Arta de a învăta sau Biblia tocilarului
Băiatul vecinilor are doar cincisprezece ani, dar deja stie ce vrea. De un an încoace pune în aplicare decizia pe care a luat-o singur, anume de a frecventa de aici înainte un liceu serios, unde se pune osul la treabă. Asa se face că părintii au întocmit un dosar greu de un kilogram, cu referinte, recomandări si medii anuale prin care au convins liceul de elită din Alicante să le primească fiul în clasa a noua. De atunci încoace, toată familia se scoală dimineata la cinci si jumătate ca să pregătească copilul pentru autobuzul care îl duce zilnic câte o sută de kilometri, dus si întors.
Mărturisesc că sunt uimită si plină de respect pentru precocitatea si radicalitatea de care dă dovadă tânărul elev. Nu e o noutate ca părintii să facă tot posibilul pentru o educatie excelentă a copiilor lor. Nou e doar faptul că în cazul de fată nu părintii, ci fiul a preluat initiativa. În fapt, părintii însisi nu au prea multă scoală si nu sunt foarte siguri de ce fac. Amândoi sustin fără tragere de inimă că nu le-a plăcut scoala si că ar fi putut lua note mult mai bune la vremea lor, dacă s-ar fi străduit putin.
Aici intervine consternarea mea. De unde până unde conceptia că învătătura e un mizilic simplu pe care oricine îl poate îndeplini cu putină disciplină?! Oare sunt eu singura care crede ca a învăta e o treabă istovitoare, care cere sistem si necesită un “suport” de materie cenusie peste medie? Nu înteleg de ce învătatătura e tratată drept sora răsfătată a muncii fizice, drept activitate simplă, de huzureală, un fel de a-ti omorâ timpul. Oare sunt eu singura care am perceput scoala ca pe o chingă obositoare, un lung sir de teme pentru acasa fără haz, punctate din loc în loc de câte un pasaj interesant? Mai este cineva care s-a simtit singur si trădat când copiii jucau mingea pe stradă în timp ce noi caligrafiam stângaci prin caiete, pe foi cu pete de cerneală, foi pe care ni le rupeau părintii fără milă, obligându-ne să le rescriem la infinit pe curat?
Toate clasificările de la biologie, formulele de la chimie, însiruirile de ani cu războaie de pe la istorie, ecuatiile si teoremele, conjugările de verbe, poeziile ideologice de învătat pe derost, unde s-au dus?
Asa de usor am uitat cum visam să se termine odată cu scoala ca să devenim în fine adulti cu drepturi depline, fără obligatii fată de oamenii mari, de care eram încoltiti cu bune intentii din toate părtile, fiecare din ei având dreptul să ne impună punctul său de vedere?
Am uitat toanele câte unui profesor care era certat cu lumea întreagă dar, din cauză că nu se putea lua în piept cu universul, se răzbuna pe noi îndesând în circumvolutiunile creierelor noastre pe atunci încă moi si fragede tot felul de idei care i se năzăreau, fără să se gândească că noi rămâneam cu ele imprimate pe viată? Toate astea mi s-au întâmplat doar mie?
Drama maximă de care ne feream ca de satana era să nu fim cumva catalogati de colegi drept “tocilari”. Eram în stare să fortăm nota la teză în jos, conform mottoului mai bine media trimestrială opt decât să te arate toată clasa cu degetul ca pe colegul stirb din banca întai, pe care-l porecliseră “Gâgă”.
Tin minte că se uzase covorul acolo unde obisnuiam eu să mă învârt în cerc amestecând aleator cartoane cu citate din Ceausescu, pe care le declamam scârbită cuvânt cu cuvânt pentru examenul de admitere la facultate. Discrepanta dintre ce simteam si ce-mi iesea pe gură împotriva vointei mele n-ar fi putut fi mai mare! Iar respectul pentru persoana asta demnă de milă, o tânără de optsprezece ani, speriată de spectrul unui viitor incert în caz că ar fi ratat examenul, un personaj jalnic si mincinos cu care nu vroiam să mă identific în ruptul capului, autorespectul meu zic se afla în acele momente undeva mult mai abisal decât temperatura sub zero la care îngheată apele.
În astfel de clipe mă simteam ca un robot cu creier de închiriat, purtător de neuroni si de materie cenusie ieftină pe care o scoteam gratuit “pe piată” pentru întrebuintarea nedemnă pe post de depozit de informatie idiotizantă. Mă vindeam, în fapt mă dedam unei adevărate prostitutii intelectulale, doar pentru că îmi doream un viitor pe cât posibil fără griji existentiale. Cum Dumnezeu si-o fi făcut calculul “Partidul Iubit” să scoată cetăteni verticali din tineretul pe care îl crestea ca pe câinii din cuscă, despuindâu-l de orice fărâmă de personalitate, în mod asa de brutal?
Noroc cu câte un dascăl binecuvântat care avea darul să ne deschidă orizonturi la care visa si el, săracul. Profesorul de gimnaziu care ne-a inoculat pasiunea de a colectiona timbre de prin tări exotice; profesorii de sport care măcar întelegeau ce înseamnă să te temi de adversar si cum să supravietuiesti unei înfrângeri; Doamnele de la Literatură, care ne recomandau cărti ce nu cadrau cu programa scolară; profele de muzică, îndemnându-ne să cântăm cu voce tare sau să mărturisim unui instrument tonurile si toanele care jucau tontoroiul prin noi; proful de franceză care ne dădea pe sub catedră să citim în franceză “Ora 25” a lui Virgil Gheorgiu, pentru că în română nu exista si oricum ne-ar fi băgat la scoala de corectie dacă ne prindeau; doctorul filozof de la facultate, care bântuia visător coridoarele si se uita drept în ochii tăi când îl întrebai ceva, văzând mereu în tine Omul. Acestia sunt cei care ne-au salvat sufletele tinere în derivă si ne-au făcut să uităm de mizeriile pe care le turnam în mintile noastre cu pâlnia, zi de zi. Ei sunt cei pentru care îi iertăm pe ingratii rătăciti pe la catedre, analfabeti comunisti vânători de titluri universitare care nu stiau nici măcar să vorbească decât în dialect, fustangii notorii care nu ezitau să ameninte fetele cu examene picate dacă nu cedau avansurilor lor, birocratii corupti care nu miscau un deget până nu săreai cu o atentie babană.
Mă îndoiesc de sinceritatea oricărui individ care sustine că i-ar fi plăcut scoala. Aveam o colegă silitoare pe atunci, una care se lăuda în gura mare cât de mult îi place ei învătătura. Nu stiu ce s-a ales de ea, dar acum stiu că învătătura îi făcea ochii să sclipească nu pentru că i-ar fi plăcut cine stie ce, ci pentru că era unica ei sansă de a se smulge din mediul jalnic al periferiei si familiei modeste din care provenea.
De pe atunci mi se trage groaza fată de acumularea mecanică de informatie învătată pe derost. Când văd câte un infatuat care se dă rotund pe la televizor citând din lecturi multiple ideile altora si numind autorii clasici după numele mic, de parcă s-ar fi tras cu ei de sireturi când era la scoală, inchid televizorul. Mi-au trebuit ani până am înteles de ce reactionez asa violent cu respingere când cineva face paradă de eruditie. Citatele din latină îmi plac pentru melodicitate si pentru ceea ce spun, dar nu pentru că dovedesc că as avea o educatie mai bogată decât altii.
Rămân îndatorată prietenei mele de suflet, pentru că la ea am observat pentru întâia oară ce înseamnă să înveti cu suveranitate, să “stăpânesti materia” după cum se spune. Puterea obisnuintei mă lăsasase să cred până atunci că e deajuns să enumeri cinci din sapte orase cu industrie siderurgică, dacă vrei să iei notă bunicică la geografie. În fond sunt lucruri pe care le uiti oricum mai târziu. La ce să-ti mai bati capul? Abia învătând alături de prietena mea am descoperit că, odată stiute cele cinci orase, nu te mai costă decât un efort minimal să le stii pe toate sapte si ai marele avantaj că esti sigur pe tine si nu mai tremuri până afli ce notă ai luat. Stii că esti si vei fi mereu primul, pentru simplu fapt că ai “prins spielul” cu slefuitul final.
Pentru că prietena mea era o tipă cool pe care sub nicio formă n-o puteai cataloga drept tocilară, am învătat si secretul cu mentinerea distantei fată de “materia îngurgitată”. Nu trebuie să te identifici cu fiecare voievod. E suficient să inventezi o poezioară care să te ajute să tii minte prima literă din numele principilor valahi, pentru a-i enumera în ordine cronologică. Un număr de telefon poate fi la fel de bine individualizat ca un nume de persoană, dacă asociezi fiecărei cifre o literă din alfabet. Pe scurt, tu esti tu iar informatia e altceva, nu te implici. Cum bine se zice, o stăpânesti.
Confuzia dintre educatie si acumulare de informatie e frecventă. Sunt la modă manualele care ne învată să citim rapid, de parcă ne-ar goni cineva din urmă. Prin testele de asa-zisa inteligentă abundă întrebările de cultură generală bazate pe elemente învătate la scoală sau pescuite de prin mediile de informare în masă. Întrebări de tipul: “care este numele celui de-al optulea Presedinte al SUA, a, b, c sau d?”.
Oameni buni, n-ar fi mai bine să ne tinem buzele strâns lipite si în loc de asta să căscăm ochii mai des? Pe cine interesează în decursul vizitei unui hotel construit cu o măiestrie arhitectonică ametitoare că lustra atârnată de bolta lobbyului peste înăltimea a trei etaje valorează un milion de dolari?
De-atâta amar de informatie de care suntem asaltati din toate părtile, de frică să nu ne înecăm în aparente, începem să evităm comunicarea. Pe cine mai surprinde că se vorbeste to mai des despre o noua eră în relatiile dintre oameni, “era icoanelor”, sau mai bine zis “vremea simbolurilor”? În spetă, omul modern, sătul de comunicarea verbală, devine receptiv ca un diapazon la stimulii vizuali. Iconic turn desemnează în engleză nici mai mult nici mai putin întoarcerea la lumea simturilor prin care tastăm tot ce ne înconjoară si gustăm informatiile necenzurate, nefalsificate de altii, la prima mână. În loc de cuvinte, preferăm din ce în ce mai des simbolurile, pe care le interpretăm după gustul individual.
Se spune că simbolurile sunt limbajul stărilor sufletesti; oricine le poate întelege spontan prin spirit. Deduc că testul ideal de inteligentă ar trebui să includă numai simboluri, să poată fi descifrat si de analfabeti. Abia atunci s-ar delimita clar inteligenta adevarată de copia ei mascată sub cliseul informatiei stocate.
Eu continui să-mi “tastez” lumea la tastatură, chiar dacă risc să deformez involuntar realitatea. E unicul mod pe care îl văd pentru a rămâne în circuit. Cu conditia să nu falsific, cel putin nu intentionat.
Revenind la “copilul-minune” din vecini, sunt convinsă că alegerea lui e extraordinar de bună. Nu pentru că scoala serioasă l-ar îndesa cu informatii care l-ar ajuta cândva pe parcursul carierei sale viitoare, ci pentru că acolo va învăta cum să învete, va fi tratat individual si nu la grămadă, va întelege cum să judece prin forte proprii lumea si nu să încerce s-o “înghită” toată, botezând lucrurile cu nume abstracte si împărtind întelepciunea sortată pe pătrătele.
|
Gabriela Călutiu-Sonnenberg 2/26/2010 |
Contact: |
|
|
