Note personale : Mincinosul
Imi place să dorm, îmi place încă si mai mult să fiu
de piatră, atîta vreme cît nenorocirea si rusinea
dăinuie. Să nu văd nimic, să nu simt nimic, iată cea
mai mare fericire a mea. Fie-ti milă, nu mă trezi!
Michelangelo
( fragment )
Am intrat în casă obosit, cu singura dorintă de a ajunge cît mai degrabă cu privirea pe acel perete pe care îl stiam gol. Atîta doream: să-l privesc. Nimic altceva. Doar acel perete gol care să-mi stingă cu simplitatea lui orice izbucnire a imaginatiei. Să nu-mi amintească nimic, să nu-mi sugereze nimic. Să scap asa de primejdia de a aluneca din nou într-o altă si altă amintire si într-o altă si altă lume.
Cînd eram copil mă întrebam cu teamă dacă trăiesc cu adevărat în realitatea din jurul meu sau dacă nu cumva visez. Stiu că nu sunt primul căruia mintea îi face asemenea figuri. A existat, spune istoria, un filozof chinez pe nume Zhuang Zi, care s-a trezit la un moment dat cu nelămurirea dacă se visase a fi un fluture sau era un fluture ce visase ca e Zhuang Zi. Poate că or fi multi oameni de felul lui sau al meu. Cine stie? Acum, la vîrsta pe care o am astăzi, lucrurile s-au complicat pentru că avînd în cămările mintii atîtea povesti înghesuite una în alta, mi-e tare greu să le tin înăuntru asezate si linistite. Fiecare din ele, chiar si cele foarte vechi, se înghesuie să dea buzna afară, să reînvie, să mă zăpăceasca cu farmecele sau cu spaimele ei. Dacă mă cuprinde, nu mai stiu dacă chiar surubăresc ceva sau doar mă visez mecanic, ca să-mi împlinesc o dorintă din copilărie. Sau dacă nu cumva visez că sunt in America, cum am făcut-o de atîtea ori, dar de fapt am adormit pe o pătura în gradina. Sau cînd sunt în curte si privesc peste sură muntii, mă cuprinde teama ca mă voi stinge din nou si mă voi reaprinde cine stie unde si cine stie cum.Uneori, ca acum, nici nu stiu dacă e cazul să vorbesc despre treburile astea la prezent sau la trecut.
Da, în casă era bine: răcoare si liniste. Si peretele era la locul lui. Mă astepta. M-am asezat pe canapea. Intotdeauna îmi trebuie cel putin zece minute pîna să-mi curăt mintea de toate prostiile care obisnuiesc să-si facă cuib în capul meu. Acum, fragmente din visul ce-l avusem se încurcau printre planurile imediate. Mă visasem în pivnita internatului care era parte din catacombele cetătii. Acolo, după cină, noi cei din ultimul an de liceu ne strîngeam să tragem o tigară, feriti de ochii pedagogului.De data asta eram doar eu si Radu, colegul meu de cameră. Eu stiam că el murise de inimă, dar nu mi-am îngăduit să-i spun. Il găsiseră căzut între rîndurile de hamei. Fusese seful fermei. El nu fuma, doar pufăia ca să fie în rînd cu noi. Nu, dar n-ar trebui să mă întorc la vis. Asta mi-ar...I-am zis : Radule, las-o naibii de tigară, nu lua, că tu ai chestia aia cu inima si... Nu, nu puteam să-i spun nimic din ce stiam. Stiu mi-a zis el, dar la cît fumez eu si cum fumez eu, nu-i poate face rău nici unui bebelus. De fapt, am continuat eu curios, ce ai tu la inimă? Pînă să-mi răspundă, că era tare încet la toate, am auzit bătaia cifrată în usă. Era Mihai, venit să ne spună bucuros că Gogu, asa îi ziceam noi pedagogului, tocmai iesise pe poarta internatului. Asta înseamnă că dus e pentru noaptea asta. Da, dar ce contează ca noi tot n-avem cu ce sa ne potolim setea. Pai atunci ce mai asteptăm ? m-am entuziasmat eu. Uite, dacă tu mai faci rost de tigări si pui si tu cîtiva lei, eu cu Radu, nu singur, că el e mai prezentabil, dăm o fugă pînă la Mitică, în piată. Cum dăm o fugă, s-a mirat Radu, că portarul din schimbul ăsta e cel mai al dracului din toti? Peste zid, pe burlan că e de fontă si ne dăm drumul drept în capul scărilor! i-am explicat eu. Ce e prima oară? Radu era mai înalt decît mine, usor adus de spate si mai greu. Nu prea isi dădea ghes la aventura asta, dar pe de altă parte îsi dorea să tragă un pahar-două si să se simtă bărbat. Am escaladat eu primul zidul si m-am scurs pe partea cealaltă pe burlan. L-am încurajat pe Radu pînă l-am zărit pe zid. Era întuneric aproape de tot. I-am sprijinit cu mîinile picioarele ca să calce pe suporti burlanului si încet-încet a început să coboare.Dar nu stiu cum si de ce, i-am auzit un scîncet si l-am simtit cum se prăvale peste mine. Am căzut pe spate peste gardul ce mărginea scările cetătii. Lovitura cea mai rea am primit-o în mijlocul spinării de la bordura de ciment de la baza gardului de sîrmă. Radu a căzut peste mine si apoi s-a rostogolit pe trepte. Cînd mi-am revenit l-am zărit nemiscat la vreo trei-patru metri mai la vale. Doamne, ce-o fi cu el ? M-am ridicat. Nu mi se rupsese nimic, dar respiram greu. M-am dus la el. Era nemiscat si ud pe obraz. Doamne fereste, ăsta o fi sînge! Era cald, dar nu sufla. Radule! Radule! Mă! Zi mă ceva! Măi Radule, ai murit ? Nu poti să mori ! Eram atît de speriat încît nu m-am mai stăpînit : Măi Radule, trezeste-te ! Mă tu nu poti să mori ! Tu vei muri peste cincisprezece ani, în hamei ! Nici o reactie. Pe scările alea nu prea urca multă lume în cetate. Erau neluminate.Imi era frică. Dacă o fi murit de-a binelea si planul celălalt, in care aflasem cînd murise e fals, e un vis, e o tîmpenie. Ce mă fac ?
(continuare )
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 2/2/2010 |
Contact: |
|
|
