Inteferentza : Ritmuri lente sau alerte ?
Toti am constatat: timpul trece, acuma, cu rapiditatea cu care un accelerator (imaginar) i-ar mari zilnic viteza. Faptul este verificat: s-au schimbat niste frecvente ale planetei si se crede ca ele ar fi cauza impresiei de ritm alert al vietii de azi. Eu nu cred ca exista doar o cauza, ci mai multe carora li s-ar putea asocia perceptia de viteza marita a timpului.
Sa fie si era comunicatiilor prin Internet responsabila pentru aceasta perceptie? Daca da, atunci si noi, cei expusi acestei tehnologii avansate, ne-am schimbat modul de viatza odata cu istalarea unui ritm acccelerat al ei. Poate ca nu mai stim ce înseamna rabdarea, asteptarea, contemplarea, poate ca am uitat sa traim ritmurile mai lente ale vietii ca mersul la pas sau privitul îndelungat al unei imagini.
Unul din domeniile în care perceptia asupra timpului joaca un rol este si arta. Ascultam zilele trecute o simfonie de Beethoven pe un disc din anii 1950 si mi s-a parut ca era cântata rar. Sa se fi înselat Toscanini asupra tempo-ului? Mi s-a parut curios ca Toscanini, renumit pentru respectul pe care îl dadea exactitudinii executiei partiturii sa fi schimbat ceva din indicatiile autorului. Si totusi mi se parea rar cântata. Dupa câteva zile am auzit aceeasi simfonie într-o interpretare moderna si ritmul mi s-a parut mai rapid. Accentuez pe cuvintele „mi s-a parut”, pentru ca nu am masurat cu cronometrul tempo-ul executiei. Sa fi intrat interpretii de azi în ritmul accelerat al vietii moderne? E posibil, pentru ca nu numai la acea simfonie am observat diferenta de tempo între doua interpretari din epoci diferite. Ascultând muzica, cei de astazi, care ne-am adaptat timpului modern în care o scrisoare traverseaza oceanul într-o secunda, mai putem oare sa vibram în acelasi ritm cu cei pentru care o scrisoare avea nevoie de câteva saptamani ca sa parcurga aceeasi distanta?
Muzica – atât în ceea ce priveste interpretarea cât si ascultarea ei, nu e singura arta influentata de ritmul alert al zilelor noastre. Cinematografia este o alta arta care ilustreaza viteza timpului. Am vazut nu de mult filmul românesc „Politie-adjectiv” de cineastul Corneliu Porumboiu, film apreciat de criticii de specialitate si considerat ca fiind o confirmare a noului val al cinematografiei românesti, recunoscut pe plan mondial. Stiam ca acest film a fost primit cu mare entuziasm la festivalul de la Cannes si am citit si în presa canadiana din Toronto cronici apreciative.
Filmul însa mi-a provocat o nedumerire: începe cu o lunga scena în care nu se întâmpla nimica: un tânar e urmarit de un altul (politzist în civil) si merge, merge, merge, coteste, iar merge, urca trepte si tot asa. Nu stiam ce va veni, dar mi-am adus aminte de un film francez de acum câtiva ani, „Caché”, si acela premiat la Cannes, care tot asa începea, cu camera urmarind îndelung o fereastra. Dupa aceasta prima scena ultra-statica, restul filmului s-a derulat totusi normal. La filmul românesc schimbarea de ritm n-a venit, el a ramas lent pâna la sfârsit. Tema era urmarirea de catre un politist a unui elev supect de trafic de droguri care, în ideea politistului, n-ar fi trebuit pedepsit. Cuvântul „adjectiv” din titlu este justificat de cele câteva interesante dezbateri lingvistice din film. Corneliu Porumboiu mânuieste execelent un dialog viu si plin de umor. În rest, „actiunea”se deruleaza într-un ritm pe care nu l-am întzeles. Tehnica opririi pe o singura imagine este des folosita. Am fost, ca spectator, scoasa din lumea mea „reala” (cea din Canada) si transportata într-o alta lume, unde timpul curge altfel. Si, în mod ciudat, tocmai aceasta scoatere din timpul meu m-a emotionat, pentru ca m-a transportat direct în România unde, când am fost în vizita, m-a frapat viteza diferita a timpului. Cred ca mai sunt si alte subtilitati în film: critica ineficientei generale, saracia în dotarea tehnica a politistilor care scriu rapoarte de mâna, inutilitatea detaliilor din rapoarte (care seamana cu cele ale fostei securitati). Ca si Cristi Puiu în „Moartea D-lui Lazarescu” , Corneliu Porumboiu ilustreaza faptele fara a acuza nici unul din personaje. Oamenii sunt buni, dar, fiind obligati sa lucreze într-un sistem nefunctional, devin ineficienti. Filmul este blând si neviolent si mi s-a parut valoros. Numai tehnica ritmului foarte lent al filmului, m-a nedumerit.
Dar, desi ritmul vietzii moderne este accelerat pana la limita superioara, mai exista obiceiuri care nu s-au schimbat de sute de ani: vizionarea în public, de exemplu, într-o sala cu scaune asezate în rânduri, a unui spectacol teatral sau muzical. Aici as mentiona ca am avut bucuria sa fac cunostinta cu corul „Atheneum” dirijat de tânarul si talentatul Dan Petrescu la recenta reuniune a cenaclului ziarului „Observatorul”. M-a impresionat puternic. Corul a cântat doua piese pe versuri de Eminescu: „Sara pe deal” si „Somnoroase pasarele”. Le-am gasit apoi pe youtube interpretate de corul Madrigal. Variantele oferite de corul Atheneum au fost mai dinamice si mi-au placut mai mult. Sa fi fost ritmul alert factorul determinant în preferintza mea?
Tot zilele trecute, am mai avut o surpriza, de data aceasta legata de articolul meu „Betty Boop” din „Observatorul” de data trecuta. Am primit prin posta un pachetel de la o prietena care, citind articolul, i-a placut atat de mult încât, când a vazut un calendar cu Betty Boop, l-a cumparat, l-a ambalat si mi l-a trimis. Sunt 364 foi continând fiecare câte un desen dintr-un film cu Betty Boop. Nici nu stiam ca mai exista calendare cu foi care se rup zilnic. Inutil sa spun câta placere mi-a facut! Si m-am gandit ca, în fond, poate ca nici timpul nu trece chiar atât de repede. Ar ajunge oare sa nu rup foile pentru ca timpul sa se opreasca?
|
Veronica Pavel Lerner 2/15/2010 |
Contact: |
|
|
