Interferentze ; Nedumeriri
În general îmi place sa privesc, sa observ, sa-mi pun întrebari, dar tot atât de mult îmi place si sa gasesc raspunsuri. Cum se stie, raspunsurile nu sunt chiar pe toate drumurile, iar Internetul, desi complex, se dovedeste nefolositor în cazul nedumeririlor mele. Voi descrie astazi doua din multele mele nedumeriri cu gândul ca vreun cititor ar putea, eventual avea raspunsul.
Înca din copilarie m-au fascinat masinile puternice cum ar fi excavatoarele, macaralele, dar si altele, cum ar fi trenurile, tramvaiele sau autobuzele. Intrebarea pe care mi-o puneam în permanentza era: e necesar ca oamenii care conduc asemenea masinarii sa fie puternici? Si, evident, în mintea mea raspunsul era clar: asa cum calul are nevoie de fortza ca sa traga o carutza, tot asa un vatman, de exemplu, trebuie sa aiba putere ca sa miste tramvaiul. Am întrebat-o pe mama daca oamenii care conduc tramvaiele trebuie sa fie foarte puternici. Mi-a raspuns ca nu crede. Când i-am explicat ratzionamentul, mi-a spus ca tramvaiul merge datorita unei fortze care-i vine prin sârma de sus (pe care eu o credeam sina tramvaiului, pâna am întzeles ca sinele sunt cele pe care merg rotzile). Raspunsul mamei m-a lamurit doar partzial: daca fortza care misca tramvaiul vine, de la troleu, si daca vatmanul misca manivela care mareste viteza tramvaiului, înseamna ca vatmanul are nevoie de putere ca sa miste manivela, care, în ideea mea, gliseaza cu atât mai greu cu cât tramvaiul e mai plin. Când am crescut si am învatzat la fizica principiul pe care se bazeaza manivela cu care vatmanul controleaza viteza tramvaiului, atunci totul a fost clar: oricine putea conduce un tramvai. Chiar si eu. Si, de fapt, unul din visele mele ascunse chiar a fost sa mi se dea voie sa conduc un tramvai. A ramas la stadiul de vis...
Asa am aflat eu adevarul ne-dependentzei puterii masinilor de fortza fizica a conducatorului, esential fiind contactul electric. Cu alte cuvinte, un ascensor, de exemplu, se va misca cu aceeasi viteza indiferent de puterea cu care butonul de actionare va fi apasat. Iar la cele actionate de un anumit program, o singura apasare de buton declanseaza programarea ca sa vina acolo unde este asteptat.
Ei bine, iata nedumerirea mea: de ce unii oameni (si nu putzini la numar), vazând ca liftul pe care îl asteapta întârzie sa vina, mai apasa de câteva ori si chiar cu fortza butonul de chemare? Mai mult decât atâta: în lift, oamenii apasa cât se poate de puternic pe butonul corespunzator etajului lor. Acum câteva zile, când o doamna a apasat pe buton numai atingându-l o clipa, toti ceilalti calatori s-au uitat nedumeritzi unii la altzii, ca si când nu s-ar fi gândit niciodata ca si ei ar putea face la fel! Poate cineva sa ma lamureasca de ce oamenii nu accepta adevarul elementar ca viteza unui lift nu poate fi influentzata de numarul sau de fortza apasarii butoanelor?
Cea de a doua mirare a mea este legata de o poveste spusa de pianistul Alain Lefevre la una din emisiunile lui din fiecare duminica ora 10h00 a.m. la radio Canada (90.3 FM), emisiune pe care o recomand cu multa caldura iubitorilor de muzica.
Povestea suna cam asa: la o masa erau adunati mai multi muzicieni profesionisti si unul dintre ei a vrut sa întrebe parerea colegilor de breasla în urmatorul caz: el, muzicianul, asistase într-un oras în Statele Unite (oras al carui nume n-a fost comunicat) la un concert la care un mare bogatas, care n-avea nici o idee despre muzica, a platit o suma foarte mare pentru a fi lasat sa dirijeze o orchestra. Ca urmare, acelui necunoscator în ale muzicii i s-a dat o bagheta si a fost pus în fatza orchestrei, care a interpretat Canonul de Pachelbel, iar necunoacatorul a „dirijat”. Efectul, spune muzicianul nostru, a fost o muzica cântata normal, nu s-a simtit ca în fatza orchestrei era un „inocent” în materie. Întrebarea muzicianului pusa celorlalti comeseni a fost: oare nu se acorda prea multa importantza dirijorului? Oare este el chiar atât de necesar?
Iar întrebarea lui Alain Lefevre, care era unul dintre comeseni, pusa noua, ascultatorilor emisiunii lui, era: sa fi avut oare dreptate acel muzician de a pune la îndoiala necesitatea unui dirijor?
Ei bine, povestea asta a declansat în mine si o revolta, dar si o mare nedumerire. Revolta e legata de impertinentza unui om bogat caruia i se pare ca banii cumpara orice. Iar nedumerirea se refera la muzicianul de profesie: cum de nu a întzeles ca bogatasul acela nu a dirijat orchestra, ci a fost un simplu clown? Cum n-a stiut muzicianul ca un dirijor nu doar da din mâini, ci el este un executant, iar instrumentul la care cânta nu e vioara, pianul, sau flautul, ci întraga orchestra? Si cum de nu si-a dat seama ca acel bogatas a stat în fatza unei orchestre cu care un alt dirijor lucrase deja Canonul de Pachelbel? Cum poate pune la îndoiala un muzician rolul imens al dirijorului, a carui misiune este, de fapt, una din cele mai grele în muzica: sa îi convinga pe altii sa cânte ceea ce aude el în minte si în suflet?
N-am gasit raspuns la cele doua nedumeriri ale mele. Ma poate cineva ajuta?
|
Veronica Pavel Lerner 3/19/2010 |
Contact: |
|
|