Lumina Invierii în întunericul temnitelor
„Oricine va mărturisi Pentru Mine, înaintea oamenilor mărturisi-voi si Eu pentu el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri!”(Matei 10,32).
„Părinte Ioan Negrutiu, nu stim cum să vă multumim că ne-ati salvat Biserica! Ortodoxia noastră a amutit aici. Altarele românesti s-au mutat în închisori.” (Patriarhul Justinian Marina).
În baza harului divin primit în dar, de omul credincios, crestinul, poate să intre în comuniune cu Dumnezeu. Această relatie de comuniune se realizează teologic prin credintă, nădejde si dragoste, împlinind unirea dintre om si Dumnezeu, dar păstrându-se totodată deosebirea dintre Dumnezeu si om. Îndumnezeirea omului făcându-se asadar, prin har, nu prin substantă. Esenta Ortodoxiei este transfigurarea, adică pătrunderea întregului cosmos de lumina dumnezeiască (energia necreată) si prin aceasta re-crearea universului. Asa cum razele soarelui, care cad pe suprafata unui cristal, îl fac pe acesta să strălucească precum un mic soare, tot asa si harul dumnezeiesc pătruns într-un trup omenesc, devine transfigurat ca si lumina care îl transfigurează. Prin urmare, dacă esenta Ortodoxiei este transfigurarea, fiinta, izvorul transfigurării, nu poate fi decât trăirea mistică. Întregul crestinism ortodox este pătruns saguinic de seva mistică, prin faptul că în centrul lui pulsează Sfânta Liturghie, cu Taina Împărtăsirii, care este mistică prin excelentă. Miezul Liturghiei Ortodoxe, conferă comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos, prezent, dar tainic, care dă rod bun si bogat, faptelor crestinului. Cultul euharistic are asadar, caracter originar mistic, caracter Hristocentric si comunitar. Pe măsura relatiei crestine cu Iisus Hristos, pe măsura în care din izvorul Lui se revarsă în omul ortodox fortele divine, acesta se împlineste duhovniceste, trăind bucuria petrecerii întru Duhul Sfânt. Atingerea trăirii mistice zămisleste în crestin dorinta după realizarea idealului hristic: Mărturisitorul (crestinul trăitor, responsabil de chemarea sa), Eroul (crestinuperfect al Natiunii), Martirul (crestinul ales al Elitei neamului) si Sfântul (crestinul desăvârsit, misticul). Mărturisitorul este eroul tainic, care “tace si face”. El trăieste plenar în modestie, curge linistit si lent ca un firicel de apă, până ce adună mai multe izvoare (mai multă trăire), apoi devenit râu, se revarsă bucuros naturii, se dăruieste oamenilor mărturisind binefacerile lui Dumnezeu. Filosofia Mărturisitorului se axează pe trei principii, pe trei postulate, pe trei dogme: credinta întru adevăr, adevărul întru iubire si iubirea întru credintă. În Erou, se cinsteste credinta, curajul si răbdarea poporului prezent, în Sfânt, se bucură întreaga Creatie, în Martir se laudă Însusi Dumnezeu, iar Mărturisitorul depune mărturie despre toate acestea.
Eroul trăieste plenar, mai ales prin Crucea poporului său, Sfântul trăieste profund prin Crucea Natiunii si a Domnului, Martirul trăieste deplin, doar prin Crucea Mântuitorului, iar Mărturisitorul poartă grija tuturor Cruciatilor. Fiecare din ei poartă însă Crucea vesnică a mântuirii lor întru Mântuirea Neamului. Toti patru îsi împlinesc destinul prin Cruce. Pentru noi, cei obisnuiti există o moarte a vietii. Pentru Mărturisitor, Erou, Sfânt si Martir există o moarte a mortii. Si totusi, pentru ortodocsi, Crucea e punctul de sprijin al vesniciei crestine. Trăirea mistică a crestinului ortodox, nu e produsul nici al constientului, nici al subconstientului, ci este pur si simplu, ridicarea spirituală în supraconstient, a metaconstientului-sălasul duhului pur. Eroul este omul pur, înzestrat cu virtuti superioare, care manifestă o tendintă uluitoare (firească după el), de a-si sluji Patria, prin prisma credintei, dreptătii, libertătii, progresului si adevărului divin. Sinele său este Natia. El s-a născut (se naste) pentru scopul măret al civilizatiei si culturii poporului său.
Prin urzeala firii sale, Eroul vădeste limpede si cu putere misiunea sa istorică de chemare întru slujirea sfântă a Patriei. Martiriul este considerat suprema formă de vietuire crestină. El este o prelungire în istorie, în mod mistic, a Patimilor lui Iisus, Patimi, care se prelungesc în membrele lui Hristos si Trupul lui, Biserica Sa. Crestinismul ortodox înseamnă participarea la Suferintele lui Hristos-care se manifestă istoric sub diferite forme si chipuri ale răstignirii. Prin fidelitatea trăirii Patimilor lui Hristos si prin Jertfa dorită si împlinită, Martirul devine suprema unire mistică cu Mântuitorul. Sfântul îsi transfigurează chipul său, constiinta sa, întru asemănarea cu Creatorul său. El are o permanentă sete si foame de dumnezeire prin credintă si nădejde, iar prin iubire, respiră cu Dumnezeu, împlinindu-L si întrupându-L. Sfântul trăieste aici, ca un „mucenic al constiintei”, un Acel „dincolo lăuntric.” El trăieste pe pământ, Filocalia cerului.
Mărturisitorul, face din curajul Eroului, răbdarea sa, din jertfa Martirului, dăruirea pentru semeni si din smerenia Sfântului, mărturia despre lucrarea lui Dumnezeu în ei. Rădăcina lor comună (a mărturisitorului, eroului, sfântului si martirului) e Crucea înfiptă în pământ. Trăirea lor comună e Crucea înfiptă cu fruntea în cer. Asa cum gândirea si viata nu pot exista separat, nici chipul fără asemănarea întru Hristos nu poate dăinui.
Mărturisitorul si Eroul sunt Eroii Natiei, iar Sfântul si Martirul sunt Eroii lui Dumnezeu. Toti patru au misiunea de a-i reîncrestina pe crestini si de a-i încrestina pe necrestini. Comuniunea crestină se împleteste din adevăr, iubire, libertate si muncă. Comunitatea este o problemă de cunoastere, de constiintă, de generozitate, de unire sufletească, de creatie, de studiu, de strădanie duhovnicească, de trăire lăuntrică. Mântuitorul Hristos este omniprezent în istorie, în chip tainic prin lucrarea Bisericii Sale, în mod mistic, prin alesii Săi, real prin chemarea si conlucrarea cu credinciosii. Hristos este prezent si activ în lumea de azi, prin mărturisitori, eroi, martiri si sfinti. Morala impune rigoarea poruncilor, dar mistica este un act viu, intim, de trăire în Sfântul Duh. Omul contemporan are o atitudine stiintistă, rationalistă. El se jenează si fuge de prezenta Tainelor, uitând că în structura sa religioasă, după Chipul lui Dumnezeu, are această însusire spirituală, mistică (întru Asemănare cu Creatorul). Substituind misticul, caracterul firesc al persoanei, cu rationamentul neluat din lumina Adevărului, ci dintr-o logică oarecare, omul coboară în tavernele individului, trecând printr-un proces de refulare, capabil de orice porniri patologice, culminând cu dezechilibrul si demonizarea fiintei. În loc să rodească forta superioară a spiritului prin energia harului, ridicând omul pe treapta de erou, martir, sau sfânt, încătusarea spiritului, declansează fortele oarbe „rationale”, în patima ucigasă a urii. Astfel, omul contemporan ar vrea să devină omul ratiunii, al luminii, dar în realitate fiind autonom, el rămâne stăpânit de patima întunericului.
Temnite si Altare
“Omului nu-i este dat ca să trăiască un număr mare de ani, ci ca el să se apropie de Dumnezeu prin fapta vietii sale.” (Ioan Mota).
Fapta Eroului, jertfa Martirului si glasul Sfântului, prin Mărturisitor, ne cheamă să ne cinstim Generatiile de Sacrificiu ale Neamului. „Toti tinerii ăstia (mărturiseste Părintele Iustin Pârvu), care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au stiut să se pregătescă si să-si întărescă spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcărati de idealul cel mai nobil al unei natiuni-ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înăltarea neamului pe urmele Înăltării Mântuitorului până la întâlnirea cu vesnicia.” (Din Temnite spre Sinaxare. Ed. Egumenita 2008, p.14). Pentru credinta aprinsă si crezul lor în realizarea acestui apostolat divin, mii de tineri, poate chiar zeci de mii, au plătit cu viata. Dacă doctrina comunistă si-a structurat legile de asa natură încât să distrugă asa-zisul dusman de clasă, Carol al II-lea a fost prins nepregătit, întrucât nu exista o lege cu pedeapsă capitală. Eludând justitia, el a semnat totusi înalte ordine de stat, cu mâinile murdare de sânge, pentru a-si suprima fizic adversarii. Iată ce ne spune avocatul Valeriu Negulescu, martor ocular si apărător al celor prigoniti din perioada carlistă: „Între anii 1930-1940 câti legionari au fost ucisi fără nici o judecată, fără apărare, fără a fi încadrati în niste articole de lege, care să le justifice pedeapsa primită. Cum în acea perioadă nu exista pedeapsa cu moartea, Regele pentru a-si ucide adversarii prezumtivi, nu putea să-i dea pe mâna justitiei, care nu-i putea condamna la pedeapsa capitală, neexistând o lege în acest sens si atunci actul de justitie era evitat, trecându-se la pedeapsa cea mai grea, la suprimarea
fizică din „înalt ordin de stat”. (Gheorghe Jijie, Vică Negulescu-monografie, 2009, p. 223).
Experienta religioasă avută în libertate, a făcut ca majoritatea detinutilor politici să o trăiască intens în regimul tortionar concentrationist. Aproape toti erau tineri, vigurosi, formati în educatia crestină, când au fost arestati. Dincolo de experienta fiecăruia, au avut binecuvântarea lui Dumnezeu să aibă alături zeci, sute si mii de preoti, zeci, sute si mii de oameni culti, zeci, sute si mii de eroi, zeci, sute si mii de martiri, zeci de mistici si zeci de geniali poeti. Toată această cohortă de îngeri în trup, a transformat lupta în răbdare, răbdarea în asceză, asceza în suferintă, suferinta în rugăciune, rugăciunea în mistică, mistica în jertfa supremă.
Cu alte cuvinte au transformat temnitele grotesti cu celulele lor hidoase, în mănăstiri cu trăire sfântă. „Aiudul (mărturiseste Părintele Iustin Pârvu) este temnita spiritualitătii tineretului nostru, acolo este zugrăvită toată viata si nevointa acestor suflete jertfelnice, dar, în acelasi timp, si sălbăticia iudaică: să tai cu fierăstrăul capul omului, să-i bati cuie…ceva de neînchipuit pentru crestinism” (ibid.p.10). Majoritatea detinutilor au început urcusul spiritual al suferintei, atingând o adevărată transfigurare: mirenii au deveni monahi ca trăire, iar preotii si călugării au suit duhovniceste. Suferinta acceptată cu iubire si adevăr pentru Neam si Dumnezeu va fi binecuvântată sub chipul tainic al Eroului, sub mângăierea Martirului si sub cinstirea Sfântului. Ei au acceptat Crucea pentru a pătrunde mistic Taina suferintei. Temnita, teroarea si tortura pe cei mai multi i-au transfigurat transformându-i în adevăratii trăitori temerari. „Sufletul se avântă în înăltimi si din rănile scrijelite de lanturi picură sânge. Aveam lanturi la mâini si la picioare. Eram tineri si plini de vise. Vedeam în temnită o universitate a dăruirii si a jertfei, cât si prilej de studiu si meditatie.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana. Bucuresti, 2006, p. 30).
Lumina Învierii Domnului Iisus Hristos în 1938 la Jilava
Există o consubstantialitate între Natiunea daco-română si Cruce, o întrepătrundere fiintială de dăruire si înclinare spre jertfă.Se poate spune că Sfânta Cruce este geneza omului si apoteoza crestinului. Pentru ortodocsi, Crucea este o Fereastră spre Înviere si Poarta prin care ne îmbrătisăm în cer cu mântuirea. Nu există înviere, fără Jertfă, fără Cruce.Duminica Floriilor, din 17 Aprilie 1938, îi aduce lui Corneliu Zelea Codreanu, ultima mireasmă a libertătii, ultimul surâs al mănunchiului de prieteni, ultima răsuflare a pâinii, ultima respiratie a pământului, ultimul ciripit de păsărele, ultimul zâmbet al soarelui…Noaptea e arestat în urma plângerii de supra îngâmfare urmare a odioasei conjuratii, a profesorului Iorga si camarilei carliste si dus la Consiliul de Război.Corneliu Zelea Codreanu îsi începea astfel Săptămâna Patimilor, în Calvarul Jilavei,care avea să fie urmat de cel al Doftanei, al Râmnicului Sărat, încheind cu sugrumarea si profanarea din Noaptea Sfântului Apostol Andrei.
Fortul umed si rece cu mirosul de mucegai l-a primit mirat. A fost introdus într-o grotă de vreo 6/4 m la fel de umedă si de îngrozitoareca si nedreptatea care i se făcea. De jos, de sus, din peretii grosi, de pretutindeni săgeti reci de umezeală îi străpung trupul. Toată Săptămâna Patimilor a trăi Calvarul Golgotei românesti, cu toată dimensiunea suferintei Neamului, cu toată forta spiritului său, cu toată sfâsierea fiintei sale: mama rămasă singură, cu un ginere mort în Spania, fata cu doi copii orfani, Corneliu în închisoare, alti patru copii arestati sau pe cale de a fi si ei închisi, tatăl de asemenea arestat. „Îmi intră umezeala în oase…Mă dor oasele…Simt plămânul străpuns de ace, de gloante. Aud cum îmi bate inima. Sau picături de sânge din ea? Se scurge viata din istovitul trup. O, tară! Cum îti răsplătesti tu pe fiii tăi! Astept Învierea Domnului. Mi-e sufletul încărcat de nedreptăti. Sunt singur. Mi-aduc aminte: am mai sărbătorit de două ori Pastele în închisoare. În 1925 la Focsani si în 1929 la Galata. Niciodată însă nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri. Iau cărticica de rugăciuni si încep a citi. Mă rog la Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea atât de împovărată si îndurerată, pentru mama mea, pentru tatăl meu, pentru fratii mei de asemenea. Apoi pentru ostasii legionari, bătrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati de la casele lor si dusi cine stie prin ce închisori. Câtă jale si câte lacrimi n’or fi acum în sute de familii românesti? Ai nostri toti, toată floarea acestei Românii, zace culcată cine stie prin ce temniti.
Doamne, mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primeste-mi jertfa. Ia-mi viata. Căci Tie o, Tară! nu-ti trebuiesc puterile noastre, Tu vrei moartea noastră.
Aprind lumânarea si zic: Hristos a înviat!” (C. Z. Codreanu -Insemnări de la Jilava antologia “Din Luptele Tineretului Român (1919-1939)” . Ed. Fundatiei Buna Vestire. Bucuresti, 1993, p.148).
Sfintele Patimi în 1938
Urmarea arestării lui Corneliu Zelea Codreanu, după un plan bine stabilit si minutios analizat, din vreme, de clica oligarhistă carlistă, a declansat prigoana si asupra unei părti a camarazilor săi,care i-au împărtăsit cu fidelitate soarta, calvarul si jertfa.
„Am fost asediati tâlhăreste în casele noastre, am fost perchizitionati si arestati (mărturiseste Părintele Imbrescu), toti fruntasii legionari, în noaptea spre Duminica Floriilor. Am intrat astfel cu adevărat în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului Nostru Iisus Hristos. Miercurea din acea săptămână, ne-am întâlnit o parte la legiunea de jandarmi din Râmnicu-Vâlcea, unde am fost închisi sub pază din diferite părti ale tării. Alte două grupuri erau la mănăstirile Tismana si Dragomirna, pe când noi eram la Miercurea-Ciuc. Am fost dusi acolo chiar în Sfânta Vineri si am făcut slujba Prohodului Domnului, în tren. În Sâmbăta Mare am fost debarcati si predati la internare în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Sfânta Înviere am slujit-o si noi cum am putut, acolo, după ce majoritatea legionarilor s-au spovedit si s-au împărtăsit, pentru că Bunul Dumnzeu a binevoit să-i de-a gând bun preotului Vasilian de la Tulcea, care a luat la Sfintia Sa Sfânta Împărtăsanie“pentru bolnavi.” (…) Am mai fost aflat însă, înainte, că în Vinerea Mare la Bucuresti, la Patriarhie, mai marele Arhiereilor, patriarhul-prim-ministru Miron, la slujba Prohodului, s-a fost exprimat despre Căpitan prin cuvintele: “mai bine să moară un om, decât să piară poporul.” (Preot Ilie Imbrescu, Biserica si Miscarea Legionară. Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1940, p. 117).
Sfânta Învierea a Domnului în anul 1949
Aspazia Otel-Petrescu, fiică de învătători din Cernăuti a fost nevoită de teama deportării în Siberia, să se refugieze cu familia în comuna Sugag Bârsana pe
proletariatului ateu. „vinovatii” au răspuns fiecare pe rând: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria si de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda si voi fi bucuros să o ispăsesc.” (ibid. p. 133). Ultimul căruia i s-a acordat cuvântul a fost Ion Bohotici Seful Centrului Studentesc: “Sunt fiu al Maramuresului si cunosc foarte bine cât a suferit si cât a sângerat neamul nostru sărac. Noi generatia aceasta pe care o aveti în fată pe băncile acuzării, suntem foarte constienti de toate nedreptătile care ne-au umplut de revoltă si durere. De aceea ne-am făurit un crez. Noi am vrut să ne formăm si să ne pregătim pentru a fi apti să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini,lupus prin o alta care să se exprime prin homo homini, rex sac. Stim că ne veti osândi. Stim că vom primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit crucea, neamul, patria si a venit vremea să o dovedim. Mă mir, însă d-le colonel, că dumneavoastră, care ati fost un luptător ilegalist, nu stiti că la capătul acestui calvar vor ajunge eroi si martiri care vor acoperi cu glorie si pe cei ce vor cădea înfrânti pe cale.” (ibid. p. 135). A doua zi, în Sâmbăta Patimilor, urma să se primească sentinta. Dimineata însă a venit cu o bucurie neasteptată. O bătaie usoară în usă si o voce blândă în crăpătură: „Vă vorbeste un preot. Am asupra mea Sfintele Taine si vrem să vă împărtăsim. Îngenuncheati cu fata spre usă si vă spuneti în gând, pe scurt, păcatele mai mari ce vă împovărează constiinta. Eu vă voi da absolvirea. Am îngenuncheat cu sufletele coplesite de emotie…Apoi a venit sentinta, 14 ani temnită grea…Ca un răspuns la tristetea si îngrijorarea mea, au început să bată clopotele. După primul dangăt puternic si vibrant, a izbucnit un frumos „Hristos a înviat!” Cântau preotii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare „Hristos a înviat” a cuprins toată închisoarea. Amplificat, cutremurător, imnul urca din temnită spre cerul înstelat făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii în primăvara anului 1949, 27 Aprilie.” (ibid. p.138).
Detinutele din închisoarea Mislea au adus si ele mireasma sufletelor pentru a împodobi cu evlavie si emotie Praznicul Luminii. “În ziua Învierii ne-am adunat toată temnita “liberă” în sala de mese unde corul condus de Marga a făcut o liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canonmuntele Sebes. În Patria mumă, respectiv la Cluj, a urmat cursurile Facultătii de Litere. Valul arestărilor masive din 1948, n-a evitat-o nici pe Aspazia. Ea a fost judecată la Cluj, în marea Săptămână a Patimilor, unde s-au judecat cele două mari loturi: Centrul Studentesc Legionar cu toate “anexele” si Frătiile de Cruce. Avocatului nu i s-a permis să cunoască dosarul. Aspazia l-a rugat să o lase să se întoarcă cu fata spre public (era interzis). „Avocatul meu a acceptat riscul si mimând o discutie înfocată m-a rotit cu fata spre public. Am început să cercetez cu înfrigurare rând pe rând…si în sfârsit, chiar în ultimul rând, se afla mama…Când ne-am întâlnit privirile a început să plângă linistit; lacrimi mari îi brăzdau chipul frumos. I-am făcut semn că nu trebuie să plângă. I-am arătat inima, locul în care ne vom întâlni mereu, oricîte ziduri se vor ridica să ne despartă. Mama a înteles, si-a sters grăbită lacrimile si a rămas cuminte să mă privească. Mi-a făcut un alt semn discret: mi-a arătat degetul mare, degetul mic si a făcut un semn de negatie. Am înteles că tata si fratele meu nu erau arestati.” (Aspazia Otel-Petrescu-Doamne, Strigat-am! Editia a II-a. Ed. Platytera. Bucuresti, 2008, p. 132). Au început pledoariile, mai mult învinuiri, în Vinerea Mare, acordându-se si ultimul cuvânt. Apărarea îi acuza că sunt victimile unei educatii moral-crestine „viciată de misticism si nationalism”, că erau vlăstarele unei societăti burghezo-mosieresti, care trebuie să dispară pentru a lăsa loc de Nana. Cred că niciodată, afară, în libertate, „Mergi la cer si te asează”, nu mi-a ridicat lacrimile în ochi ca aici, în fata candelei improvizate, alături de surorile în suferintă.” (ibid. p. 186). În închisoare Săptămâna Patimilor are o cu totul altă semnificatie decât în libertate. Afară crestinii sunt preocupati mai cu seamă de pregătirile coplesitoare pentru marele Praznic neglijându-se astfel partea cea bună, de spirit. În „lăuntru” însă întâmpini peste tot mireasma suferintei, care cu adevărat dă semnificatia trăirii absolute a Acelui moment divin absolut.
Învierea Domnului în închisoarea Pitesti a anului 1949
Iată cum mărturiseste acel moment trăit de Traian Popescu: „Săptămâna Mare am trăit-o cu multă evlavie, liniste si pace sufletească. Începând cu Vinerea Mare am avut de „furcă” cu „sforile”pentru că ni s-au făcut pachetele de către fratii nostri cei norocosi. Si iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbeau până la noi au început să apară lumânări aprinse în stradă dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Întâi una, două, apoi nenumărate care transformaseră strada într-un imens colier arzând sub pâlpâirile luminitelor…Nu le-am putut răspunde decât cu un “Hristos a înviat!”, care a început discret, apoi s-a dezlăntuit din cele peste 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu „Moartea pre moarte călcând!” (Traian Popescu-Experimentul Pitesti. Ed. Scara Bucuresti, 2007, p. 66). Polarizati în jurul dragostei lui Iisus Hristos, aproape toti tinerii au înfruntat cu bărbătie iadul concentrationist. La credinta lor înflăcărată s-a adăugat si exemplul „veteranilor”, condamnati „care aveau deja făcuti 8 ani de detentie (mărturiseste Dumitru Bordeianu). Ne uitam la ei ca la niste sfinti…” (Dumitru Bordeianu-Mlastina disperării. Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p. 100). O
caracteristică esentială a acestor “veterani”, era pacea, ordinea si disciplina, care-i remarcau. „Recrutii” se pregăteau să sărbătorească primul lor Paste în închisoare. „Camarazii de pe vremea lui Antonescu memoraseră un repertoriu bogat din poeziile lui Radu Gyr si le-au dăruit discipolilor. S-a petrecut un fapt demn de remarcat în ajunul Învierii. Un camarad a primit un pachet de cca 10 kg cu alimente. Trebuie spus că era interzis a se primi pachete de acasă. Din acel pachet s-au înfruptat toti studentii. Pachetul continea si prescuri pentru anafură, de luat cu ocazia Sfintelor Pasti. „Cantitatea a fost simbolică, dar efectul moral al acestui gest ne-a impresionat în asa măsură pe toti, încât ne-a sustinut în drama care a urmat…Voi spune că un ou rosu s-a împărtit în 24 de părti si în plus cu o bucătică de coaje rosie, ca simbol al marii sărbători.” (ibid. p. 101).
Învierea Domnului în închisoarea Galata-Iasi, în 1951
O adiere de primăvară a început să bată pripit în inimile calde ale tinerilor din fiecare celulă, ca un semn al pogorârii Duhului Sfânt peste năpăstuitii zăbreliti. „În seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetătuie, vestindu-ne si nouă marea sărbătoare a Luminii. Cu fiecare dangăt, o înfiorare tainică îmi cuprindea trupul iar în suflet mi se strecura lin si prelung o bucurie caldă, care îmi amintea de pîlpâiri de lumânare si lacrimi fierbinti adunate într-o palmă de copil. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viată. Poate doar atunci, în copilărie”.(Grigore Caraza-Aiud însângerat. Ed. Vremea XXI, 2004, p. 39).
Lumina Învierii în mina Baia Sprie, în anul 1951
În Taina mântuirii omului, Mântuitorul a rânduit să-i premeargă Suferinta, Patimile si apoi Jertfa sfântă, izbăvitoare a Învierii. Detinutii crestini urmau cu fidelitate aproape aceeasi cale: tortură, înfometare, rugă, meditatie, împăcare, acceptarea patimilor si a jertfei. Cu bucurie negrăită se astepta Ziua Luminii. Si în închisoare pregătirea era în taină si în toi. Artizanul acestor pregătiri a fost ofiterul oltean Marius Tucă. „Am intrat seara în mină în noaptea Pastilor (spune părintele Grebenea). Cei anuntati stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum? Niste sfredele legate unul de altul în pozitie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopote adevărate. Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat: „Veniti de luati lumină!” Toti si-au aprins lămpile. Soborul de cei peste 20 de preoti si diaconi ortodocsi si greco-catolici, era compus din pr. Iustin Pârvu, Nicolae Grebenea, Sebastian Popescu, pr. Lazarov, pr. Costache, diaconul Teodor Bej, pr. Vasile Antal si altii. Slujba a continuat cu un avânt de sfintenie. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 de metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat slujbei o notă atât de intimă, atât de profundă si de sfântă încât toti am fost foarte miscati. La iesirea din mină, în lift toti cântau „Hristos a înviat!” (Preot Nicolae Grebenea-Amintiri din Întuneric. Ed. Scara. Bucuresti, 2000, p. 226). Temnita, suferinta si credinta au garantat pentru cei alesi, nădejdea întru Înviere. Durerea s-a alarmat în răbdare, iar răbdarea în tăria crezului lor În volumul „Din Împărătia mortii”, Gabriel Bălănescu scrie: „În ziua premergătoare Învierii din anul 1951, lagărul si-a schimbat atmosfera. Detinutii, tăcuti, îsi spălau aproape toti rufele. Preotii si o parte din detinuti, în special fostii frati de cruce, erau absenti din sala de mese. Posteau! Cu câteva ore înainte de a intra în mină, seara, ni se comunica si numărul de tone care trebuiau extrase si evacuate. Acum era mărit cu câteva sute de tone…De astă dată dispozitia a fost primită cu resemnare, fără nici un comentariu.”
Sfintele Pasti pentru luptătorii din munti, în anul 1952
Imaginati-vă Codrul nostru frumos, brodat la început de primăvară, cu mireasma lui de smirnă primitoare, cu verdele omniprezent, cu florile parfumate peste tot, ca lumânările aprinse în Noaptea Învierii, în care adevăratii luptători coboară din tainicele ascunzisuri ale muntilor, în preajma unei mănăstiri sau a unei bisericute de sat de munte, pentru ca la sânul pădurii si al noptii să-L astepte pe Iisus înviind, fără să poată lua lumina binefăcătoare, când vocea preotului îi îndeamnă pe toti: „Veniti de luati Lumină!”
„Era în anul 1952, în ziua de Pasti si de pe unde eram în păduri, ne-am hotărât să mergem si noi la biserică. Ne-am apropiat prin păduri până în coasta de la răsărit de Mănăstirea Sâmbăta, într-un loc de unde puteam vedea slujba. Era o zi frumoasă de primăvară, când Codrul îsi împlinea frunza si pomii din poiana mănăstirii se aplecau de floare. Se vedea lume în fata altarului improvizat. Din când în când veneau, aduse de vânt, când mai tare, când mai încet, frânturi din troparul Învierii : „Hristos a înviat din morti cu moartea pre moarte călcând si celor din morminte viată dăruindu-le”. Ne gândeam la cei căzuti dintre noi până atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porâmbu, căpitan Monea, Mogos, Mazilu, Baciu, Partenie Cosma. Am rămas tăcuti cât a tinut slujba. Nu stiu care a avut părerea, parcă Brâncoveanu, pe care a spus-o cu glas tare: „Dacă vreunul dintre noi va supravietui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate si să le îngroape aici lângă această mănăstire”. (Ion Gavrilă Ogoranu/Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. III. Ed. Marineasa, Timisoara, 1999, p. 281).
Săptămâna Patimilor anului 1952, la Canal
Pe măsură ce se apropia Pastele, detinutii erau mai reculesi, mai interiorizati. Norma era mai mare, efortul mai greu, hrana tot proastă si putină, gândurile către cei de acasă apasau si ele multe si grele. „Se înserează, vântul bate dinspre Valea Neagră si aduce câte un zvon al clopotului de Prohod. În această Vinere Mare, se va rosti în mii de biserici, lamentatia hristică: „Eli, Eli, lamma sabahtani?” Asa se va fi terminat si Ultima rugă a lui Crisan, român ca si noi, mort în închisoare: I-ajunge vremii-fiare si ocne si bejenii,/ dar botu-i ud de sânge, e tot neobosit;/ din neamul meu Te cată iar strigătul din denii/ „Părinte-al meu, Părinte, de ce m-ai părăsit?” (Gheorghe Stănescu, Jurnal din Prigoană. Ed. Venus, Bucuresti, 1996, p. 41).
Lumina Învierii Domnului în anul 1952.
Nici o conditie, cât de milostiv ar fi fost acceptată, nu întrezărea un moment de bucurie. Si totusi un fior de emotie sufletească străbătea pieptul fiecărui detinut crestin. Duhul Sfânt, prin natura gătită, pregătea venirea Învierii. În singurătatea celulei crestinul trăieste o efervescentă sufletească de mare intensitate, percepând frumusetea slujiri Mântuitorului. „Nu există un sens al existentei în afara lui Hristos. Sunt atât de entuziasmat pentru acest moment de renastere sufletească încât notez în „Jurnal” bucuria regăsirii mele, prin aceste cuvinte: „Pe frontispiciul acestei celule trebuie să se scrie cu litere de foc: „în acest cavou s-a născut un om!” Mă simt în profunzime altul. Este data de 19 Aprilie 1952. În după amiaza acestei zile, atât de neuitată pentru mine, se deschide usa celulei si este introdus un om. Era un tăran înalt, îmbrăcat în haine de culoare închisă purtând o pălărie. Se recomandă: Vasile Bejan. Este originar din satul Sub-Piatră, judetul Bihor. Fost primar al localitătii. Are o fiică, Lucretia, si mare nevoie de ajutor sufletesc. Pe un tăran de la poalele Muntilor Apuseni, poemul „Horia” al lui Aron Cotrus nu poate decât să-l răscolească profund: „Chipul tău de jar si vifor nu e,/ Motii îl mai văd prin vis cum suie/ Peste codrii, Vidre si Vlădeasă/ Chip de pajură aleasă./ Dâră de lumină-n umbra deasă/ Mai măret ca muntii la un loc/ Crai de veghe, pajură de foc.” Vasile Bejan, cu lacrimi ce se strecoară printre ridurile obrajilor săi înăspriti de vremi, ascultă cu evlavie. Continui cu versurile poetei Florica Ciura-Stefănescu, din volumul „Ardealul”, apărut la Timisoara în 1940. Versurile poetei par o litanie de jale pentru suferintele de azi ale neamului, care exprimă o terifiantă profetie: „Sărmană si înfometată gloată,/ Cât de îndărătnic te pornesti,/ Strămosii nostri au murit pe roată,/ Noi vom muri în temniti românesti.”
(Preot Liviu Brânzas-Raza din catacombă. Ed. Scara. Bucuresti, 2001, p. 45). Roata pe care se vor frânge iubitorii de libertate si dreptate-urmasii în duh ai lui Iancu si Horia-vor fi zidurile si lanturile temnitelor românesti.
Pastele anului 1954
Lacrimile atâtor părinti, sotii si copii, care si-au pierdut pe cei dragi prin închisori, prin deportări, pe la Canal, prin Siberii, fără preot, fără prohod,s-au împletit în cununa jertfei pentru Neam, din care apoi s-au prelins în Potirul Învierii. „Se apropie Sfintele Pasti, al treilea departe de ai mei.Dar ceilalti? Mă rusinez de ei si mă întreb dacă nu cumva neamul nostru este în situatia lui Petru de după Ghetsimani, în noaptea judecătii Mântuitorului. Ce frumoasă si nobilă cântare în slujba Învierii ne-a adus acest tânăr slujitor al Domnului, părintele Dumitru Popescu: “Să zicem fratilor si celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere si asa să cântăm: “Hristos a înviat din morti…” Nicăieri ca aici, ca acum, n-am fost mai recules de Sfintele Pasti, nu l-am asteptat mai vrednic de lumina lui: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Si ne îmbrătisam.” (Gh. Stănescu, op. cit. p.183).
„Permanent ne-a vegheat schitul de pe Măgura. Clopotele lui din Duminici si sărbători aveau un răsunet deosebit în inimile noastre. Erau mângâiere si întărire. Stiam că nu suntem singuri. Dar privelistea extraordinară a lumânărilor aprinse-siraguri de stele-pe serpentinele Măgurii, în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Vă cheamă Domnul slavei la lumină,/ Vă cheamă mucenicii-n vesnicii./ Fortificati Biserica crestină/ Cu pietre vii zidite-n temelii!/ Veniti crestini si luati lumină,/ Cu sufletul senin, purificat./ Veniti flămânzi, gustati din Cină:/
E Nunta Fiului de împărat./ Să crească-n inimile noastre-nfrânte/ Un om născut din nou, armonios,/ Pe chipurile voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Iisus Hristos/ Un clopot tainic în miezul noptii bate/ Si Iisus coboară pe pământ./ Din piepturile noastre-nsângerate/ Răsună imnul Învierii sfânt!”/ (Valeriu Gafencu- Imnul Învierii ).
Din totdeauna, crestinismul a avut o generatie tânără cu o vocatie de Elită si o constiintă a misiunii pentru Neam, împlinită prin jertfă si dăruită lui Dumnezeu. Înflăcărati de flacăra filocalică aprinsă în sufletul lor de străbuni, uniti prin râvna de a se jertfi Mântuitorului, toti acesti tineri alesi, au devenit niste monahi arzând în duh. Toti Mărturisitorii, Eroii, Martirii si Sfintii din perioada comunistă au suferit suprem pentru credintă. Acceptată cu dragoste si adevăr pentru Hristos, suferinta este binecuvântată în chip tainic de mângâierea duhului. Tot acest Calvar al durerii: prin tortură, prin teroare, prin calomnie, prin profanare, prin blasfemia adusă lui Dumnezeu si a Sfintilor Săi, prin defăimarea Neamului si a Bisericii strămosesti, prin mutilare, prin frângere, prin ciopârtire, prin înghetare, prin încremenire, prin însetare, prin înfometare, prin apostazie, prin “re-educare,” prin arestarea si a altor membri ai familiei, copii sau bătrâni, sotii sau mame, prin eliminarea din scoli sau facultăti a urmasilor celor închisi, prin strangulare, prin răstignire, prin împuscare, prin deportarea rudelor celor arestati, prin urmărirea si
supravegherea după detentie, prin marginalizare si continua denigrare, prin cenzurarea operelor culturale, prin amputarea carierelor si a profesionismului format, prin încătusarea misiunii crestine, toate acestea îndurate pe parcursul a multor decenii, prin intensitatea urii si a formelor de manifestare a persecutiilor, au făcut ca eroismul, mucenicia si sfintenia lor, să învingă, cu mult mai presus, fată de eroismul, martiriul si sfintenia crestinilor în primele secole de persecutii a Bisericii lui Hristos. Slavă, cinste si binecuvântată laudă lor!/ Proptiti în bete sau surpati pe-o rână,/ Cu câte-o cârje unde a fost picior,/ Cu câte-un ciot uscat în loc de mână,/ Venim si noi spre hora tuturor./ Ne adunăm din toată săpătura,/ Din Cernavodă, Gales, Tasaul,/ De pretutindeni unde-am stat cu ura/ Făcută ghem în trupul nesătul./ Venim încet spre hora ce cuprinde/ Tot neamul, cât istoria l-a-ntins./ Cu cât au vrut mai aprig a ni-l vinde,/ Cu-atât mai din adâncuri am învins./ Proptiti în bete sau surpati pe-o rână,/ Scuipând pe drumuri zdrente de plămâni,/ Venim si noi din Tara de tărână/ Cu jertfe calde sângerând în mâini./ Venim spre viată limpeziti de plângeri/ Si tineri de sub iernile ce-au nins,/ Căci peste toate câte-au fost înfrângeri,/ Ne-am scuturat de moarte si-am învins!/ (Andrei Ciurunga-Noi am învins).
Învierea Domnului Iisus Hristos a sfărâmat cătusele atee, izgonind întunericul concentrationist si eliberând milioanele de crestini din pieptul cărora lumina a tâsnit strigând: Hristos a înviat!
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 4/1/2010 |
Contact: |
|
|
