Fatza frumoasă a României
Motto:
E mai important să trăiesti frumos, decât să trăiesti bine.
La fiecare vizită făcută în România, la primele contacte, ai un sentiment tulbure. Se bat cap în cap bucuria revederii pământului drag cu mâhnirea că România nu e cea pe care am visa-o după căderea comunismului. Dar pe măsură ce te apropii cu dragoste si întelegere de toti oamenii, dincolo de spectacolul de bâlci al politicienilor si îmbogătitilor vremii noastre, descoperi oameni care dau frumusete tării, chiar dacă ei nu ies în fată pe scena tării. Există o lume care îsi vede de rosturile ei, cu temeinicie, în liniste si pace, ducând carul vietii înainte, după puterile fiecăruia. Sunt multi oameni buni si harnici, cu profundă credintă în Dumnezeu, păstrători de traditii si de morală din străbuni care ajută la anularea efectelor unor mari prefaceri devastatoare de acum, care purifică aerul în preajma noastră, îl fac mai respirabil. Acesti oameni mi-au hrănit sufletul cu faptele lor. Atingerea cu viata lor te face mai bogat sufletette. Sunt oameni buni care niciodată n-au iesit din adâncul convingerilor lor, oameni cu puternic crez lăuntric, cu caractere puternice, care isi poartă valorile morale cu simplitate si aleasă modestie.
Multi sunt oameni simpli dar de o inimaginabila maestate în tinuta lor, oameni formati mai mult prin vointa lor, decat prin darul primit de la Cel de Sus sau ale înaltelor scoli. I-am întâlnit risipiti pe toate meleagurile tării, oameni care trăiesc fără să stie cât sunt de aproape de ceea ce ne cere Domnul să fim. Acestia echilibrează balanta si lor le datorăm mult, chiar dacă ei trăiesc aproape neobservati în preajma noastră, într-o adevărată risipă. Ei construiesc oricât de putin, dar realizează ceva în momente de cumpănă existentială, strecurându-se printre atâtea lucruri nefiresti, un adevarat contrapunct al atâtor inumane nedreptăti. Ei au învatat să tină piept furtunilor devastatoare, să lucreze în tâcere, să găsească semnificatii profunde ale frumusetii vietii, să descopere mereu noi izvoare de viată si de bucurie. Împlinirea unor fapte, tinuta demnă, dau dreptul la lumină ca model.
Un astfel de model se impune familia Vărzaru din Pietrosita, oameni care au stiut să împletească într-un mod armonios munca intelectuală, cu munca fizică. Ei sunt acum la a doua tinerete si trăiesc o viată frumoasa. Munca si viata trăită în rosturile ei le-au asigurat o prospetime a vietii care curge prin trupul lor ca o seva mentinându-le tineretea, păstrându-le vigoarea si pofta de viată. Au plecat din Bucurestiul sufocant la Pietrosita, localitate în care hărnicia si cinstea oamenilor te întâmpină cu inimă largă. Aici au cumpărat o cladire mare, aflată în ruină, dar declarată monument istoric. Au schimbat total si interiorul si exteriorul. Au dat jos totul, până nu au mai rămas decât peretii în cărămidă rosie. Din mâna si priceperea lor, după o muncă plină de pasiune, timp de mai multi ani, au realizat o casă de o frumusete particulară, dar mai ales o casă care îti vorbeste cu fiecare coltisor aparte. Este incorporată viata stăpânilor în ea, ca Ana la Curtea de Arges. Simti prezenta stăpânilor ei si atunci când ei nu sunt acolo. Le simti miscarea gândului si a faptelor. Te urmăreste multă vreme admiratia pentru acesti oameni care au stiut să cuprindă în mâinile lor ziua de mâine, oameni cu inteligente armonioase, cu caractere puternice, care au învătat să-si croiască singuri drumul prin viată si au înteles că fericirea vine din interior, din fericirea clipei trăită intens.
Model se impune si colectivul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură din Stefănesti-Arges. Am întâlnit acolo oameni de o dinamica aparte, de neoprit. Numai 27 de persoana duc tot greul acestui institut. Ei au realizat totul în modul cel mai firesc cu putintă, cu o voluptate greu de descris în cuvinte. S-au întâlnit aici puterea biruitoare a faptei cu gândul si sentimentul. De cum păsesti în institut, ai o stare de bine, de împlinire, de ceva care este temeinic orânduit, de curătenie si sfintenie a muncii, de calm, te pătrunzi de frumusetea si de firescul muncii zilnice si mai presus de orice, le admiri pasiunea muncii fără răgaz, care se opune orgoliilor ucigase si vanitătilor reductibile la nimic. Au învătat să lucreze în tăcere si mânati numai de o chemare interioară de neoprit. Au luptat din răsputeri pentru soiuri noi, pentru performantă, dar au rămas modesti. “ Vă admir, le-am zis eu, că mergeti în profunzime, pe verticală”. “Să stiti că mai mergem si de-a busilea” a venit răspunsul cu modestie învăluită în umor, ca niste oameni de spirit cum s-au dovedit pe deasupra. Le-am admirat un frumos servici de cafea. “Cescutele astea au si o altă frumusete si o valoare deosebită pentru noi, am primit răspunsul. Sunt făcute cadou de inspectorii care au venit in control. Le-a plăcut ce au văzut aici si, impresionati de greutătile materiale cu care ne luptăm, încercand să facem totul prin puterile noastre si uneori din banii nostri, ne-au făcut ei cadou acest serviciu de cafea”. Iată, mi-am zis, în România, desi este destul de activă captarea bunavointei inspectorilor prin “atentii”, aici inspectorii au scos bani din buzunar ca să le facă un frumos cadou în care s-a incorporat mărturia aprecierii valorii muncii făcută cu pasiune.
Model se impune si figura luminoasa a călugărului Prodromos Bele, venit din tinutul Maramuresului cu mâna goală, dar cu sufletul plin de dorinta de a ridica o sfântă mănăstire împreună cu sătenii si câtiva ctitori în comuna mea natală Tiganesti-Teleorman. “Părinte, l-am întrebat eu, cum de ati lăsat aerul curat al tinuturilor de basm din nordului tării si ati căutat aerul cu praf din apropierea Dunării”? “Aici sunt mai putine mănăstiri, mi-a venit răspunsul si necesitatea acestei mănăstiri o dovedeste tocmai faptul că, desi Dumnezeu binecuvântează în fiecare an grânarul tării – câmpia Burnasului - cu roade din bel¬sug, totusi este atâta secetă duhovnicească în rândul celor ce adună recoltele. Oamenii, pentru a fi plăcuti lui Dumnezeu au nevoie de modele, ori stim că aceasta este tocmai menirea mănăstirilor – de a da sfinti. După cum spune un Sfânt Părinte “îngerii sunt lumina călugărilor, iar călugării sunt lumina mirenilor”. Da, consider că aici m-a trimis Duhul cel Sfânt să înăltăm cu ajutorul lui Dumnezeu această mănăstire închinată în cinstea Sfântul Mare Mucenic si purtător de biruintă Gheorghe”. Trebuie să spun că acest înăltător lucru nu-l puteam înfăptui dacă Dumnezeu nu mi-ar fi scos în cale pe domnul inginer Florinel Andrei, ctitorul a mai multor biserici si mănăstiri (si a mănăstirii de la Brânceni), care din multă modestie preferă să rămână un anonim. Dar ce este mai înăltător, este că această frumoasa mănăstire s-a înaltat ca o adevarata catedrală a spiritului superior, mărturie a vietii interioare în care se vede că bunul Dumnezeu nu si-a luat mâna de pe neamul nostru. Apropiindu-ne de mănăstire simti în aer adierea unor noi trăiri.
Model pentru generozitatea lor pot fi si bunii mei prieteni din Bucuresti, pensionari, care au luat-o în îngrijire, fără niciun fel de răsplată, pe prietena mamei lor, aflată în suferintă si rămasă într-o situatie precară după ce o nepoată a deposedat-o de apartament si a lăsat-o fără îngrijirea la care se angajase. Mă gândesc, nu de putine ori, oare ce a scris bunul Dumnezeu în catastiful Lui în dreptul numelui prietenilor mei?
Sunt multi oameni care au reusit să iasă de sub strivirea vremurilor, oameni ai bunăvointei, ai luptei cu sine însusi, ai stării pozitive, ai împlinirii si ai demnitătii, ai frumusetii drumului din viată lor. Acestia vor face ca în viitor România să renasca în frumuseti. Acestia merită reverenta semenilor lor, căci ei formează fata cealaltă a României, fata ei frumoasă de care nu te poti desprinde, pe care o duci cu tine oriunde te-ai afla si care te recheamă să o vizitezi pe calea aerului când poti si cel mai adesea, pe calea dorului.
|
Elena Buică 3/16/2010 |
Contact: |
|
|
