pe toti cei ce ne-au provocat un rău oarecare sau pe cei pe care nu-i iubim îndeajuns, să mergem mai departe cu perfectiunea si imitatea crestină si să facem noi pasul hotărâtor: acela de a ne cere iertare fată de cei cărora le-am gresit. Mai mult, adâncindu-ne în Milostivirea Divină, să ne cerem iertare si fată de cei cărora nu le-am gresit, ci, dimpotrivă, ei au gresit în fata noastră, fie pentru că i-am adus noi în starea de a gresi, fie că nu ne-au cunoscut bine, fie dintr-un alt motiv.
Trecând peste orgoliul propriu, peste mândria personală, peste toate acele sentimente lumesti care ne-ar îndemna să amânăm o astfel de faptă, am urcat încă o treaptă spre Înaltul de Cer, acolo unde Tatăl Iertării si al Îndurării ne asteaptă, zâmbindu-ne, ca să ne acorde iertarea.
Să ne amintim ceea ce spune Evanghelia: dacă te duci cu darul tău la altar si îti aduci aminte că fratele tău are ceva cu tine, lasă darul tău acolo si mergi la fratele tău si cere-ti iertare, apoi vino înapoi să-ti depui darul.
Un exercitiu si mai înalt, si mai sublim pe calea desăvârsirii crestine este, nu numai de a-l ierta pe aproapele care ti-a gresit, dar si acela de a te ruga pentru el, cu toată inima, cu tot sufletul, asa cum te-ai ruga pentru binele propriu.
Să luăm aminte de la Isus Cristos, care si-a iertat călăii, pe cruce, implorându-L pe Dumnezeu Tatăl: „Iartă-i Doamne, căci nu stiu ce fac!”
Aidoma Lui, Sfântul Stefan, în timp ce murea lovit cu pietre, se ruga lui Dumnezeu cu aceleasi cuvinte, să-i ierte Dumnezeu pe cei care-l ucid.
Aceasta se înfăptuieste cel mai greu, pentru că omul, îndeobste, este tentat să nu uite greselile altora. El uită numai propriile sale greseli, pe care le alungă din minte pentru că îi displac. Dar greselile altuia nu le uită.
Dar dacă Dumenezeu ne-ar spune la Marea Judecată: „Te-am iertat, dar nu pot uita de câte ori m-ai jingit cu gândul, cuvântul, cu fapta si cu omisiunea. Nu pot uita de câte ori m-ai lăsat singur si te-ai grăbit să te întâlnesti cu altcineva. Nu pot uita de câte ori te-am asteptat la Sfânta Liturghie duminica si tu ai întârziat si n-ai venit la întâlnirea cu mine, de câte ori ai lipsit de la Ora de Adoratie euharistică, desi eu stăteam pe altar si te asteptam. Nu pot uita de câte ori mi-ai promis că o să te rogi împreună cu mine si cu Maica mea si a voastră, că o să postesti, că o să te lasi de viciul care încă te stăpâneste. Nu pot uita nimic din tot ceea ce ai făcut în lumea pe care ti-am dat-o”.
Însă Dumnezeu este un Dumnezeu uitător si mult iertător, un Dumnezeu care ne iartă de 70 de ori câte 7, adică la infinit, cu conditia să ne pară rău de ceea ce am făcut. Cu conditia, fără doar si poate, să-l iertăm si noi pe aproapele nostru. Dar nu să-l iertăm de formă, pe deasupra, păstrând în adânc întreaga lui vină, ci să-l iertăm, asa cum ne iartă Dumnezeu, din toată Inima Sa Preasfântă, stergând cu buretele tot ce ne-a întinat, curătindu-ne de lepra păcatului, făcându-ne albi si neprihăniti în iubire. „Si ca zăpada mă vei albi” – sună un verset din Psalmul 50.
Stropindu-ne cu isopul curătitor si spălându-ne în apa Botezului, Isus ne-a acordat privilegiul de a ne face aidoma Lui, fără prihană strămosească, aidoma Maicii Sale, cea care a fost fără pată.
Să ne păstrăm această haină albă si cu o inimă nouă si curată, zidită de Dumnezeu în noi, să intrăm în Bucuria Învierii, în Bucuria mântuirii veslnice, acolo unde domnesc pacea si iertarea în chip desăvârsit.
Asa să ne ajute Dumnezeu!
Teolog CEZARINA ADAMESCU
|
Cezarina Adamescu 4/2/2010 |
Contact: |
|
|
