Interpretări : Generatii la " Observatorul "
Sic transit gloria mundi - Asa a trecut Gligore muntele.
- Nea Ilie, nea Ilie, să nu te mai lasi matale de glume.
- Păi, dle Puiu, dacă nu mi-ar fi stat mereu pe limbă Necurata de Glumă, dacă n-as fi făcut atâtea greseli în viată, as fi ajuns academician ca Elena din Troia, pardon, din Scornicesti. Dar acum, domnule Puiu , la modul serios, să stiti că mi-a plăcut un gând al dumneavoastră de la recenta sezătoare a cenaclului “Observatorul”. Da, eu tot asa îl chem, cum m-am obisnuit de câtiva ani buni. ( Si asta nu pentru că nu-l venerez pe Nicăpetre al nostru, nu, ci pentru că în ziaristică nu s-au pomenit denumiri pre numele unor personalităti. “Zburătorul”, “Luceafărul”, “Vatra”, “Familia”, iar în ceea ce ne priveste – “Observatorul”, asa da!). Ce mi-a plăcut din ce ati afirmat la recenta sezătoare a cenaclului nostru, închinată “Unirii” si marelui Eminescu ( 160 de ani de la nastere), ca si celor două decenii de la înfiintarea “Observatorului”: intentia de a vă sprijini revista tot mai mult pe condeiele tinerei generatii ! Frumos, generos si mai ales în firea vietii, să zic asa, ca floarea ce se deschide si dă rod din sucurile rădăcinii, din capilarele tulpinii! Mi-a plăcut si în aceeasi măsură, ca “om cumsecade”, cum ne-a zis-o profesorul Mircea Tamas, adică, pre latineste, pornit bine spre senectute, în aceeasi măsură m-a durut. Stiti cum mi-am ostoit durerea, când în lacrimi, când râzând?
Vă aduceti aminte cum la unele întâlniri ale cenaclului, cu o cameră-video grea pe umeri, model vechi, demult depăsit, ore si ore, vânam personalitătile noastre în plin avânt oratoricesc, invitati, prezentări, lansări de cărti, premii…
Câteva zile la rând, mi-am vizionat “capodoperile” video. Intalnirile de la tipografia unde aparea Observatorul.. Alta, la atelierul din Toronto al mesterului Nicăpetre, la lansarea celei de a doua cărti memorialistice. Mesterul era în bună dispozitie, glumea, râdea de “piticii sovietici”, de căciula lui Giambulgiabasa, cum naiba îl chema pe rapsodul lui Stalin.
La bojdeuca lui Mos Bodrângă, recte Ovidiu Creangă al nostru, pe când mai trăia si făcătorul de cuvinte încrucisate, publicistul Dumitru Negrea. Lansarea unui alt volum de epigrame al prolificului octogenar, tipărit în România Mare, în format mare, de i-a spălat “rusinea” de pe urma volumului precedent, tipărit la comunistii din Basarabia dumnealui, în format mic, cât o tabachere de tigarete.
Sezatorile Observatorul la “Câmpul românesc”, în plină vară, pe “iarba verde de acasă”, lângă bustul lui Eminescu, sculptat atât de introspectiv, până-n adâcul melancoliei poetului, de mesterul Nicăpetre. Cuvântări, rememorări, recitări, multi ani trăiască dlui George Bălasa, frumoasele, duioasele melodii pe versurile bardului de la Ipotesti, cântate de corul “Armonia”, sub bagheta profesorului Augustin Medan. Nu toate aceste “capodopere-video” sunt bine filmate.
Totusi, acum, după o bună trecere de ani, sunt emotionante ! Între ele, una este destul de reusită, si regizoral, si operatoriceste, ca expunere. Film-film, un fel de montaj din aparat, cum se zice la meserie, adică nu prin potrivire, bucată cu bucată, la o masă de montaj.
La acea sezătoare, dintr-un sfârsit de ianuarie, 2004, aniversam, ca si la recenta întâlnire cu publicul, “Unirea” si ziua de nastere a lui Eminescu. Ne găzduise acelasi bun părinte Ionel Cudritescu, la parahohia sa. Despre unire ne-a vorbit dl. profesor Silvestru Moraru, iar pe Eminescu l-a elogiat foarte interesant poetul Ion Segărceanu, urmărind simplu cum si-a apropiat Eminescu, cum si-a întărit cuvântul, întelesul de român, de românesc, din basm, din istorie, exemplificând prin versurile “ Ce-ti doresc eu tie/ Dulce Românie…” A sunat la pian “Fur Elize”, de Beethoven, Mona, pe atunci numai de 11-12 ani, fiica dnei si dlui Medan. Cu atâta simtire si virtuozitate a interpretat sonata titanului, sala a izbucnit în aplauze! Corul “Armonia” ne-a încălzit fruntile, timpanele, ne-a umplut sufletele cu dor si nostalgie eminesciană, cu un întreg repertoriu de melodii pe versurile de dragoste inegalabile ale marelui poet. Din când, în când, am cântat si noi, cei din sală, cu dumnealor. A, stiti cine sta cocotat pe o bancă, mai în spate, de l-am prins cu aparatul, asa, pe de-asupra capetelor celor din sală – pentru prima dată si dânsul bust sculptat, sculptat de un filmangiu ? Da, ati dedus, mesterul Nicăpetre! Cânta cu noi, cânta, cântam cu corul “Pe lângă plopii fără sot”… Ai fi trăit în veci de veci/ Si rânduri de vieti… Vei trăi, mestere, în amintea si inimile noastre !
Domnule Puiu Popescu, nu vreau să se înteleagă că programul artistic de la recenta sezătoare, sustinut în special de o nouă si tânără generatie, nu a fost la aceesi înăltime, nu, a fost, asemenea, virtuoz si de bună măiestrie artistică ! Ce vreau, ce rog să se-nteleagă, doar atât: sezătoarea de atunci, din caseta mea video, a fost o frumoasă fotografie, o “clipă oprită” a generatiei “oamenilor cumsecade”, a colaboratorilor de la “Observatorul”, a membrilor cenaclului, hai să nu le zicem încă de altă dată, pentru că multi dintre ei sunt încă prezenti, combatanti!
Vreo 40 de minute de proiectie, cât s-a filmat la acea sezătoare, se pot strânge pe un DVD la 20-30 de minute. La următoarea întâlnire a cenaclului nostru, s-ar putea viziona si această “poză” a sărbătorilor “generatiei bătrâne” de la “Observatorul”, atâta vreme cât la orizont s-a ivit deja o generatie tânără, într-adevăr talentată, poate chiar mai talentatată, de ce nu, înzestrată, sensibilă, demnă de toată încrederea ! Ar fi un semn că atât revista cât si cenaclul nu se despart de “oamenii lor cumsecade”, dintr-o dată, fără regret si fără suspin, fără un “rămas bun”!
Ar fi un semn că nu se preconizeză o despărtire, ci un schimb treptat de stachetă. Ar fi o ocazie pentru noi, cei mai în vârstă, să ne plecăm fruntea părinteste, urând tinerei generatii: “casă de piatră” în nunta gazetărească de la cenaclu si revista “Observatorul” !
|
