Ciclul Newyorkeze
New York City
- E o mare de lumini New York-ul noaptea!
- Ce metaforă banală!
Nu-ți place?
OK! O luăm de la început.
Zgârie norii sunt geloși pe soare
ziua
și eu umblu cu un aparat de fotografiat (vechi)
atentă când fotografiez
să nu-mi scape nimic.
Dar e de la sine înțeles că
aparatul vede atât cât vezi tu.
Caut mai ales
noaptea
stelele.
Greu le găsești. În orgoliul lor,
newyorkezii și-au spus
că nu mai au nevoie de ele.
Și totuși ... azi noapte
a răsărit pentru mine, făcându-și loc
sfioasă,
printre turnuri și avioane
cu o licărire ușoară
o lumină stelară.
Mergând într-o dimineață pe Wall Street...
O, cât e de simplu, cât e de firesc
să vezi înroșindu-se orizontul
și tu să mergi dimineața pe Wall Street
și să visezi că de printre zgârie-nori,
așteptând-o cu înfrigurare,
o să te atingă după atâtea zile de ploi
raza de soare!
Cât e de simplu,
cât e de firesc
să întâlnești în drum un delivery man
în mână cu un coș imens de flori
-(cineva s-a luat la întrecere cu ikebanele japoneze)
și mergând grăbit
să aducă raza de soare într-o casă
în care
va fi fiind o inimă ce a pierdut
într-o clipă de disperare
speranța.
Cât e de simplu, cât e de firesc
să pui împreună o floare, raza de soare
și o undă de speranță în zare!
Și tu să mergi grăbit
în fiecare dimineață pe Wall Street
visând că un alt delivery man
anul acesta sau ... în alt an
o să sune la poarta casei tale
cu un imens coș de flori
amintind, desigur, ikebana japoneză
și purtând în petale
- ca un dar simplu și atât de firesc
Speranța!
O după-amiază de septembrie
Ah, cât de greu e să transmiți bucuria
unei simple plimbări
prin orașul care nu doarme niciodată!
Somnul ce noțiune îndepărtată ...!
Lacom privești și nu te mai saturi;
păstrezi în ochi și compari
o stradă cu alta
un pod cu altul
o privire cu alta...
Te uiți la fețele oamenilor;
mergi cu metroul, sau cu autobuzul...
nu-ți plac limuzinele
prin geamurile fumurii
nu știi
cine (și nici dacă) te privește;
ești atent mereu la altceva și
nici măcar nu te întrebi
dacă ochii celor ce merg
cu sfidătoarea mașină
vor fi întâlnit vreodată zâmbete necunoscute.
E mai bine așa:
pe stradă, în metrou, în leneșele autobuze
oamenii intră cu tine în vorbă
ca într-un sat;
În fond, New York-ul e un sat,
spunea malițios cineva
și poate că din punctul cel mai frumos de vedere
- metaforic, adică, - avea dreptate;
o lume mare ce cuprinde atâtea lumi mici;
în acest haos babilonian se petrec
cele mai simple lucruri cu putință:
putea-vei vreodată uita veverița aceea
din ușa unei case din Queens,
veverița aceea ce stătea ca în pozele din cărțile copilăriei
ronțăindu-și cu atâta preocupare aluna ...?
Și de aceea mă întreb:
cum să-ți transmit bucuria simplă a unei plimbări
în orașul acesta în care oamenii împart
zâmbete
necunoscuților
și flori
prietenilor,
iar veverițele își iau prânzul în fața casei noastre?
Ninsoare în Manhattan
Se dedică Aurorei Cornu
1.
De ce nu m-am gândit vreodată
că am să văd împlinită metafora Aurorei:
crizantema în zdrențe de zăpadă...?
Și floarea primea poate uimită una câte una
atingerea, atât de ușoară că părea ireală,
a fulgilor ce se porniseră dintr-o dată să valseze
sub cerul Manhattanului;
poate îl străpunseseră sulițele turnurilor
ce se luaseră la întrecere, în zborul lor înalt,
și Empire-ul și Chrysler-ul
și toate celelalte ;
Da, cu siguranță, ele sfâșiaseră borangicul cerului
ce desparte cele două lumi
și lăsa acum șuvoiul alb să acopere tot:
și oameni, și mașini speriate, și semețe clădiri;
Fulgii coborau ca într-o joacă; fiecare valsa,
se rostogolea, făcea tumbe plin de nepăsare;
mulțimea dansatorilor însă te speria
cum trebuie să fi speriat
și crizantema copleșită de stratul de zăpadă.
Abia acum, cu capul plecat
și cu trupul în tremurare,
mai mult de uimire decât de frig,
vedea că există pe lume și o altfel de puritate:
albul petalelor ei pălise în fața strălucirii fulgului
trimis de Cer
tocmai ca o lecție împotriva trufiei.
Ninsoare în Manhattan
2.
Nu m-am putut niciodată opri
să nu exclam de uimire
în fața minunii care se numește
Trandafir!
Nici chiar atunci când el crește,
țintuit în ghivece, pe terasa Aurorei.
Frumusețea își cunoaște totuși propria-i libertate.
Așa mă gândeam ieri, în zi de decembre,
privind lacomă prin fereastră
rătăcitul mesager al verii.
Lujerul îi crescuse nefiresc de înalt
căutând cu sete lumina oprită
de trufia clădirii vecine;
din pământul închis între pereții opaci ai vasului
urcase spre floare
sămânța de înfiorare.
Inocent, aștepta
altă rază de soare;
și calm, cu răbdare
se îngrijea numai de propria-i culoare.
Nici măcar când a început să cadă prima ninsoare
nu și-a pierdut din candoare;
și poate nici atunci când
nobilului trandafir i-a crescut pe creștet
- ca o căciulă țărănească - un strat de zăpadă,
el n-a înțeles că moartea
vine dansând,
îmbrăcată în strălucire
și amăgire
de alb.
|
Mihaela Albu 11/23/2003 |
Contact: |
|
|
