Elena Buică, „Oglindiri”
Există un timp al memoriei si al spiritului neamului nostru. El este cel adevărat, cel care rămâne încrustat în scoarta cerebrală. Celălalt, timpul fizic, nu este decât relativ. si spre acest timp al memoriei îsi îndreaptă atentia scriitoarea de fată.
„Scrisul este pentru mine, singura cale care duce spre lumină” – spune Elena Buică în cartea sa „Oglindiri”.
Un titlu atât de sugestiv, nu te poate duce cu gândul decât că, în cartea cu pricina, desigur ai să te regăsesti într-o oarecare măsură. si nu e de mirare pentru că scriitorul, atunci când asterne ceva pe hârtie, trăieste atâtea vieti, câte personaje zămisleste în ipostaza de creator. si fiecare dintre ele, îsi cere dreptul legitim la viată, are o personalitate, este un UNICAT. Asadar, am pornit de la gândul că mă voi regăsi în cartea Elenei Buică si într-adevăr, asa a fost. M-am transpus, i-am trăit destinul, m-am încărcat cu toate bucuriile si emotiile unei persoane care acum, nu are mai mare bucurie decât aceea DE A SE DĂRUI. Dăruindu-ne nouă, fărâme din fiinta sa generoasă, demnă, iubitoare de oameni, de tara si de limba ei, păstrătoare de sfinte traditii si de icoane dragi în suflet. Elena Buică este o persoană admirabilă. Ca multi alti scriitori care s-au îndepărtat de tară, ea nu trăieste decât pentru a-i reînvia traditia si de a-i păstra integritatea în sufletul său. Ea-si poartă România, întreagă, ca pe un diamant în suflet, în inimă, în sânge, în carne, n-a părăsit-o niciodată si, ca dovadă, ea se reîntoarce mereu în Teleormanul ei drag, în comuna Tigănesti unde a văzut lumina dintâi si le nemureste în scrierile sale. Le dă viată, le dă suflul său, le apără de toti denigratorii si e gata să-si dea măsura iubirii ei, într-o PROFESIUNE DE CREDINTĂ LITERARĂ, exemplară.
Românca din Teleorman ne dă lectii de românitate, lectii de civism si patriotism, de iubire de neam si de istorie. A studiat si predat o viată întreagă Limba si Literatura Română, a învătat generatii întregi despre frumusetea graiului românesc. Acum, îsi învată nepotii cu aceeasi iubire fată de traditie si de grai.
Ea-si continuă, departe de tară, opera de înăltare a Limbii si Literaturii Române, la rang de Stindard si icoană sfântă. A ales să le slujească în acelasi spirit de pietate si evlavie. Ca si un alt mare român, aflat în Australia, Ioan Miclău, ea si-a făcut un cult din valorificarea traditiilor culturale românesti si nu scapă nici un prilej în acest nobil scop. Ioan Miclău, aflat la Cringila, a înfiintat o bibliotecă românească în propria sa casă, intitulată sugestiv „Mihai Eminescu”. Editează o revistă care poartă numele „Iosif Vulcan”. Cinsteste si omagiază toate personalitătile românesti în fiecare an, prin tot ceea ce face. Dar mai mult decât atât, păstrează legătura cu românii, le întretine spiritul cu hrană din cuvinte si imagini românesti, din Istoria neamului. El tine pe masa de lucru, alături de steagul australian, steagul românesc si alături de portretul lui Iosif Vulcan, pe cel al lui Mihai Eminescu si al cărturarului de exceptie Prof. dr. Artur Silvestri.
În scrierile sale evocă tinuturi si întâmplări din tara lui.
Elena Buică, scriitoarea care călătoreste peste tot în lume, care a trecut prin Marele Canion, a colindat continente, a străbătut mări si oceane, nu uită niciodată de Tigănestiul ei natal, de întâmplări care i-au mângâiat copilăria si pe care le reînvie acum, în scrierile sale. Faptul că au trecut aproape 70 de ani de când s-au întâmplat, nu constituie pentru Elena Buică un impediment. Amintirile sunt la fel de vii ca odinioară. Ea se recunoaste copil, pe ulitele satului natal, mergând cu colindul, cu steaua, ciocnind ouă de Pasti, ori mergând la horă.
Ceea ce face în cărtile sale nu constituie decât Restituiri ale memoriei sale, ale memoriei altora, ale trăirilor peste care nu se va asterne niciodată uitarea, pentru că ea le sculptează în plămada sufletească, în memoria sa si le dă suflul ei cald ca să le reînvie, precum sculptorul care reînvie statuia, rodul mâinilor sale, cu dragostea lui.
Nici piatra nu rămâne străină si rece în fata unui asemenea torent de iubire. Elena Buică mărturiseste cu sinceritate: „În orice scriere, într-un fel anume, vă aduc lângă mine si dialogăm. Conversez cu cei de acum, dar si cu cei care vor veni după ce eu nu voi mai fi decât spiritul ascuns printre rândurile cărtilor mele”. O frumoasă profesiune de credintă literară este si aceasta: „Astfel, mi-am deschis sufletul si lumea poate să umble slobodă prin el. Scriu ca să nu fiu singură, din nevoia de iubire, să mă leg de lume, să-mi prelungesc prezenta printre oamenii din viitor, o fragilă mărturie că am existat.”
si mai spune Elena Buică în prefata cărtii sale:
„Retrăirile asternute pe hârtie sunt pentru mine un fel de joacă a mintii făcută cu bucurie, desi nu tocmai usoară, dar îmi place fiindcă este stimulatoare si generează energii creatoare. Când scriu simt un val de trăire nouă. Mă încântă puterea muzicală a cuvintelor si a imaginilor create prin cuvinte. E un exercitiu al puterii de a mă transfera, de a crea armonie din cuvinte, de a le da viată si culoare”.
Dar, nu lipsită de oarecare doză de umor si fină autoironie, Elena Buică adaugă: “Dar scriu si pentru faptul că pe creier este un punct al scrisului, care are un fel de mâncărime si trebuie să ajung acolo cu scărpiniciul.”
si după ce stabileste motivatiile, hazlii sau cât se poate de serioase, Elena Buică ne face părtasi ai trăirilor sale interioare si exterioare, suntem martorii ei fortuiti ori nu, la alchimia care se produce în propriul laborator de creatie. Ea-si retrăieste amintirile, si îsi revendică necesitatea lor, pentru că, cel fel de om ar fi acela fără amintiri?
“Dumnezeu ne-a dat si această mare minune, amintirea. Nimeni si niciodată nu-si scoate din minte amintirile scumpe si dragi, adevărate comori de trăiri care înseamnă frumosul, iubirea, fiinta, viata, adică totul. Amintirile seamănă adesea cu ilustratele de demult, la care îti arunci ochii din când în când, atras de vraja închisă în ele si te lasi rostogolit în starea de bucurie si trăire profundă ca în momentul trăit atunci, dacă nu chiar si mai profund. Te lasi sedus de amintirile cu parfum narcotic ce te îmbie să-ti deslusesti memoria îndepărtată. Au uneori calităti terapeutice, un fel de pansament alinător peste răni usturătoare.”
Departe de a fi o fire introvertită, interiorizată, Elena Buică invocă amintirile, fie în colocviile cu cei vii, fie cu cei care au plecat, ori în solilocvii intime: “Nu este bucurie dacă nu o împărtăsesti cu cei cărora te-ai adresat. Cartea se împlineste prin lectură, ca o încoronare a ei. Numai atunci este deplina ei finalizare, când autorul colaborează lăuntric si intim, într-un discurs interior cu cititorul. Îi am în vedere chiar si pe acei prieteni care s-au înăltat în lumea seninului deplin, fiindcă si cu ei pot comunica într-un anume fel. Nu există nicio opreliste a gândului care se înaltă până la ei si gândurile trimise lor se întorc la mine cu un răspuns, ca un ecou, conform firii lor pământene de odinioară. Cuvintele sunt pentru mine un fel de scară pe care pot urca oricât de sus, sau în viitor, pot coborî până în adâncuri, chiar si la acelea ale sufletului nostru.”
A urca si a coborî scări exterioare si interioare, nu e un lucru tocmai la îndemână. Acest lucru presupune si curaj si puterea fiecăruia de a-si mentine propriul echilibru. Dar astfel, poti lua contact cu tine, poti ajunge să te cunosti mai bine si să-ti împlinesti destinul: „am vrut să fiu un om în inima căruia să cânte viorile, să strălucească florile în culori proaspete, să răsune trilurile pasărilor, să fie lumină, căldură si bunătate, să fie cerul senin în care să plutească îngerul păcii si al dragostei”.
Nu este om să nu se întrebe la un moment dat: Cine sunt eu? Ce rost am, de ce am venit pe pământ si încotro mă îndrept? Astfel de întrebări si le-a pus si Elena Buică. Răspunsurile le-a găsit în mare măsură, dar alte nedumeriri au rămas fără rezolvare. Dezlegarea lor poate fi la îndemâna cititorilor, care iau hăturile cuvintelor si mână mustangii povestilor spre tărâmuri mirifice, asa cum le dictează propriile preferinte si înclinatii. „Mi-am răsfoit memoria” – spune simplu Elena Buică.
Scrierile Elenei Buică sunt, asa cum singură si le-a numit: „Crâmpeie de viată”, trecute „Prin sita memoriei” – dar si un „Gând purtat de dor”- spre meleagul, niciodată uitat al Teleormanului.
Eroii ei sunt oameni simpli, oameni de brazdă, trăind după legea străbună, „cu familii trainice, cu casele neîncuiate când plecau de acasă, folosind saluturi lungi când li se încrucisau drumurile , oameni care se armonizau cu pulsul cerului, de pe vremea când lumea era mai aproape de cum o zidise Creatorul”.
Scriitoarea îsi începe cartea cu capitolul “Puncte de vedere” , în care prima proză este “De vorbă cu oamenii” capitol axat pe unele peregrinări avute în tară si cunstinta cu oamenii de la sat. “Fiecare om îsi ticluieste gândurile în întelesurile lor cele mai adânci, izvorâte aparent doar dintr-o sursă de banalităti. Din câteva cuvinte poti să desprinzi semnificatii rafinate ale celui cu urechea deschisă afară si cu ochiul întors în interior, spre spiritualitatea sa si îti lasă deschisă poarta spre un regat interior. Pentru că m-am născut si am copilărit la tară, am învătat de la oamenii din sat să îmi plec urechea la vorbele pline de semnificatii ale tăranilor care îsi trag seva din duhul arhaic, să pretuiesc viata lor trăită mai aproape de firesc si cu o anume cumintenie, adeseori mai bine cumpănită decât a orasenilor pusi mereu pe grabă.”
si aici se relevă unul din harurile scriitorului care trebuie să stea cu urechea ciulită spre afară, dar cu ochiul întors spre interior, pentru a analiza stările lăuntrice ale celuilalt si a le trece prin propriul filtru, transfigurate artistic.
În permanentă, scriitoarea pune fată în fată timpul de azi cu cel dedemult si situatiile pe măsura acestora. Povestasă, dar si culegătoare de povesti de la oameni, Elena Buică s-a încărcat cu memoria altora, căpătând în felul acesta experientă cât se poate de bogată. Tăranul, din fiecare întâmplare trage învătăminte si culege o lectie de viată. Pentru el, nimic nu e întâmplător, ci cu rost, cu temei, iar dacă e păcălit, nu se miră si nu regretă pentru că se consideră tot el în câstig. A câstigat o experientă de viată.
“Pentru mine - spune autoarea - este un permanent izvor de bucurie să mă plimb în timpul memoriei si al spiritului neamului nostru. Îmi place tot ceea ce s-a păstrat mai valoros în cultura populară, tot ce apartine de traditie, de cânt, de joc, de rostire bogată, de datini si obiceiuri”.
E adevărat că situatia românilor s-a schimbat mult, că s-a răsturnat tabela valorilor în detrimentul oamenilor cinstiti si curati sufleteste, asa cum, îndeobste, au rămas în mare parte, cei de la sat.
Dar scriitoarea are o putere de întelegere uriasă si ea retine aspectele plăcute si caracterul admirabil al unor persoane întâlnite. Ea conchide în finalul eseului său : «Indiferent în ce fel sunt oamenii, buni sau răi, au fost si rămân pentru mine un miracol al vietii, de care sunt iremediabil atrasă. Scrierile mele, desigur, că aici îsi găsesc sursa, în dorinta aceasta de a comunica cu semenii”.
si în al doilea eseu, intitulat tot “Puncte de vedere II” Elena Buică nu încetează a se mira de reactiile oamenilor pusi în fata unui act de cultură. Scriitoarea caută să justifice astfel de atitudini în felul următor: “Nu stiu a câta oară mi-am amintit că sunt si oameni care si-au pierdut abilitatea judecătilor echilibrate urând sau detestând adevărul, sau că unii oameni te urăsc numai pentru că nu esti ca ei. De departe simti în ei apa îngrosată a sufletului.”
Ecouri si reactii la scrierile sale, au avut darul s-o motiveze în următoarele creatii. “Scrierile mele sunt ridicate pe suport biografic. Poate că sunt si stângăcii, căci accesul spre tine însuti nu este întotdeauna lesnicios. N-am pretentii de geniu, dar am scris cu multă dragoste si stăruintă.” Reactii dintre cele mai diverse sunt în măsură să o uimească. Dar ea notează cu delicatete: “si câte alte neguri nu mi-au căzut pe cap… Dar partea luminoasă îsi astepta rândul.”
Autoarea presară mai departe „Crâmpeie de viată canadiană”. Ea radiografiază realitatea la scară mică, asa cum ochii săi o vede si simturile îi dictează. De pildă, bazinul de înot,, spune ea, „îmi oferă un fel de fereastră prin care să privesc imagini care ilustrează la scară mică lumea în care trăim, cea canadiană. Aici simti torsul firesc al lumii canadiene, redusă la dimensiunile acestui spatiu, căci firescul developării activitătilor mărunte ale zilei închide în el însăsi substanta vietii, fără să ne dăm seama. Când ne vin vizitatori din România, neapărat îi aduc si la bazinul de înot, prilej să le arăt ca într-o oglindă fragmente din viata canadiană în plină desfăsurare.” Totul se află sub semnul bunei organizări, a grijii pentru om, pentru a-i da posibilitatea să se relaxeze, să se simtă bine.
„La bazinul de înot întelegi mai bine cum se face educatia copiilor si chiar a maturilor, fără ceartă, fără enervări, ci doar prin organizare si supraveghere si mai rar cu câte o atentionare verbală dar făcută cu tact, cu vorbă bună si caldă, cu zâmbetul pe buze”.
Autoarea subliniază aceste aspecte ale civilizatiei canadiene, nu în contrast cu cele ale României post revolutionare, dar în spirit de admiratie si respect. si mai ales în ideea că am putea învăta ceva de la alte civilizatii, în dezvoltarea noastră materială si spirituală, în schimbarea mentalitătii si în accederea la o înaltă treaptă de civilizatie:
„sirul îndelungat al anilor de democratie din Canada a făcut posibil temeinicia bunelor moravuri, mult mai stricte decât în zona noastră balcanică unde atâtea slăbiciuni omenesti sunt luate drept firesti. Aici trăiesti altfel ideea că nici un om nu este mai valoros decât altul. Că esti gras, bătrân, handicapat, alb, negru, maroniu sau rosu, că nu vezi sau n-auzi bine, că ai un handicap fizic sau psihic, nici un motiv nu îti creează sentimentul de inferioritate. Retrăiesti un sentiment pe care parcă-l uitasesi, acela că te scalzi în apele tale. Nu poti conversa lejer în engleză? Nu-i nimic, interlocutorul nu îti râde în nas sau în coltul gurii, nu îi înfloreste zeflemeaua pe buze. Tot el te scuză blând: “it`s OK”, si continuă cu bunăvointă, “mi-e suficient că zâmbesti si eu înteleg ce vrei să spui”. N-am întâlnit aici în vreun fel lipsa de respect, mai ales cea care să ducă la impertinenta nerusinată, amestecată cu aroganta idiotului sau a proastei cresteri, cu atât mai putin persistenta urii ireductibile, nici măcar oameni cu ardei pe limba. N-am văzut oameni agitati, cu gesturi de dirijori electrocutati, ori oameni preocupati numai de gândul cum să scape de frecusurile fără noimă ale zilei, ori de instabilitatea principiilor semenilor lor. Sunt si aici greutăti si suferinte, ca peste tot în lume, dar oamenii nu le flutură în văzul celor din jur. Îsi păstrează tinuta demnă fără ostentatie si cu zâmbetul pe buze ca o încredere în reusită. Iesi din bazin nu numai cu trupul scăldat în ape limpezi, ci si cu sufletul spălat de zgura gândurilor nelinistitoare.”
Ochiul vigilent al reporterei si scriitoarei Elena Buică înregistrează realitatea în fibra ei intimă.
Elena Buică trece în textul următor la însemnări din viata personală si anume la „Rolul de bunică”, eu i-as spune „Meseria de bunică” pentru că si aceasta se deprinde, la fel ca si aceea de mamă.
Pornind de la clipa fericită a nasterii nepotelei sale, autoarea se străduieste să retrăiască alături de micuta nepoată, toate vârstele, uitând de vârsta ei de acum. E si acest rol, un fel de vocatie pentru că te solicită si îti dă sentimentul împlinirii tale ca om.
„Prin nepoti, toate capătă prospetime, culoare, sens si bucurie de a trăi. Ei te împing îndărăt de-a lungul generatiilor si iei viata de la început, prin ei se redeschide viitorul. Întâmplările din viata mea aveau parcă sunetul stins, ca trecut prin vată, iar lumina lor era estompată. Acum, când ploaia de afară mă apasă rece si posacă, prezenta Marei o face dintr-odată argintată si luminoasă. Receptionez altfel scurgerea timpului, simt mai acut precaritatea existentei si o trăiesc altfel. Nepotii te duc spre noi descoperiri, spre noi începuturi si fiecare zi este o nouă mirare, adesea la chemarea ca un ordin spus cu căldură : “Buni, vino să vezi, vino să vezi cum au “bobocit” florile, vino sa vezi…!”. Poti urmări cu încântare lumea întreagă pe chipul lor.”
Miracolul retrăirii maternitătii într-un sens plenar, o face pe scriitoarea Elena Buică să-si considere rolul pe deplin împlinit.
Povestea boabelor de ricin răsădite-n grădină îi aduce scriitoarei în minte consideratiuni despre firea omenească si la cât de diferiti sunt oamenii între ei.
Este semnificativ faptul că Elena Buică stie să extragă din fiecare întâmplare si fapt al vietii, o pildă, o învătătură de viată, si într-aceasta constă adevărata valoare a scrisului său. Pentru că multi autori însiră cuvinte fără înteles si la sfârsit constati că nu ai rămas cu nimic.
Cu un sarm de neîntrecut, autoarea ilustrează în „Viata ca o uluire” acest aspect pilduitor si plin de semnificatii al scrisului său, devenit necesitate imperioasă. Întrebându-se în clipele de răgaz ale noptii, care au fost momentele cele mai semnificative din propria viată, ea spune: „…am luat la rând toate treptele prin care am trecut. Adevărate piese de teatru, fiecare cu decorurile ei, cu actorii, luminile, regizorii si textul etapei respective”.
Trecându-si în revistă principalele etape ale vietii, de la copilărie, adolescentă, cu regulile sale pe care trebuie să le deslusesti si să le selectezi, intrarea în viata propriu-zisă, cu înăltări si prăbusiri, ipostaza de familistă, de om împlinit pe plan social si profesional autoarea ajunge si etapa actuală, „cea a strămutării într-o altă lume, cu alte orânduiri ale vietii decât cele cunoscute, cu decorul total schimbat. Este o alergare pe orizontală prin excursiile si vacantele făcute în colturi de lume nesperate până nu cu multi ani în urmă, dar si o coborâre în zonele întelesurilor mai adânci ale vietii. Noutătile din Canada, din Hawaii, Republica Dominicană, Florida si prin multe alte locuri, cu multe si foarte diferite surprize, le-am primit cu întelesurile de la înăltimea vârstei si a experientei de viată, oricât erau de diferite de tot ceea ce cunosteam”.
Ar fi fost firesc ca etapa aceasta să fie cea mai rodnică, dar scriitoarea mărturiseste că, etapa de început a existentei sale pe cont propriu din comuna Ineu, a fost cea mai reprezentativă pentru calitatea sa de om.
„Mi se părea că trăiesc pe alt tărâm. Era o completă uluire. Parcă visam. Nici graiul oamenilor nu-l întelegeam, parcă îmi luase Dumnezeu si auzul. Nu numai vocabularul era mult diferit de cel din sudul tării, dar si constructia frazelor, intonatia, sunete necunoscute de mine, iar uneori dădeau si un înteles diferit cuvintelor uzuale. Se punea pe atunci mare accent pe munca de lămurire de la om la om. Am fost trimisă în sat să lămuresc oamenii să voteze noua constitutie a tării.”
Autoarea îsi povesteste experienta sa, nu fără umor. Traditiile din această parte a tării, mult deosebite de celelalte regiuni, au darul să se întipărească în mintea scriitoarei pentru totdeauna. Astăzi, toate sensurile de atunci s-au răsturnat si s-au răstălmăcit în altele noi. Nimeni si nimic nu a rămas la fel, dar autoarea caută cu disperare urmele întâmplărilor de atunci.
“Dintre toate etapele de viată, cea mai “încâlcită”, cea de pe vremea când am luat viata pe proprie răspundere, mi se pare cea mai vie etapă din viata mea, trăită atunci ca o adevărată uluire. Nu sunt nici acum întotdeauna cu picioarele pe pământ si nu încetez nici acum să mă mir când constat că iar îmi fuge pământul de sub picioare. Strămutată într-o lume complet nouă, este lesne de înteles că se găsesc multe asemănări cu lumea de atunci, complet nouă pentru mine, numai că diferă ceva foarte important – vârsta la care receptionezi.”
Elena Buică nu se dă în lături nici de la satiră, ori pamflet în scrierile sale, asa cum e vorba în proza: „Parvenirea-i boală grea”.
Cu un fin simt ironic, autoarea scoate în evidentă acest defect al omului, dobândit la un moment dat, gratie împrejurărilor vietii si nu datorită meritelor personale. Când vorbesti despre parvenitism, gândul imediat te duce la personajul lui Nicolae Filimon, Dinu Păturică, din „Ciocoii vechi si noi”. Dar, parvenitismul în zilele noastre a atins cote inimaginabile si el este mult mai persuasiv si mai pervers decât cel al celebrului personaj. si autoarea vine cu exemple în acest sens.
Gândul autoarei se întoarce si la „Clopotelul sărbătorilor de iarnă” – reînviind întâmplări si traditii păstrate în copilăria sa natală, când aceste sărbători erau tinute la mare rang, cu pietate si mare frică de Dumnezeu.
„si gândul mă duce si în vremurile când cântam colindele cu zăbala în gură, în timpul unor cumplite zvârcoliri ale istoriei, dar si mai apoi, când dădeam farmec acestor zile în oras, în Bucuresti, chiar daca nu prea semănau cu cele din copilăria noastră. Era tulburător de frumoasă forfota oamenilor plecati la cumpărături în ajun, ritmul bătătorului pe covoarele atârnate pe bara de la capătul blocului, mirosul ametitor al brazilor din piete, ori aromele mâncărurilor traditionale care năvăleau pe scările blocului. Răsună frumos bătutul bocancilor ca să scuture zăpada după ce oamenii intrau în holul blocului aducându-ti un val de aer rece si proaspăt. Aducea un surâs pe fetele noastre schimbul de vorbe frumoase si de farfurii cu mâncare între vecine, ori invitatiile la un vinisor sau o tuiculită fiartă, ori o prăjiturică după o retetă specială, mândria gospodinelor, aflate într-o întrecere tacită care le antrena onoarea, deplin convinse că traditia trebuia să se mai îmbogătească odată cu scurgerea anilor. După ce ne încălzeam bine, dădeam glas colindelor, mai în surdină sau mai cu ceva curaj în ultimii ani de restrictie.
Tinând să fie o a doua mamă tot la fel de bună pentru noi, cei care ne-am născut a doua oară, ca si mama cea dintâi, Canada ne oferă si ea farmecul acestor sărbători. Risipa de lumini si de podoabe întâlnite peste tot ne dă sentimentul de desprindere de toate cele rele plutind spre o lume plină de încântare. si aici sună la fel de limpede clopotelul bucuriilor pe care le trăim din plin, împletite cu nostalgii de care nici nu vrem si nici nu ne putem desprinde. »
Scriitoarea are si interventii ocazionate de diferite evenimente, cum e cel aniversar al Coralei „Armonia” – prilej cu care îi aduce un frumos omagiu.
O problemă spinoasă pe care o atinge în aceste scrieri publicistice, adunate cu sârg între copertele cărtii „Oglindiri” – este „Conflictul dintre generatii”. Autoarea descrie succint, prin personajul pe care si l-a ales drept exemplu, un astfel de conflict în care capul familiei – bunicul – avea cuvântul hotărâtor în familie si nimeni nu îndrăznea să i se opună. Atitudine care s-a mai schimbat pe parcurs, după ce acesta a îmbătrânit si si-a pierdut fiul, iar nepotica, a reusit să-l „îmbuneze” în sensul că bătrânul a început să tină cont si de persoanele din jur. Nu fără nostalgia însă, a vremurilor când cuvântul său era literă de lege pentru toti si nimeni nu sufla în fata lui: „iar bunicul reasează si acum părerile despre lume după alte rânduieli mai noi, desi trăieste puternic nostalgia vremurilor de altădată, murmurând pentru sine: “eh, pe vremea mea, era altfel”.
Autoarea nu uită să cinstească si ziua femeii, realizând o paralelă între sărbătoarea românească si cea canadiană. Elena Buică subliniază un adevăr important: „Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus rămâne, incontestabil, cea de mamă, asa cum mai presus de toate este Fecioara–Mamă, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vietii, este pasnica rodire a omenirii, fără de care lumea n-ar mai fi.” (...) Pentru ca în finalul tabletei sale, să spună: “Asadar, pe lângă rolul social substantial, femeia rămâne mereu un cântec de lumină, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneste, amintindu-si toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei si toate ninsorile iernii”.
Despre “Nuntile din Canada” – autoarea povesteste în amănuntime, în paralel cu traditiile românesti de logodnă si nuntă, care s-au mai păstrat la sate, în special în Tigănesti, dar si, traditiile musulmane, hinduse ori canadiene privind acest important eveniment din viata omului, evenimente la car participă autoarea.
În “Exercitiu de imaginatie” – Elena Buică – îi aduce în prim plan pe scriitorii clasici români si se închipuie contemporană cu ei dar si, punându-i în ipostaza creatorului de azi. Este un text foarte frumos si un adevărat exercitiu de imaginatie:
“Pe Eminescu îl văd tânăr, păstrându-si frumoasa înfătisare, cu tinuta vestimentară îngrijită, cu o sănătate viguroasă, ziarist, la fel de îndrăgostit de Veronica, devenită sotie. Ar scrie poezii în noi forme în care străluceste genialitatea, păstrându-si viu imperiul fortei interioare, cu trăiri incandescente irepetabile. În satire, ca si în articolele din presă, îmi imaginez răsărind chipuri schimonosite de ură, de resemnare, de neputintă, ori stând mereu cu bătul deasupra băltii. Politicienii nostri, cu multele lor metehne, spectaculos îmbogătiti si făcători de legi hotesti, ar fi o tintă predilectă. Invocatia lui Tepes si-ar găsi alte forme mult îmbogătite căci exemplele s-au însutit fată de vremea lui. Cu sinele sau înalt, cu vastitatea mintii sclipitoare, ar putea prezenta o largă paletă de oameni loviti spectaculos de hotie, gata de atacuri acide, necrutătoare, cu izbucniri ca de turbare. Pentru cei oropsiti ar fi un neînfricat apărător nu numai prin poezii, ci si pe tărâm social. Poeziile lui de iubire ne-ar reaminti că putem fi si fericiti.
Pe Veronica Micle mi-o imaginez tot seducătoare prin frumusetea si tinuta ei, păstrându-si rafinamentul doamnelor din lumea bună si la fel de devotată Eminilui ei iubit căruia îi dedică si ea poezii de dragoste. Mi-o închipui bibliotecară si implicată în treburile de binefacere si un fel de printesă a inimilor noastre, ca printesa Diana.
Pe Ion Creangă îl văd purtând blugi si îmbrăcându-se de la magazinele second-hand, ca o replică dată scortosilor care strălucesc pe dinafară si sunt nulităti în interior. Mi-l închipui tot învătător sau poate profesor de religie si student pentru completarea studiilor. În graiul popular si cu umor, ne-ar povesti despre prefacerile lumii de la sate, despre ifosele odraslelor de bani gata, depre felul cum este prostită populatia derutată de noile prefaceri, mergând la vot ca să aleagă politicienii care se înhamă la căruta tării pe care s-o ducă de râpă. Lipsa de moralitate, cine stie ce năstrusnică “Poveste a povestilor” i-ar inspira.
Pe I. L. Caragiale, îl văd purtând o pălărie de cowboy, preocupat de restaurantul “Gambrinus”, devenit “La mătusa Momoloaia” recunoscător pentru averea lăsată. Despre scris…“Grea misie”căci nu poate să scrie după câte subiecte îi sar în cale. Pixul ar sfârâi asternând fraze usturătoare, cu aceeasi viziune satirică de subtext. Teatrele din tară, dar si din străinătate, ar prezenta comediile lui cu biletele vândute cu o jumătate de an înainte. Ar fi chemati pe scena actorii trecuti de mult la pensie ca să întruchipeze politicienii care nu vor să iasă de pe scena politică, ori oameni făcuti parcă numai din adrenalină, gesticulând bezmetic, femei defilând prin lume în tinută sumară, sexy. O văd pe Tamara Buciuceanu întruchipând o femeie de serviciu, jucând rolul omului descumpănit, care nu întelege sensul lumii din care face parte. Caragiale ar pune în scenă o lume în care orice lucru, oricat de grav, poate deveni o bascălie, iar tragedia poate fi o comedie tristă si amară. Ne-ar reaminti o frumoasă lectie pe care am si uitat-o, că poti să fii sarcastic cu bonomie, malitios cu amabilitate, zeflemist cu calm superior, tăios cu zâmbet suav, muscător cu politete.
Ce dor ne este de Caragiale ca să ne aducă în viata noastră râsul ca terapie! Să vindece pe cei buni de tristeti, de acreală continuă si de nervozitate.
Arghezi cred că ar înflori. N-ar mai prididi cu scrisul pamfletelor. Cu acelasi spirit dinamic, cu o privire largă asupra evenimentelor, într-o nouă serie a “Biletelor de papagal”, ar folosi cuvinte-ciomag cu care ar mai îndoi spinările politicienilor hoti si aroganti, plini de trufie zmintită, în permanentă goană bezmetică după bani. Ar arde cu cuvinte acide abjectia lăsată liberă. Întors în universul de la Mărtisor, ne-ar întoarce fata spre frumusetile simple ale naturii.
Pe Alecsandri îl văd scriind un vodevil al căpătuielii, cu oameni care se dau în stambă, o “Coana Chirita” cu metehnele zilelor noastre. Ar umple scena cu multe personaje întruchipând pe îmbogătitii care nu stiu să-si poarte cu elegantă bogătia, inculti si agramati, incapabili să producă ceva onorabil sau demn de admiratie, dar care stiu să demoleze orice fel de valoare. I-ar pune în scenă pe cei dominati de mizerie morală, de îngâmfare, sau pe cei care îsi molfăie ura si frustrarea fiindcă lucrurile nu ies asa cum vor ei. O bună sursă i-ar putea fi emisiunile TV care prezintă ore întregi discutii delirante, declaratii tâfnoase, vorbitul la grămadă, turuind vijelios, ori usurinta, seninătatea, dezinvoltura si aroganta cu care politicienii spun ineptii, unii mereu iritati si pusi pe hartă, fără jenă de ridicol, ca-ntr-un fel de bâlci. Poate ca i-ar pune să danseze pe ritmul unor manele.”
Anumite reflectii despre epoca internetului si a convietuirii rapide si nervoase, cu tulburări si sincope, cu răsturnări de situatii, face autoarea în „Generozităti înfrânte”.
Nici ”Întâmplările cu animale” nu lipsesc din amintirile autoarei si ele fac farmecul, nu numai al copiilor, dar si al adultilor prin candoarea si gingăsia lor.
Anumite reflectii despre scurgerea timpului, pe îndelete, „cu sat”, cu răbdare si îngăduintă, face autoarea în proza: „Perceptia timpului”
Traditiile tării de adoptie, Canada, cum este cea a Zilei Recunostintei – Thanksgiving Day – sunt descrise cu mult sarm în proza: „Curcanul si amintirile”. Sărbătoarea, care este una de familie în America si Canada, si se tine în jurul mesei, unde se adună toti ai casei la traditionalul curcan rumenit, îi prilejuieste autoarei retrăirea unor momente din copilărie si tinerete mai ales cea în care, un curcan, agătat de frânghii în closetul de la tară, avea să fie furat noaptea si familia a rămas de sărbători fără traditionalul curcan.
O altă traditie existentă pe pământul american este cea de „Halloween” si Elena Buică aduce în carte informatii din folclorul pământului nord-american legat de această ciudată zi, legendele care circulă pe seama acestei sărbători si faptul că fiecare copil umblă mascat, din casă în casă, unde capătă dulciuri, prilej de sărbătoare si de cadouri pentru toti.
Un prilej de emotie artistică este si amintirea când teatrul „Tudor Musatescu” din Toronto a pus în scenă piesa „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, reînviind lumea Bucurestiului de altădată. Cu o regie de exceptie si o directiune remarcabilă, ca să nu mai vorbim de distributie, amintirea punerii în scenă a piesei si spectacolul jucat în preajma sărbătorilor, au fost pentru autoare un bun prilej de reflectie asupra dramaturgiei românesti si personajelor caragialianesti, atât de actuale.
Autoarea are si „Un cuvânt pentru oamenii cuvintelor alese” - referindu-se, de data aceasta la INTERMUNDUS MEDIA si la mentorul acesteia, Prof. Dr. Artur Silvestri,
„Astăzi fac mai des drumul dus-întors pe poteca de suflet asternută între aici si acolo, între Toronto si Bucuresti, fiindcă nu poti să te sustragi farmecului chemării locului ivirii pe pământ pentru a participa la unele momente importante, cum este si cel din această zi. Nevoia de a-ti simti semenii aproape ocupă un loc important în viata fiecărui om. Mi-a făcut această înlesnire INTERMUNDUS MEDIA, prin efortul sustinut al domnului Artur Silvestri. Astfel, după deschiderea făcută la “Observatorul” în Toronto, scrierile mele au prins aripi în zborul către cei pentru care am ostenit a scrie, căci Intermundus Media are preocuparea constantă de a include în circuitul cultural o seamă de nume, idei, evenimente si stări de suflet ale românilor din toate colturile lumii. si de aici, iată-mă la următorul pas, cel al păsirii în Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucuresti”
În lupta cu prefacerile, nu tocmai fericite ale societătii, scriitoarea are puterea să spună: „Eu am ales. De-a lungul vietii, trecând prin atâtea prefaceri, am ajuns la concluzia că trebuie să-i multumesc trecutului pentru că m-a modelat, indiferent cum a fost el, cu bune, cu rele si că m-a învătat să accept schimbarea pe care o consider cheia înaintării în viată, asemenea unor adevăruri noi, vechi de când lumea, ori cum zice genialul nostru poet: “Toate-s vechi si nouă toate”.
În rugăciunile mele repet cuvintele St. Francisc de Assisi ”.
Cinstitoare a traditiilor românesti, Elena Buică are în carte o interventie sugestivă intitulată: „DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E” – cu referire la cuvintele adresate Corintenilor de către Sfântul Apostol Pavel în prima lui scrisoare. si de aici, un frumos elogiu adus iubirii, cea care este una din cele trei virtuti crestine, alături de credintă si sperantă.
Capitolul al II-lea al cărtii, intitulat: „Frumoasele vacante” se axează pe călătoriile autoarei împreună cu familia, pe mai multe continente. Autoarea dă „O raită prin Washington” prezentându-ne principalele puncte turistice si atractii de aici, prilej cu care înfătisează, pe lângă arhitectura orasului, traditiile si curiozitătile lui, apoi dă o fugă în Carolina de Sud, la Myrtle Beach, la fel de bine documentată si îndrăgostită de turism, se opreste la New York, în Manhattan, apoi în ATLANTIC CITY la Tropicana Resort Casino, în sfârsit la Niagara, la Miami, poposeste la Rezervatia de crocodili din Florida, după aceea în Buffalo, ne descrie splendoarea Ottawei iarna, toate acestea, însotite de imagini foto, de întâmplări hazlii, nostime si de distractie. Cu generozitate, Elena Buică ne face părtasi la unele peripetii si chiar „aventuri” în locuri periculoase, dar, de fiecare dată, totul se termină cu bine.
Cine iubeste călătoriile are un bun prilej de a se delecta cu aceste note de călătorie ale Elenei Buică.
Partea a treia si ultima a cărtii sale este dedicată unor personalităti de prestigiu pe care autoarea le-a cunoscut si pe care le admiră, ori care sunt evocate cu căldură. Printre ele se află: Gabriela Călutiu-Sonnenberg, regretatul sculptor Nicapetre, evocarea omului de exceptie Prof. Dr. Artur Silvestri, creatorul acelei Românii Tainice, căruia îi închină mai multe articole, Rodica Elena Lupu, scriitoare si editoare, în persoana căreia, Elena Buică vede „Mâna destinului” Eugen Verman „Culai”, Ovidiu Creangă „(Inventator, terapeut si scriitor fără zăbavă), poetul Valeriu Cercel, trăitor si el în străinătate.
Elena Buică face si unele aprecieri critice asupra operelor unor autori precum: „Poeziile Veronicai Pavel Lerner”; Elisabeta Iosif – “Globul de cristal” – povestiri fantastice, despre Scrierile profesorului Dr. Victor Stoleru, un eseu despre talentatul artist Alexandru Tomescu, intitulat: „Să stii să privesti”, despre Maria Cecilia Nicu în studiul “O mie o sută de ani”.
Ultima parte a lucrării se axează pe literatura satirico-umoristică, Epigrame si Catrene foarte apreciate în cercurile umoristice si în revistele de profil.
În încheiere, sunt adunate câteva referinte critice asupra operei Elenei Buică.
Volumul beneficiază de ilustratii color, este bine îngrijit si redactat la Editura Anamarol, al cărei editor este Rodica Elena Lupu.
Prin cărtile sale, Elena Buică, scriitoare de origine română, dovedeste harul si măiestria cu care a fost înzestrată, dar si o tărie de caracter, avută de o veritabilă păstrătoare a traditiilor românesti, prin aceasta, ducând faima României, în toate colturile lumii.
|
Cezarina Adamescu 3/16/2010 |
Contact: |
|
|
