In memoria profesorului Mihai Rădulescu : Biblioteca de împrumut
În timp ce mă îndreptam spre locul meu, înspre mijlocul rândului de bănci, deranjând un întreg sir de persoane zâmbitoare si binevoitoare, constatam că în sală căldura devenise coplesitoare si că, de nu mi-ar fi fost rusine, as fi pornit-o din nou în căutarea unui pahar cu apă. Desi din punct de vedere fizic revenisem la locul festivitătii si la banca mea, gândurile încă-mi rătăceau pe coridoarele liceului, atrase ca de un magnet de lectia de engleză si strania întâmplare legată de ea. Tocmai când îmi dădeam cu părerea că la orice m-as fi asteptat la capitolul "surprize" legate de sărbătoreasca noastră revedere, numai să descopăr un tunel al timpului în fosta mea scoală nu, sirul gândurilor îmi fu curmat de destăinuirea unei colege care considera, cu mândrie si pe bună dreptate, că lucrurile importante în viată deja le înfăptuise, căci "numai acela care a ridicat o casă, a făcut un copil si a sădit un pom se poate considera cu adevărat om! "
Ecoul acelor cuvinte întelepte mă urmări cu insistentă mult timp după întâlnirea nostră de 30 de ani si chiar după ce m-am reîntors acasă, la slujbă si copii, vorbele pline de tâlc continuară să mă preocupe. Întemeierea unei familii, clădirea unei case sau sădirea unui copac sunt în mod evident realizări remarcabile, ce dau un sens adânc vietii omenesti si, fără doar si poate, ne conduc spre alegeri de care depinde îmbunătătirea calitătilor noastre umane... dar parcă ceva lipsea... Ce se întâmplă când iesi în lume? Când treci pragul casei si-ti lasi în urmă copacul proaspăt sădit si grădina, ce se întâmplă când îti cauti drumul si rostul printre oameni, alături si împreună cu ei? Când esti printre oameni, sosi răspunsul căutat, poti alege să dăruiesti din ce ai mai bun în tine si atunci, din preaplinul omeniei tale poti sădi, poti semăna si poti planta tot felul de lucruri minunate, pe care solul fertil dar vesnic însetat al sufletelor omenesti abia le asteaptă.
Ca prin vis am auzit un oftat de copil si, revenind la realitate, mi-am dat seama că pe tot parcursul cugetărilor mele filozofice despre oameni si omenie, nu fusesem nicidecum singură ci... în doi. Micul meu musafir apăruse si de astă dată după cum îi era obiceiul, adică pe neanuntate. Ceva în privirea sa întrebătoare si usor amuzată, îmi dădu a întelege că în tot acest răstimp nu numai că mă urmărise în tăcere, până îsi pierduse răbdarea, dar chiar îmi citise nestânjenit gândurile, ca dintr-o carte deschisă fără permisiunea mea. Dar cum mă puteam supără oare pe indiscretul meu vizitator când curiozitatea îi era îndreptătită si de fapt nu făcea decât să-si ceară dreptul la răspunsul ce încă i-l datoram? Cu gândul să mă achit de datorie, adăugai pe un ton plin de subîntelesuri:
- Vrei să punem rămăsag că poti sădi o poveste într-un suflet omenesc deschis si primitor, la fel de usor ca si cum ai semăna seminte în pământul roditor? Mă crezi că e posibilă o asa minune?
Mi-a înteles imediat aluzia si cu ochi sticlind de interes, m-a îndemnat cu un glas rugător:
- Nu-i asa că a sosit timpul? Hai, nu te mai lăsa rugată atâta, povesteste!
- Închide ochii, i-am poruncit scurt si pe un ton voit autoritar, sub care încercam să ascund primele semne ale unei tulburătoare emotii ce punea stăpânire pe mine de fiecare dată când istoriseam "povestea bibliotecii de împrumut" a domnului Rădulescu.
S-a supus ascultător. A închis ochii si, ca si cum jucase jocul de nenumărate ori, fără să-l rog, începu să-mi povestească cu voce tare:
- Văd un bărbat îmbrăcat în uniformă militară, care se pregăteste să iasă spre front, locul acela cumplit unde oamenii mari se războiesc. Tatăl se apleacă să-si îmbrătiseze fiul de-o schioapă, care la rândul lui, privindu-l în ochi îi promite, cu glas mic si subtirel, că o să aibă grijă de mama… si omul se îndepărtează, lăsând în urmă-i si casa si grădina cu pomii săditi de mâna lui… băietelul îl urmăreste cu privirea până se pierde în zare, agitându-si din timp în timp mânuta, în semn de rămas buna… Dar tu ce vezi? mă întrebă la rândul lui micul povestitor.
- Văd o casă si un copil, asa, cam de vârsta ta… e vreme de seară si băiatul e adormit, visează că tatăl i s-a întors de pe front si că, strângându-l la piept cu putere, se miră cât de mult a crescut. Lângă băietel veghează mama, istovită după lunga zi de muncă, dar fără putintă de a adormi. Tânăra femeie e tristă si abătută si, judecând după fruntea-i încretită, o multime de gânduri o chinuiesc: "sunt atâtea lipsuri si atâtea trebuiesc în casa… si pentru toate cele e nevoie de bani! Vesnica grijă si frământare, cum să fac rost de bani?"
- Sunt cam necăjiti, băietelul si mama din povestea ta, exclamă sensibilul meu ascultător, plin de compătimire. Dar mai bine spune-mi, s-au descurcat până la urmă sărmanii nostri prieteni, le-a venit cineva în ajutor?
- Sigur că au scos-o la capăt! În ajutor le-a sărit nu cineva ci mai degraba... ceva, o nemaipomenită idee creatoare.
Văzându-l că se încruntă, semn că-i nedumerit, am început să-i explic cu deamănuntul:
- Când îti bate vântul prin buzunare si ai mare nevoie de bani, ai întotdeauna la îndemână solutii, oferite chiar de mintea ta. Asadar, de crezi în puterile miraculoase ale gândirii tale, ea te poate oricând si oriunde ajuta. Când îti vine vreo idee năstrusnică, care-ti arată cum s-o scoti la capăt si s-ajungi la liman, e ca si cum banii trebuinciosi sunt deja în drum către tine... Dacă reusesti să-ti atragi ideea, care de obicei e sfioasă si nu se lasă înduplecată asa usor, asadar de-ti convingi ideea să treacă puntea dintre propria-ti minte si lumea reală în care trăiesti, atunci esti salvat! Cât despre bani, vor ajunge si ei negresit la destinatie... în buzunarul tău.
Dându-mi seama că nimic nu poate fi mai clar decât un exemplu trăit, am hotărât că sosise timpul să revin la lectiile de engleză si să-l răsplătesc pe micul meu prieten cu povestea promisă.
- Parcă-l aud pe domnul profesor Rădulescu adresându-ne cu patos acea surprinzătoare întrebare, rostită cu atâta simtire în glas: "stiti voi ce înseamnă o carte?". Noi, proaspeti elevi de liceu cu mintile încă necoapte, nu ne-am grăbit să ne spunem părerea, crezând pe semne că-i vorba de vreo întrebare de formă sau poate ne-o fi derutat aparenta lipsă de legătură dintre limba engleză si subiectul ridicat. Răspunsul ni l-a dezvăluit mai apoi tot domnul profesor, pe larg si ajutat de o povestire adevărată, din îndepărtata-i copilărie bucuresteană.
- Stiti voi ce puteri nebănuite se ascund într-o carte si cum te poate ea ajuta, modesta carte, să-ti fie mai bine si mai usor în viată? Hai să vă povestesc cum ne-am descurcat în timpul războiului, când mama a transformat biblioteca noastră personală într-una de împrumut. Erau vremuri grele, necazuri si lipsuri, iar lumea simtea nevoia să evadeze din apăsătoarea viată de zi cu zi. O carte te poate învăta sau instrui, slujindu-ti si imbogatindu-ti în felul acesta mintea, dar tot la fel de bine stă în puterea cărtii să tămăduiască si să aline durerile sau rănile sufletesti, ca să nu mai vorbim de înăltarea spirituală, spre care tot ea, cartea, te poate purta. Si toate acestea după nevoia si alegerea ta. Într-un cuvânt, ideea mamei a prins viată, iar lumea lua cărti cu împrumut din biblioteca noastră, în schimbul unei modeste plăti. Din bănutii aceia, pusi unul lângă altul, ne-am întretinut noi până la terminarea războiului, când tata s-a întors de pe front. Da, da, în multe feluri te poate sluji o carte...
- Cam complicată poveste, mărturisi cu sinceritate elevul meu, prefer mai degrabă poezioara aceea cu Humpty Dumpty, seamănă mai mult a lectie de engleză...
- Dar cine a spus că trebuie să învătăm doar texte si gramatică în timpul orelor de engleză?! am luat eu apărarea povestii. Si cum rămâne cu pregătirea pentru viată si examenele ei? Ce valoare au toate acele teorii adunate cu sârg în anii de scoală, dacă nu ai habar cum pot fi ele aplicate în folosul tău?
- Bine, bine, încercă să mă împace tovarăsul meu, totul e să ajuti ideea să treacă puntea... sa nu crezi că n-am înteles.
|
Monica Levinger 1/15/2010 |
Contact: |
|
|
