Remember Ioan Anastasia
L-am cunoscut pe IOAN ANASTASIA în toamna anului 1982 când, proaspăt absolvent de liceu si îndrăgostit de poezie, începusem să frecventez cenaclurile care fiintau în cadrul caselor de cultură. IOAN ANASTASIA era atunci directorul Casei de Cultură a Tineretului din Craiova, unde înfiintase Cenaclul „CÂNTĂRETII CETĂTII” si prin care, de-a lungul timpului, s-au perindat multi dintre scriitorii cunoscuti de azi. A fost începutul unei lungi si frumoase prietenii, retezată, în această viată, de fatidica zi a sfârsitului pământesc, venită pentru IOAN ANASTASIA la finele posomorât si ploios al lui ianuarie 2009.
Mă leagă multe amintiri din prietenia cu IOAN ANASTASIA: participarea la festivaluri de poezie si muzică folk (la Deva si Calafat), la Zilele Eminescu la Floresti, Gorj (care erau însufletite de un alt mare dispărut, Liviu Poenaru), la spectacolele organizate la Casa de Cultură a Tineretului. Era un om lângă care nu te plictiseai, spiritual si plin de umor, dar, mai ales, era un om de la care aveai totdeauna ce învăta.
Autor a mai multe cărti de poezie, de etnografie si folclor si de arhivistică, IOAN ANASTASIA era, în permanentă, omul planurilor de viitor. „Plănuia” mereu noi cărti, unele au rămas în lucru, deci nu vor mai vedea niciodată lumina tiparului sub condeiul celui care le-a dat viată.
S-a stins fulgerător, cu graba cu care, după ce îti termini treaba, te duci acasă pentru a te odihni… Dar si cu puterea de a te reîntoarce la ceea ce ai lăsat în urmă, durabil si de neuitat. Pentru că Poetul totdeauna rămâne – în biblioteci, prin cărtile sale, si în inimile prietenilor, pentru ceea ce a stiut să dăruiască din prea-plinul sufletului lui.
Plecarea lui IOAN ANASTASIA spre Ceruri reprezintă o pierdere pentru cultura craioveană si românească si, mai ales, pentru cei care l-au cunoscut si pretuit, ca scriitor si prieten.
Cu putin înainte de fatidica zi, devenise membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu a apucat să se bucure de această destul de târzie recunoastere pentru că deja starea de sănătate îi juca feste si îl obliga să petreacă mult timp pe paturile de spital.
A scris ultima poezie – „Nu mă puteam împăca”, în decembrie 2008, tot pe un pat de spital. O poezie tulburătoare despre visul înspăimântător care-l anunta că Marea Trecere este aproape, tot mai aproape…
EMILIAN MIREA
Ultima poezie:
Nu mă puteam împăca
Nu mă puteam împăca cu moartea,
mai ales că mă speriase într-un vis!
Tulbure – îi tălmăceam vecinului de suferintă
care mă asculta pe sub geană…
Deodată mi se arătă frumoasa doctorită
în alb, cu sufletul împăcat că
visul nu fusese tradus bine…
Dacă tulburarea s-ar fi limpezit
m-as fi apropiat de fatalitate:
poate un trandafir înflorit în cerebrala
scortisoară, un nod într-un brădulet
încoltit în mâini sau în picioare sau
o meduză dansând în timpul meu
pe luciul apei.
Fă-ti semnul crucii,
îmi zise doctorita –
Izbăveste-te de vise –
Oricând pot deveni
Realitate.
IOAN ANASTASIA
|
Emilian Mirea 3/19/2010 |
Contact: |
|
|
