Veronica Micle
Cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române
Dacă vrei să scrii despre Veronica Micle, să îi citesti poeziile sau corespondenta, să ti-o imaginezi văzând-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decât luând-o împreună cu Mihai Eminescu, căci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române.
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că putine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, si putini bărbatii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica si Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul si a reusit să existe dincolo de răutătile unor oameni care îi voiau despărtiti. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălas”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminină a Veronicăi. Au fost si câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viată, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă si avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităti superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muză eminesciană s-a născut în Năsăudul ardelean în ziua de 22 aprilie 1850, în acelasi an în care la Ipotesti s-a născut “Luceafărul poeziei românesti”, Mihai Eminescu. Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Mama, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si, în sfârsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele în cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în răsfătul dragostei de mamă, desi au trăit înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primară si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrală, unde a fost bursieră. A fost o elevă exceptională, dând dovadă de o înteligentă deosebită. A terminat scoala în 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminentă”. La examenul final a asistat rectorul Universitătii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrăjit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si, desi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tânăra Veronica, devine respectabila doamnă Micle, la numai 14 ani.
În tineretea mea, am văzut-o pe Veronica cu ochii mintii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieseam pe poarta scolii ca profesoară, ori când îmi aruncam privirile pe fereastră. In fata scolii, pe acea strădută foarte strâmtă. In centrul orasului Cluj, se află bisericuta “Bob” pe al cărui gard din zid gros si purtând patina vremii, era o plăcută comemorativă. Pe ea sta scris că la această biserică, Veronica si Stefan Micle au fost cununati de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Si de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vietii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburătoarea, fascinanta si scurta ei viată!
A fost o sotie bună si o mamă iubitoare. Pe sotul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat si l-a pretuit ca om si ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria si Virginia, le-a dat o educatie aleasă si le-a crescut cu dragoste, asa cum fusese crescută si ea de mama ei. Valeria a fost solistă de operă si i se spunea “Privighetoarea Iasului”, iar Virginia a studiat stiintele. Amândouă au scris poezii.
Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitătile, pe care le ocolea, cu toată pozitia socială înaltă pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu că Veronica ar fi născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, în cursa pentru spectaculos, au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreaptă, grăbită si superficială este greu de înlăturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoară, nu era dornică de petreceri. Ea si-a jertfit toată tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A făcut parte din societăti de caritate, iar în timpul războiului de independentă, a fost soră de caritate voluntară.
Dragostea dintre ea si Eminescu a fost castă până la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia după moartea acestuia, după 7 ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adresează pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multă devotiune si a participat la suferinta lui cu toată fiinta ei. Pe Eminul ei, cum îi plăcea să îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profundă. Oricâtă răutate ar nutri cineva, nu se poate să nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pământesc. A lăsat în urma ei două fete, pentru a-si împlini destinul de iubită, săvârsind “nunta in cer”, infinit mai durabilă decât căsătoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar după nume, numai după câteva poezii publicate. Tânăra Veronica, cu toate că era căsătorită, avea doua fetite, îsi respecta sotul, simtea că îi lipseste o atmosferă veselă si o iubire ideală învăluită în mister. Ea trăieste acum primii fiori ai dragostei si se comportă ca orice fată la vârsta ei. “Galopul biografiilor - cum zice Tia Serbănescu - nu modifică vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentină, si ca orice adolescent sau tânăr, ascultă această chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca în acelasi timp să îsi respecte sotul si familia, dar si să dea frâu liber unei iubiri romantice. Până la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pură si neîntinată. Intre ea si Eminescu s-a născut o frumoasă idilă la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profundă si va continua apoi cu mici întreruperi până la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, căci, cine stie dacă nu se continuă frumoasa lor iubire în alte zări, într-o altă dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de răutătile celor care le-au stat împotrivă. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările si oamenii au făcut ca ei să nu fie uniti niciodată. Veronica a refuzat cererea în căsătorie a mai multor pretendenti, preferand să rămână “muza unui geniu, decât sotia unui print”, asa cum a afirmat ea. Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egală cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o să înteleagă din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multă fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fără gres, ar trebui să îi recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic. Eminescu, îndrăgostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plină de mister si poezie, romantică si provocatoare, îsi va întrerupe studiile si se va întoarce la Iasi ca să fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedică poezii eminente, iar ea îi dedică delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era îngăduitor cu această situatie, având încredere în sotia lui, accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a înteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desăvârsit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi făcut asta?
Eminescu si-a dat seama chiar de la început că Veronica întruchipează idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseară cu gândul la tine si desteptându-mă dimineata tot cu el, as putea să îti scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărtit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.
Si dacă se întâmplă pe tine să te văz,
Desigur că la noapte un tei am să visez.
Si dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”.
Veronica îi răspundea: “Imbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentilă si dulce, inteligentă si radioasă, frumusetea frumusetilor si floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amică, Dulcea mea doamnă, Măi îngerasule, Dulce si dragă Cuta, Draga mea copilă, Stimabilă doamnă si respectată mea amică, Doamna mea, Dulcea mea Veronică, Draga, dulcea si îngereasca mea Cută, Momoti dragă, Draga mea Veronicuta, Draga mea Nicuta, Măi Momotelule, Dragă si mititica mea Moti, Fetitule dragă, Dragul meu bobocel motat, Măi ramură de liliac”. Veronica îi răspundea: “Mitule iubit si al meu scump si drgalas, Mitule, Baiet iubit si drăgalas, Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu”.
Când Stefan Micle s-a stins din viată, a lăsat-o pe Veronica si pe cele două fetite fără sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toti dusmanii or să se bucure de moartea lui Micle, crezând că aceasta bucurie se reflectă si în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care mă călăuzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoană care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început nu s-a opus. A considerat că fiecare poet trebuie să aibă muza lui. Mai târziu, când Eminescu si-a mărturisit intentia de a se căsători cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunându-se căsătoriei. Se temea că această împlinire îi va aduce fericirea supremă si atunci nu ar mai fi avut motiv “să plângă asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a început si s-a incheiat si dacă nu traiesc pentru a gandi măcar la tine, nu am la ce trăi”. Nu voi iubi niciodată altă femeie si tu rămâi în mintea mea si în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea sperantă”. Eminescu o prezenta pe stradă amicilor lui drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma că “nu merită această cinste”, deoarece ar fi o “usuratică”. Pe deasupra este “o femeie fără avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicăi faptul că la 14 ani, depusese mărturie împotriva lui într-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au căsătorit desi erau legati printr-o puternică dragoste si o sumă de afinităti. Neîmplinirea căsătoriei a adus după sine o mare tragedie. Moartea i-a răpit prematur.
Veronica i-a închinat si ea frumoase si delicate versuri adunate în volumul “Poezii” în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e vesnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnesti în cărticica asta”. Chiar dacă aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care să făcă concesii pe această linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevărat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toată gama de sentimente: bucurii, supărări, momente pasionale, revolte, temeri, mărturisiri, împăcări” Versurile ei parcă stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritătii si a unei gratii de necontestat:
De câte ori am tresărit
La fiece miscare,
Crezând că poate vei veni
O, dulce alinare.
De câte ori am plâns
Văzând că noaptea vine
Si lampa singură s-a stins,
Iubite, fără tine.
(Lampa)
Dacă nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerată. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura română. Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernământ: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate în factură poetică a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creaseră în aceeasi vreme nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroină antică”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenta dintre M. Eminescu si Veronica Micle si poartă titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori până acum necunoscute. Volumul acesta prezintă o spectaculoasă redimensionare a figurii Veronicăi Micle. Ni se dezvăluie o femeie superioară, inteligentă, cultivată, care l-a iubit si înteles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicăi Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei pentru a-l tine în neîntreruptă uimire si în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisă, fermecator comunicativă, menită să surprindă agreabil-tiranic prin toate manifestările ei. Atâtea cuvinte si moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salvează prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trăirii. Este o coplesitoare feminitate prototipică în scrisul si în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat si uneori blestemat de către bărbati. Veronica era deplin constientă de toate acestea”.
Putea oare Eminescu să nu observe aceste valori feminine? Care altă femeie i-ar fi oferit mai mult si în asa fel ca să nu stârneasca ironiile unui sir nesfârsit de critici? Cum trebuia să arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Fată de o fire atât de expansivă, temeinic ancorată în concret, ripostand cu măsuri adecvate la nedreptati, jicniri, bârfe, Eminescu se simtea oscilatoriu, la polul celălalt. “Neavând curajul vietii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut”. Firea tonica a Veronicăi era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, dacă între tine si mine e dragoste, noi trebuie să binecuvânăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumii trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea, cu toată ferocitatea ei razbunătoare”.
Tia Sebănescu a publicat un amplu eseu în România liberă în 1992 comentând cu multă competentă si mult fler feminin aura personalitătii Veronicăi Micle asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut să fie muza ideală: cochetă când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu si înfidelă din când în când, adică exact cât era necesar pentru ca această iubire să-si găsească mereu prospetimea, si ca poezia să înflorească pe soluri noi, coplesitoare când se cuvenea si, în fine, solidară si în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discretă si delicată si a stiut să întretină buna functionare a discernământului, observând reaua credintă. Iubirea lor s-a desfăsurat vrând-nevrând la scena deschisă, în care oricine se simtea îndreptătit să intervină”.
Veronica a cântat necontenit două arii simultan: cea a femeii egală în iubire cu bărbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
“Varful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge.
Langă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sunt,
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tau geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.
Si doresti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine
Să ajung si a mea soartă azi de soarta ta s-o leg.
Cum să fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,
Când mareata ta fiintă, poate nici nu o-nteleg”
(Lui Eminescu)
Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate în 28 august 1885. În această poezie, adevărat testament poetic, impresionează constiinta propriei micimi în fata genialitătii poetului iubit, dar mai ales faptul că nu s-a sfiit s-o arate.
Când Eminescu se îmbolnăveste în 1883, Veronica spune:
“Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte, suvitele le-as da.
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire, la care mă închin”.
Scânteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica să prevadă totul. Încă de la 27 de ani, pe o fotografie dăruită lui Eminescu nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si după moarte va căuta umbra poetului iubit”. În 1881 îi scria: “noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe altul”, apoi: “eu îti voi aduce ca jertfă viata mea”(1882).
Si Veronica si-a tinut jurământul de credintă. Viata crudă si nemiloasă, a făcut ca Eminescu să fie smuls din bratele îngerului de pază. Murind, el a luat si viata Veronicăi cu sine, dăruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânăstirea Văratec, Veronica îsi cheamă prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care îl alcătuise în ultimile zile, “Dragoste si Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, însotindu-le cu comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si în timpul noptii, acesta i-a adus sfârsitul. Ea a săvârsit un gest ca în antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
Si astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Văratec, îsi doarme somnul de veci cea mai frumoasă si mai cultă femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia pentru care si-a jertfit viata din iubire fără margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, căci prin această dovadă supremă a Veronicăi, ea s-a legat de Eminescu si în cer. Iubirea lor va trăi vesnic si pe pământ prin cei care se apropie cu dragoste si căldură de poeziile lor si citindu-le corespondenta, pătrunzându-se de iubirea care i-a unit.
Tragedia finalului vietii lor este coplesitoare.
“Ce s-au ales din doua vieti?
O mână de cuvinte,
Caror abia le-or da un pret
Aducerile-aminte”
Referindu-se la scurta ei viată, Tia Serbanescu spune: Te si întrebi când a avut timp Veronica Micle în numai 39 de ani să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-a oferit angajamente într-o trupă de operă, martoră într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabilă - din punctul de vedere a lui Stefan Micle - mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educatie), soră de caritate voluntară în războiul de independentă, poetă si traducătoare, o bună pianistă, o vaduvă cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionată si inspirată a lui Eminescu.
Poezia lui Eminescu este imposibil de înteles fără Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicală nelipsită din tot ceea ce se întelege prin poezie de iubire eminesciană. Astfel ei au creat cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.
|
Elena Buică 1/14/2010 |
Contact: |
|
|
