Interferentze : Priviri din trecut spre viitor
Anul 2009 a fost anul în care eu am pierdut un prieten, România un scriitor si Universitatea Indiana din Statele Unite, un profesor: Matei Calinescu. A fost un om de o delicatetze rara, la care m-am gândit adesea, mai ales dupa lectura cartii „A citi, a reciti”, care subliniaza ideea importantzei revenirii, periodic, la lecturi anterioare.
Parasind 2009 si pasind în 2010, mi-am dat seama ca anul acesta se vor împlini zece ani de când colaborez la „Observatorul”. Zece ani în care, m-am dedicat cititorilor marturisindu-le gânduri, pareri, idei. Nu întotdeauna mi-a fost usor sa gasesc subiecte simultan atragatoare, dar si de actualitate, pentru articole. As spune ca scrierea unui articol, în cazul meu, nu s-a facut niciodata „la comanda”, cum se întâmpla, poate, la profesionisti, ci întotdeauna mi-a trebuit o anumita stare speciala, hai sa-i spunem, de „inspiratzie”. De aceea, predarea articolelor, în cazul meu, nu s-a facut niciodata „la data fixa”...
Si, gândindu-ma la Matei Calinescu si la ideea lui de bucurie de „a reciti”, pe de o parte, iar pe de alta la importanta aniversare pe care o are colaborarea mea la „Observatorul”, m-am înapoiat la primul meu articol publicat aici în anul 2000 si am hotarât sa-l ofer, spre „recitire”, cititorilor de atunci si, pentru o prima lectura, celor de acuma....
„Betty Boop”
“Când aveam doisprezece ani, mama mi-a facut cadou de Craciun un abajur de carton pentru veilleuza de la pat. Era cusut de mâna în jurul a doua cercuri metalice care îi dadeau forma. Pe cartonul bej era pictat corpuletul grasut si fata rotunda a unei dame necunoscute mie. La început nu mi-a placut si am întrebat-o pe mama cine era figura de pe desen. “Cum, nu stii? s-a mirat ea, e celebra Betty Boop, o eroina cunoscuta a desenelor animate”. Ca sa fiu sincera, culorile vii ale desenului îmi placeau, dar nu eram atrasa de personaj, desi iubeam cu pasiune filmele de desene animate.
Am îndragit abajurul decorativ care filtra undele becului prin corpuletul bondoc al celei despre care mama spunea ca o chema Betty Boop, personaj ultracunoscut de toti în afara de mine. Am asociat figura ei cu lumina calda a serilor de sarbatori de iarna care dadea cadourilor o culoare unica pe lume si care îmi apartinea numai mie.
Cu anii însa, abajurul a început sa se desire si m-am trezit ca nu-l mai pot folosi tocmai când începusem sa-l îndragesc! Am fost nevoita sa renunt la el. Mi-am cumparat o veilleuza noua, diferita de prima si fara abajur de carton. Aceasta noua achizitie servea drept lampa de noptiera si de birou în acelasi timp, cu un potrivit si practic model de floare metalica din care becul dadea lumina. Cu toate ca nu mai foloseam veilleuza veche, o vreme nu am aruncat abajurul. Cum cartonul era subred, am decupat-o pe Betty Boop, dar cu timpul si acest rest s-a rupt si asa m-am despartit de personajul bondoc adus de mama în viata mea.
Când am venit în Canada, fiul meu avea aproape cinci ani si privea cu regularitate desenele animate la televizor. Caracterele erau altele decât cele pe care le vazusem eu cu ani în urma, asa ca nu prea le-am dat atentie. Din când în când îl acompaniam pe pusti la cinema, gustând si noi, parintii, filmele lui Disney. La unul din aceste spectacole a fost prezentat în completare un film cu Betty Boop. Era pentru prima oara ca o vedeam si o auzeam în lumea si la locul ei. Nu m-a entuziasmat, dar m-a amuzat revederea vechiului prieten care îmi luminase în copilarie cartile si jocurile primite în dar de Craciun sau de ziua mea. Mi-am mentinut totusi parerea ca prezenta lui Betty Boop se potrivea mai bine pe abajurul meu decât în film.
Au mai trecut câtiva ani si, fiul crescând, desenele animate au fost abandonate. Viata si-a urmat apoi cursul ei, cu momente bune sau rele, cu evenimente triste sau vesele, cu zile de munca sau de vacanta. Asa se face ca pasii ne-au dus pe toti trei prin diverse tari, vizitând teritorii necunoscute si minunându-ne de frumusetea si diversitatea planetei. Într-una din aceste calatorii am zarit într-un magazin un mic magnet de pus pe frigider cu imaginea lui Betty Boop. Nu i-am dat prea multa atentie, dar m-a amuzat gândul ca acest personaj exista si azi. Mi l-am cumparat asa, într-o doara, fiind un obiect ale carui dimensiuni nu incomodau bagajele. Când am venit acasa am examinat atent desenul. I-am recunoscut coafura, jartiera si rujul de buze, devenite familiare mie datorita abajurului din copilarie. Mi-am spus ca magnetul poate servi ca suport pentru liste sau numere de telefon, asa ca l-am lipit pe usa frigiderului.
A trecut mai mult de un an de când imaginea lui Betty Boop zâmbeste de pe albul frigiderului. Portretul ei a intrat deja în decorul obisnuit al casei, facând parte din acele amanunte carora nu le dam atentie când sunt prezente, dar carora le ducem dorul îndata ce ele dispar.
Astazi însa am observat ceva cu totul special: portretul lui Betty Boop degaja un fel de luminita, asemanatoare celei din copilarie. M-am oprit din ceea ce faceam în acel moment si am privit lung luminita aceea. Am vazut cararea întregii mele vieti, bucatica cu bucatica, ghidata prin labirintul timpului de stralucirea obiectelor si ideilor semanate de parinti pentru a ma acompania în viata si am înteles ca Betty Boop îmi va lumina probabil calea si îndruma pasii multa vreme de aici încolo, de pe locul ei alb si modest. Iar eu o voi privi din când în când cu tandretea unui vechi si credincios prieten”.
(Acum, în 2010, imaginea lui Betty Boop este plasata în acelasi loc, luminându-mi calea cu aceeasi fortza ca atunci când am scris articolul, în anul 2000).
|
Veronica Pavel Lerner 1/14/2010 |
Contact: |
|
|
