Festivităti : Semana Santa
În materie de sărbători religioase există particularităti si diferente firesti de la o natie la alta, dar nimic nu depăseste în efort si spectaculozitate amploarea Festivitătilor Pascale proprii spatiului catolic hispanic. E foarte probabil ca fastul neobisnuit al Sărbătorii Pastelui la spanioli să se datoreze concurentei latente a autotprezentei credinte Islamice, practicate cu ardoare de-a lungul secolelor de numerosii supusi musulmani cu care au convietuit. Mai putin interesează însă cauzele, cât fenomenul în sine, care fascinează atât de tare încât puhoaie de gură-cască de pe întreaga Planetă asaltează an de an marile orase spaniole, venind special să contemple Minunea.
Fără îndoială, Sărbătoarea Pastelui e peste tot în lume un fenomen particular, o problemă extrem de delicată, aproape intimă. Fiecare popor o interpretează într-un mod propriu, aproape personal. Nu arareori, în această perioadă a anului simtim o reactie de respingere involuntară, un fel de rugăminte mută din partea crestinilor, care parcă îsi doresc linistea necesară concentrării asupra lor însisi.
Ne-am obisnuit să acceptăm tacit eforturile lor de întoarcere spre interior, concentrati asupra dialogului cu Divinitatea, căreia fiecare tinde să I se apropie prin mijloace si “retete” mai mult sau mai putin infailibile. Unii îmbrătisează Postul, altii primenirea fizică si spovedirea spirituală, sau totul concomitent.
Nu însă asa spaniolii. Parcă vrând să contrasteze cu restul lumii, ei sochează la prima vedere prin maxima extrovertire cu care obisnuiesc să comemoreze marele eveniment al Învierii. Dintre numeroasele culturi religioase pe care le întretin cu ardoare, alături de cele în onoarea Fecioarei Nepătate, respectiv cele dedicate ciclurilor fertilitătii, Pastile se înscriu pe primul loc. Suferinta lui Isus se retrăieste însutit si înmiit în public în fiecare an, atingând punctele culminante în orasele andaluze.
În dumnica dinainte de Pasti (Domingo de Ramos, derivat de la decorativele ramuri de palmier împletite cu multă fantezie), există în Spania regula nescrisă de a se purta haine sau încăltăminte nouă. În Joia dinainte de Pasti, femeile se îmbracă complet în negru si îsi prind în păr pieptenele cu creastă înaltă (peine) de care atârnă vălul dantelat (mantilla). Îndeosebi pe la sate, unde femeile se roagă în fiecare zi la biserică între orele 12 si 12:30 (fix!), regulile de îmbrăcăminte sunt respectate cu strictete. În mod cert, săptămâna care precede festivitătile propriu zise este cel putin la fel de pasionantă ca si finalul ei.
Punctul culminant al festivitătilor se atinge în noaptea de joi spre Vinerea Mare, asa numită “La Madrugá”, noaptea în care nimeni nu doarme. În jurul orei 1. se ia masa în sânul familiei iar apoi se iese pe stradă pentru a întâmpina prima procesiune, cea a Tăcerii. Potrivit unei superstitii care n-are nicio legătură cu credinta crestină, cine se culcă înainte de întâiul cântat al cocosilor în noaptea aceasta, va fi urmărit de năpastă.
Originea Procesiunilor de Pasti coboară înapoi în secolul al 16-lea, când Institutia Bisericii Catolice a considerat oportun să însceneze Biblia, aducând-o mai aproape de popor, punând să se joace practic scenele biblice direct în stradă.
O să vă întrebati probabil nelămuriti, cum m-am întrebat si eu pe vremuri nu fără mirare, ce anume Doamne iartă-mă poate fi asa de spectaculos în defilarea cu pas de melc a unui cortegiu sobru de sute de oameni tristi, purtând pe umeri povara unei statui grele ca plumbul? Imaginile care ne vizitează la stiri pe micul ecran odată pe an nu par să transmită nimic din profundul fior mistic. Nu veti găsi probabil niciun spaniol dispus să vă explice mirajul fenomenului. Atât de comunicativul popor, oricând gata să facă o pauză povestind verzi si uscate, guraliv si pus pe sotii, se rezumă în cazul Sfintelor Pasti la practicarea ritualurilor, fără nevoie de explicatii.
Dar nu e cazul de disperare prematură: odată cu prima oportunitate ce se iveste pentru a asista la o procesiune de Pasti, scânteia electrizantă atinge nevăzut cele mai adânci corzi vibrante din sufletul fiecăruia dintre noi, topind parcă si cele mai sceptice firi. Până si cei mai neastâmpărati copii rămân înmărmuriti, atinsi parcă de o nevăzută, blândă mână divină.
Care e secretul sentimentului înăltător? Poate el fi fixat în cuvinte? Probabil că e aproape imposibil, dar eu mă încumet măcar să încerc.
O particularitate evidentă a bisercilor spaniole este prezenta niselor laterale cu altare împodobite fastuos, în care veghează statuile în mărime naturală ale sfintilor locali, ale Fecioarei Maria sau Isus răstignit pe cruce. Renumită peste tot în lume datorită rolului pe care îl joacă la procesiunea cea mai mediatizată, simbolică pentru întreaga Crestinătate este statuia Mântuitorului din Catedrala din Sevilla. Multi dintre turistii care se perindă zilnic prin fata lor nici nu realizează că, pe lângă menirea de exponată, fiecare sfânt eternizat în mod atât de artistic nu e o simplă exponată, ci îndeplineste un rol practic. Pe tot parcursul anului, el nu face altceva decât să-si astepte rândul la iesit în lume, pe post de protagonist al unor spectacole itinerante fără egal, culminând cu clipa în care e purtat în plimbare pe străzile localitătii de care îl leagă numeroase fire invizibile. Nu există practic niciun locsor dotat cu biserică pe Peninsulă si probabil nici în America Centală si de Sud, care să nu aibă măcar odată pe an un pelegrinaj local cu statuia proprie în frunte.
Asa se face că în satele cu iesire la mare, “La Virgen del Carmen”, patroana pescarilor e purtată cu mare alai uneori direct prin apă, în acordurile corului barbătesc impresionant, de vrei-nu-vrei ti se încreteste pielea de emotie. Nici ceilalti Sfinti nu se lasă mai prejos. În satele de munte se invocă adesea Sfântul Anton (San Antonio), chemat în special atunci când se caută ceva pierdut, respectiv Sfântul Ion (San Juan), care joacă un rol important la inaugurarea oficială a anotimpului de vară.
Dintre toate Procesiunile, cele de Paste detin incontestabila suprematie. Bărbatii desemnati să poarte tronul – platforme alegorice numite “pasos”, care ilustrează “pasii”, mai bine zis etapele parcurse de Isus în supliciu - se pregătesc timp de un an întreg pentru povara grea. Supranumiti “costaleros”, ei poartă pe cap o bucată groasă de stofă, numită “costal”, cu care distribuie si atenuează greutatea pe parcursul lungului lor mars. La origine erau selectati din rândurile celor mai puternici mestesugari locali. Desi numărul lor poate ajunge la 350, fiecare dintre ei e ales pe sprânceană, lucru care îi indreptăteste să fie mândri de onoarea acordată. Motivatia este necesară, marsul fiind un adevărat calvar. În orasele mari cum sunt Sevilla, Córdoba sau Málaga durează între 13 si 18 ore, timp în care greutatea poate atinge 23 de kilograme pe fiecare om si trebuie sustinută apoape fără pauze. Întreruperile scurte sunt foarte rare, de câteva minute, la răstimpuri de ore.
E de la sine înteles că în acest scurt răgaz, colegii sunt cei care suportă povara, ceea ce explică odată în plus încrederea pe care trebuie să o aibă unii în altii si tainicele legături frătesti care sudează colectivul aflat în suferintă. De aici probabil si denumirea de “Hermandad” (de la spaniolul hermano, frate) dată unitătii pe care o compun.
Lungimea unui “paso”, a unei platforme de acest gen este uneori atât de mare încât simpla depăsire a unui colt de stradă poate dura până la o jumătate de oră. Gratie coordonării perfecte dintre purtători, convoiul pare a se misca la unison ca un organism de sine stătător, cu pasi mărunti si de o încetineală ritualică identică bătăilor unei inimi invizibile, de dimensiuni gigantice. Imaginatiei crestinilor li se înfătisează statuia în miscare de parcă ar prinde viată, tresăltând la fiecare pas, anevoios precum calvarul biblic însusi.
Dacă întrebati un spaniol care este în opinia sa momentul culminant al Procesiunii, va răspunde fără ezitare că e clipa în care “costaleros”, printr-un efort aproape supraomenesc înaltă încet platforma cu statuia Fecioarei Maria. Imaginati-vă o pădure de brate bărbătesti paralele care se întind milimetru cu milimetru până rămân toate întinse la maximum, cu coatele drepte. Tremolo-ul lor nervos se transmite multimii electrizate iar statuia îmbrăcată în aur pare să prindă viată, dansând fantasmagoric. Toti cei prezenti strigă la unison “ˇQue Viva, Viva, Viva la Virgen Maria!”
În fruntea procesiunii, precedând tronul, înaintează desculti distribuiti pe două rânduri “nazarinenii”. Sunt îmbrăcati în costumele ritualice cu glugi si coifuri înalte care îi maschează complet, lăsând doar spatiul liber pentru ochi. Desi au dobândit renume rău famat datorită răspândirii straiului lor ciudat printre membrii Ku-Klux-Klanului nord-american, uniformele catolice sunt o aparitie mult mai veche în istorie. “Modelul” croielli lor a rămas practic neschimbat de mai bine de cinci sute de ani, fiind lipsite total de orice conotatii războinice militante.
În urma tronului merg spăsiti penitentii, si ei mascati cu glugi trase peste cap, dar fără coifuri ascutite. Multi dintre ei poartă câte o lumânare mare cât un stat de om, păzindu-i flacăra ca pe ochii din cap. Asa se face că străzile oraselor se acoperă în decursul zilei din ce în ce mai mult cu ceara topită, care se scurge încet dar implacabil pe caldarâm, ca o aluzie subtilă la sângele vărsat. Copiii aleargă de la unul la altul cu un glob de ceară în mâini, adunând cât mai multe picături si întrecându-se să compună unui bulgăre cât mai mare. “Mingile” de ceară se păstrează în casă de pe un an pe altul.
Alti penitenti poartă în spate câte o cruce grea si îsi târăsc picioarele în lanturi care le rănesc gleznele. Explicatia “măstii” lor e foarte simplă si de natură practică: se doreste ascunderea identitătii purtătorilor, lucru explicabil dacă tinem seama de brutalitatea cu care se autoflagelează unii dintre ei. Prin autobiciuire, cătuse fixate strâns si lanturi grele ei se pedepsesc pentru păcatele comise.
Pentru cei care poate până la acest punct se asteptau să asiste la un fel de pasaj teatral bine înscenat, cel târziu la acest punct intervine trezirea la realitate, anume aceea că nu avem de-a face cu actori, ci cu oameni care se torturează cu adevărat. Nu e o jucărie, ci un chin sistematic, metodic si autoimpus care cere disciplină si convingere.
În acest context, e firesc să nu-si dorească nimeni să fie recunoscut. Nu e aici locul pentru sarcasme ieftine, dar mă întreb realmente ce impresie mi-ar face dacă as recunoaste într-un penitent pe managerul unei bănci falimentare, chinuit de remuscări după ce a privat sute de clientie de economiile lor pe viată?
Revenind la convoi si la uniformele penitentilor cu glugi, cu sau fără coif, merită mentionată importanta pe care o au nu doar forma ci si nuantele straielor lor. Culorile variază în functie de apartenenta la una sau alta din frătii. Cinzeci de “hermandades”, numite uneori si “cofradias” se pot număra doar în orasul Sevilla, fiecare cu culorile ei, responsabilă pentru un alt convoi, cu statuie si traseu propriu. Întâlnim asadar de la albul imaculat, până la rosul turbat, violet, bordo, verde sau albastru.
Doar negrul pare să detină un rol aparte, strecurându-se răzlet printre petele multicolore. Nu-i de mirare, căci penitentii cerniti sunt ceva deosebit. Publicul îi contemplă cu teamă, în tăcere. Sub costumul lor sumbru se ascunde întotdeauna un răufăcător condamnat la închisoare. Putini sunt cei cărora li se permite după îndelungi tergiversări să iasă din temnită o singură dată în viată, pentru a lua parte la Procesiunea de Paste, în semn de căintă.
Cortegiul se completează apoi cu întreaga suflare a orasului (să nu uităm că Sevilla numără singură aproape 900.000 de locuitori), la care se adaugă multimea de turisti sositi anume pentru a asista la Marea Sărbătoare. Pe tot parcursul său, convoiul e însotit de muzica stridentă a instrumentelor de suflat. Doar din când în când multimea se opreste brusc, încremenind într-o liniste perfectă. Este momentul în care s-ar putea auzi un ac cum cade, când izbucneste fulgerător si spontan
dintr-un balcon din apropiere un vaiet tânguitor. Tipătul sfâsietor îsi face drum până în măduva spinării, ca o săgeată. Nu putini sunt cei care se trezesc înfiorati cu părul măciucă. “Saeta” (săgeata) e cântată de o singură voce penetrantă care evocă suferintele Domnului Isus. De departe aduce cu vaietul unui flamenco, punctat pe alocuri de un “ay” dureros. Bocetul se opreste brusc când multimea îi pecetluieste finalul printr-un “olé” unanim. Paso îsi continuă drumul.
Singura procesiune lipsită total de acompaniament muzical este renumitul “Paso del Silencio”, impresionant pentru că decurge într-o tăcere înmormântală. La fel, “Paso de los gitanos” a dobândit renume datorită atmosferei specifice temperamentului învolburat al tiganilor si al incantatiilor inegalabile, în ritm de flamenco.
Andaluzii nu pun mare pret pe postit. Dimpotrivă, ei consumă parcă mai cu spor decât oricând în Săptămâna Patimilor cantităti considerabile de produse dulci de patiserie: roscón de Pascua (un colac cu un ou incondeiat ascuns în el), pestińos (gogosi prăjite în ulei de măsline, îmbibate cu miere si suc de lămâie) sau torrijos (felli de pâine albă prăjită si îmbibată în vin si miere).
Descrierea Pastilor spaniole n-ar fi completă dacă n-as lăsa loc la final pentru eterna “conexiune la lumea modernă”. Mai nou se remarcă îndeosebi la generatiile tinere reactia inversă: în loc să se bulucească pe la procesiuni, oamenii preferă să profite de ocazia celei dintâi “punti” de zile libere din an pentru a întreprinde prima iesire în mijlocul naturii renăscute în prag de primăvară. Asaltate de turisti gălăgiosi însetati de soare, destinatiile turistice de pe litoralul Mediteranei se trezesc parcă toate toate dintr-o dată dintr-un somn hibernal îndelungat si pleznesc din toate încheieturile. E fapt cunoscut printre comerciantii locali că ziua cu deverul cel mai mare de pe tot parcursul anului nu e ca în alte tări Ajunul Crăciunului ci Vinerea Pastilor. Hristos, dar nu numai El cu-adevărat a-nviat!
|
Gabriela Călutiu-Sonnenberg 3/25/2010 |
Contact: |
|
|
