Poezia religioasă a lui Adrian Botez
Motto :
„Quod Deus coniunxit homo non separet”
Cercetând cu atentie structura scrierilor sale, definindu-i cu răbdare portretul psihologic, atunci când vorbim despre calitatea intelectuală a prof. dr. Adrian Botez, nu vom putea să nu-i atribuim coincidente spirituale regăsite în doxografiile filosofiei postaristotelice. Fără a expune aici ideologiile lui Agathinos, Speusip, Empedocle sau Sextus Empiricus, si fără a analiza doctrinele filosofiei stoice, sceptice, sau epicuriene, remarcăm faptul că avem de-a face cu o personalitate în care s-a localizat si vibrează, unda transcedentală a românului veritabil, nationalist legat prin cordon ombilical de tară, dar mai ales, cu un cărturar elitist. Constatările unui atât de pătrunzător exeget merită întreaga atentie. Dându-si seama de cauza accentuării decadentei în cultură, periclitându-se astfel consistenta spirituală a poporului român, Adrian Botez îsi asumă vigurozitatea atitudinii de demascare a planului premeditat, cu privire la intentia de subculturalizare României.
Prin 1979, Eugen Jebeleanu îi dedica poetului grec Yannis Ritsos următoarele versuri: „Nu cred în poetii care nu stiu să sufere/ nu cred în poetii care suferă doar pentru ei” (Credo) Într-adevăr, prin intuitia mijlocitoare a trăirii în lumea concretă, a zbuciumului care destramă sufletul, Adrian Botez stie să sufere, si nu doar pentru el, după cum vom vedea aplecându-ne asupra volumului de versuri semnat de domnia-sa, intitulat „Aici la-ntâlnirea tuturor câinilor” (Ed. Rafet, Râmnicu Sărat- 2009) Cele sapte părti care structurează amintitul volum contin efecte, de la abilitarea inconstientului (celălalt tărâm) ajungând succesiv la cadrele orizontice, spatio-temporale, până la accentul axiologic, înfătisând determinarea spiritului plăsmuitor: „Eu grecul mării-mereu încep epopee.../ mări de eroi-prin voci arzătoare/ slăviti revoltele- spre zei străpungătoare/ slăviti amenintările lui Ajax către ceruri/ răpiti-mă acestei pustiiri sălcii- sovăitoare-/ a celui mic- umil si jalnic- lui- pământului-/ răpiti-mă si/ arătati-mi- printre nori/ noi- liberate de-orice lanturi ale pribegelor/ logici/ zori... „ (Eu –grecul mării, p.11) Vom remarca pe mai departe, curioasa selectie intuitivă a timpurilor verbale, (verbul neclintirii) Această suspensie se motivează prin ratiunea de ordin descriptiv, înfiripând senzatia de seninătate contrabalansată de echilibrul evocator: „vreau –cu adevărat- vorbele altui tărâm/ să devină pietrele albiei/ gândului meu” (Vreau, p.18) sau: „demult –când erau ierni vechi si/ sfătoase –dormeam sub zăpezi precum/ ursii.../ era un acolo fără atunci: dintre/ coastele pieptului –îmi/ fulgerau turturii de gheată ai/ Fântânii Miracolelor/ încremenite” (Demult – când... p.19) Adrian Botez ne propune explorarea dincolo de sistemului realist al poesferei, abordând corelatia dintre semnificatia notiunii în structură, si semnificatia aceleiasi notiuni privită din afara sistemului, determinându-ne să decodificăm revelarea cu ajutorul demonstratiei: ...] „lumea asta nu înseamnă nimic pentru/ mine: e-o negură – si/ atât/ Dumnezeu e-o negură – si/ atât/ si eu sunt o negură/ nu mai pot suporta nicio/ negură- oricâte sulite de/ lumină ai înfige în ea” [...] „e atâta ticălosie câinească- de la/ cea mai din fund rădăcină a/ lumii –si până la rânjetul/ obosit si rău (...de bandit întors acasă după/ o zi de muncă...) a Lui Dumne
zeu/ ne-a dat porunci despre/ ceea ce El nu s-a tinut niciodată: a ucis/ a creat –a furat de la/ propria lui creatură/ ...totul si mereu/ a învrăjbit prin porunci/ s-a ascuns după porunci – ca-n/ oglinzi – eidolon” (În căutare de balamuc, p.24) Asadar, avem de-a face aici cu un Dumnezeu de import al sufletelor, o stare de fapt a contemporaneitătii, un mecanism al pasiunilor atee marcat de conjunctura unui joc de forte, căruia i se determină directia. Dacă în lucrarea de fată „Dumnezeu e o negură,” în contextul celor exprimate mai sus, nuanta negurei se accentuează având surpriza unei interogatii, „De ce esti negru- Doamne / că doar pe-acolo pe la Tine/ nu functionează – încă - ”? în urma căreia am îndrăzni să sesizăm nuanta lermontoviană a demonului: „ o- Dumnezeule metastatic ...” [...] „ai apucături subculturale de hippie- Doamne- dar presa de scandal/ te gratulează sau te înjură (depinde de/ orientarea/ către lună ori soare- ...si / gazetei...) (De ce esti negru, Doamne...? p.114) nimic altceva decât forma acuzatoare a fenomenului contemporan. Într-un alt grupaj de poeme (necuprins, din păcate, în volumul amintit) sub titlul Sihăstria Voronetului, (poezie dedicată Sfintiei-Sale preotul Cocan Cleopa) ne este descris „Dumnezeul de lumină” care, „– preotilor stâncii mute/ printre cetine le tese/ fir de patrafir.” Vom continua să supunem atentiei nu numai semnificatia ci si intuitia, sentimentul poetic, care va căpăta o amploare extraordinară, suprapunându-li-se motivul religios, ca un rezonator adecvat constiintei, ...] „Hristoase- Tu!” [...] „fiară neântelegătoare am fost- si Tu mi-ai pus/ mâna pe umăr- îmblânzindu-mă frate/ atotântelegător” [...] „ cerul mă-nfrăteste – întru iubire – cu/ Dumnezeu- cu / oamenii si cu toti cei ce zborul/ mereu de la cap reânvată- cu/ viermii: deopotrivă – deopotrivă/ deopotrivă...” (Lui, p.97) dar si ca sperantă tămăduitoare: ...] „totdeauna plouă- prin desertul/ nostru- cu Tine/ Doamne...” (După ploaie, p.111) Nu credem că vom exagera catalogând poezia lui Adrian Botez autentică, atâta timp cât ne apropie de Dumnezeu prin mesajul ei, în care, va fi descoperit infinitul fond convergent, sustinut de limbajul practic pentru circuitul social si de un altul, prin care se exprimă si se obiectivează sufletul solitar: ...] „osteniti de doruri- umiliti de vine/ sfiosi în nădejde- cătăm către Tine:/ ai spălat leprosii – limpezit-ai orbii – / Te rugăm să nu lasi să se-aseze corbii.../ stim că peste fapte am prins mucegaiuri/ martori zavistnici ne vin în alaiuri.../ ne plecăm genunchii – ne-nchinăm si fruntea/ suntem singuri... singuri: nu ne frânge puntea!” (Rugă sfioasă, p.140) Trebuie să amintim aici faptul că spiritul tensiunii creatoare, (spre deslusirea adâncimilor sufletesti ale autorului) va cere cititorului să aibă înlăuntrul său o stare de tensiune spirituală specială, ca si cum un suflet ar intra în rezonantă cu un altul deoarece, stilul este un fapt global iar textul artistic constituie un veritabil sistem stilistic în care fiecare parte, are functia sa proprie în raport cu celelalte. Astfel, un suflet, chiar dacă nu e profund crestin, dar cel putin e impregnat cu traditia crestină, va fi capabil să exploreze mai sus amintitele adâncimi.
Nu putem afirma că avem prea multi poeti care să creeze sub influenta mitologiei structurale. Poezia lor e filosofică, greu de pătruns, de cele mai multe ori neânteleasă în adevăratul ei sens. Semnalul de alarmă tras de Adrian Botez asupra erei decadente cu privire la spiritualitea umană, se propagă specific gânditorului filosof, în alternantă cu motivul religios actionat dintr-un imbold al subconstientului, ca si o datorie morală: ...] „ce-Ti spun aici- Doamne- nu e/ Poezie: sunt/ gândurile mele- adică/ cei din urmă prieteni/ cunoscuti- poate chiar/ dusmani- pe care îi mai vede un/ om- în lumea asta- înainte de a veni- în/ ospetie- la/ Tine” (O-ntâlnire, p.99) În esentă, mesajul exprimă nu faptul că Dumnezeu ignoră lumea, ci invers... după cum ne este redată si imaginea răstignirii a unui Ii-
sus contemporan dezamăgit, stingher, aproape inutil: ...] „ ... dar judecătorul- din/ mijlocul Crucii- mai bolboroseste încă/ ceva- ceva semănând cu/ ” (Echilibrul elementelor, p.120) unde nu întâmplător lipseste continuarea: „Lama Sabachtani”? tocmai pentru a se motiva speranta izbăvirii, exclusă fiind ideea de părăsire. Traducând motto-ul de la începutul acestei incursiuni analitice, vom fi de acord că se încalcă grav firescul psihologic al refugiului spiritual, al conduitei crestine, al normelor educationale emise de religie, căci ideea de unire a omului cu Dumnezeu, nu este o poruncă ci o necesitate: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu desfacă”
|
Cristian Neagu 3/12/2010 |
Contact: |
|
|
