Interpretãri : Rolul intelectualului de mâine
"Nu existã încã un statut al muncii intelectuale si artistice. Un statut care sã lege rodul de pom. Care sã arate cã rodul trebuie plãtit anume ca sã poatã fi pãzit si întretinut pomul care altfel se pierde, usucã, nu mai poate rodi."
Camil Petrescu
Pe oamenii nostri de culturã si de creatie îi sãrbãtorim cu fast dupã moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dãm emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculãm afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Câti însã s-au întrebat ce facem pentru acestia cât sunt în viatã? Munca intelectualã si artisticã n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciatã nici de noocrati, cãci ei îsi evalueazã pozitiv doar propria prestatie.
Intelectualul de rutinã se chinuie realizând o muncã "nerentabilã", pentru cã rezultatele în "prelucrarea" materialului uman nu sunt imediate, însã se reflectã în componenta, calitatea societãtii de mâine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de artã nu are nimeni nevoie, pentru cã, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupã ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literaturã bunã de citit în tren ori în vreo salã de asteptare. Editorul îsi doreste un câstig imediat, iar romanele românesti contemporane ori cãrtile de poezie nu mai sunt cãutate ca în epoca precedentã. Am putea crede cã nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însã dacã ne apropiem cu atentie mãritã si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observãm cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pildã, ar trebui tipãrit în cinci sute de mii de exemplare, sã fie cunoscut în toatã tara, sã fie citit, popularizat. Iatã, asadar, avem de-a face cu o societate care nu dã credit creatorilor de artã, inventatorilor, intelectualilor în genere... însã o astfel de societate - încotro???
Desi la scoalã învãtãm cã va câstiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viatã nu se întâmplã întotdeauna asa. Desi la scoalã se vehiculeazã termeni ca demnitate, curaj, adevãr, bun-simt, abnegatie, desi toatã lumea "trece" prin scoalã, nu toti oamenii pe care o sã-i întâlnim în viatã dau dovadã de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa cã: nu pentru scoalã învãtãm (ceea ce învãtãm), ci pentru viatã. Ce mai este valabil aici, cã si în zicala româneascã: "ai carte, ai parte"?... Intelectualul român suferã o transformare interioarã extrem de dureroasã. În dreptul fiecãrei din actiunile sale poate fi scris cuvântul "dezamãgire".
Pentru cã, negresit, ceea ce face un profesor, de pildã, nu se rezumã numai la predatul orelor, activitãti metodice, pregãtiri suplimentare cu elevii în cadrul scolii, corectarea tezelor, pregãtirea personalã pentru sustinerea gradelor, serbãri, competitii, simpozioane, adicã nu se referã numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce "nu se vede", cum ar fi educatia... sufletului, si pentru ca tot ce realizeazã în scoalã ori pentru scoalã e... nerentabil. Interesant, dar adevãrat. si cum sã nu fie asa, când oamenii crescuti si educati la toate nivelurile în România sunt nevoiti sã plece în strãinãtate...?! (Nu mai iau în considerare faptul cã statul român cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar când sã culeagã rodul, sã fructifice investitia, se trezeste cã n-are mijloace.) Un premiant la Olimpiada de Matematicã la etapa internationalã, licentiat între timp al Universitãtii din Bucuresti, performer în informaticã, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristete cã ar fi rãmas în România numai dacã ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha Mûller? Dar atâtia scriitori si oameni de stiintã, de culturã, de origine românã, care s-au stabilit în Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Canada,Australia?!
Cum se desfãsoarã învãtãmântul în România?
La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunostintele acumulate si realizãri. Cei care au plecat cu o facultate la bazã de aici pot sã spunã, mai mult decât altii, dacã le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gândire si decizie, nu au plecat acolo sã zugrãveascã, sã spele vase ori sã ingrijeascã vreun copil.
Desigur cã în România, dincolo de tot ce se întâmplã, cea mai mare fericire a dascãlului este sã-si vadã elevul pãtruns de învãtãtura datã. În ciuda a ceea ce se mai afirmã uneori tendentios, el îsi face datoria "pe câmpul de luptã". Bucuria discipolului de a se simti instruit, de a primi din "mana" învãtãturii ar putea sã mentinã multã vreme seninãtatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros însã pentru cel de-al doilea sã constate cã dintr-o datã devine desuet, demodat, îmbãtrânit peste noapte. El, cel care ar trebui sã constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru cã învãtãtura sufleteascã pe care o dã nu mai are aceeasi ecou la elevi.
Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tânãrul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, interventia profesorului seamãnã cu un strigãt în desert. Dacã nu va cãpãta concursul celorlalti factori influenti în educatia tânãrului, omul de la catedrã cu greu va putea birui. Pe de altã parte, vedem cã dascãlul nu mai e un exemplu din faptul cã din ce în ce mai putini vor sã-i "calce" efectiv "pe urme". Desi lumii îi place sã vorbeascã de avantajele obtinute de omul de la catedrã, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numãr foarte mic si-ar asuma r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.
În general, individul din societatea româneascã contemporanã îsi pune întrebarea dacã, trecând prin scoli, câstigi mai mult decât dacã faci afaceri precum Lumânãraru, analfabet, dar miliardar. Este vorba de strãdania de a învâta si rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe mãsura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineînteles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere... sã înveti? Pânã acum ne-am amãgit cu notiuni de bine, frumos, bunãstare, progres, promovându-le, fãrã a exista putinta materializãrii lor. Ce surprize oare ne rezervã societatea de mâine?
În altã ordine de idei, din pãcate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înteleg cã dascãlul nu poate trãi numai din satisfactii spirituale, cã, în ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.
Dacã am constientiza situatia actualã, am vedea mai clar ce ne asteaptã. În general, ne bazãm pe devotamentul dascãlului, care existã, persistã, nu însealã în cele mai grele încercãri. E vorba, desigur, de dascãlul din generatiile mai vechi, pentru cã acesta e obisnuit cu de toate, alergãtor de cursã lungã, îndelung rãbdãtor, cu vechime si obisnuitã în cadrul binecunoscut al scolii, deci fãrã gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rãbdãrii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sã asigure ziua de mâine a învãtãmântului românesc? Ei, cu acesta e altã poveste. Cât calm sã aibã si ce rãbdare, când n-are decât cu o sutã de roni în
plus fatã de ajutorul de somaj...?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreazã la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mânecã? Cât
sã rabde si pentru ce? Pentru cã cei ce fac regulile sã confirme victoriosi încã o datã cã au dreptate? Astfel destui tineri cu pregãtire didacticã au luat alte cãi mai rodnice. Si, chiar dacã n-o sã le placã unora sau altora ceea ce afirm, în scurtã vreme, vor pleca tot mai multi. Stiu ce-mi vor spune unii: cã n-au unde sã se ducã, cã rata de somaj etc. etc. Însã sã nu uitãm cã cei tineri au altã deschidere. Ei sunt gata sã învete sã o ia de la capãt si nu cred cã vor sã mai facã jocul rãbdãrii... de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum cã îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învãtãmânt (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei...
La rândul lui, creatorul de artã sau omul de culturã se confruntã si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observãm cum unii se zbat sã-si gãseascã un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adãugat abia la... pensie. Ca si cum un creator de literaturã ar avea o activitate mai prodigioasã dupã o anumitã vârstã...!?
Glumim, dar acesta sã fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, sã fie coplesit de poverile existentei, sã scrie în timpul... liber, sã creeze un roman din fragmente disparate, sã înfiripe o operã hibridã si chinuitã... Într-o tarã atât de minunatã, frumoasã, splendidã, cu peisaje de vis, dar, din pãcate, cu reguli, norme, îngrãdiri care fac ca timpul de dupã muncã sã nu existe, pentru cã nu-ti poti plãti impozitele din salariu, trebuie sã ai douã-trei joburi, ca sã te întretii... Un binecunoscut critic contemporan zicea cã scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degrabã, un performer la vitezã, deci pe o perioadã limitatã, pe un spatiu restrictiv. Pãrerea mea e cã nu are cum sã reziste în maratonul literaturii, pentru cã e ocupat în a-si câstiga existenta.
Dacã, de exemplu, un sportiv cu posibilitãti nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o muncã mai relaxatã, sã zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumãtate de normã - numai patru, realizând antrenamentul dupã serviciu, câte succese ar avea în competitie...??! Ne mai întrebãm atunci de ce nici un creator român de literaturã nu ia Premiul Nobel... Sau alte premii internationale... Apoi, chiar dacã artistul reuseste ca prin minune sã-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selectia e arbitrarã. Si câte si mai câte.
Ar mai fi multe de semnalat. Dar mã opresc aici. Poate voi reveni cu altã ocazie, poate nu. As încheia cu citate de genul: Un popor fãrã spiritualitate, fãrã culturã n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze mãrete s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodatã.
Prof. Carmen Cãtunescu
|
Carmen Cãtunescu 2/23/2010 |
Contact: |
|
|
